Ziarul Lumina, supliment de duminica

---

Nu mă pot înfrâna în a nu reproduce diferite articole din Ziarul Lumina (http://www.ziarullumina.ro)

La ce ne foloseşte cultura generală?

De ce ar trebui să urmăm o şcoală? Doar ca să ne pregătim pentru o profesie? Nu, căci nu s-ar mai justifica în nici un fel multitudinea de discipline prezente în programa şcolară. Dacă am urmări doar ocuparea unui loc de muncă, în care operăm cu câteva date şi executăm o listă de activităţi, efortul prelungit din perioada şcolii primare, gimnaziale şi liceale pentru însuşirea informaţiilor din chimie, geografie, matematică, biologie sau fizică ar părea să nu aibă nici un rost. La ce ar folosi geografia, fizica sau chimia cuiva care, să spunem, vinde bilete destinate transportului în comun? Rostul disciplinelor de liceu, într-o astfel de confruntare brutală, dar rudimentară, cu dezideratul profesional pentru asigurarea unui venit, păleşte. A rupe bilete dintr-un cotor şi a le înmâna, împreună cu restul cuvenit, unui călător, nu par să necesite nimic din cea mai mare parte a informaţiilor predate la liceu.

Ce rost are şcoala?

Evident, şcoala nu trebuie să ne pregătească doar pentru profesie. Mai important decât cele menţionate deja este viaţa pe care o deprindem pe băncile ei. Şcoala ne deschide spre semenii noştri, spre lume şi viaţă. Ea ne poate ajuta în primii paşi pe care îi facem în universul plin de taine al vieţii, în descoperirea infinitului şi irepetabilului ascuns în fiecare dintre semenii noştri. Ea ne poate apropia istoria şi ne poate deschide drumul spre primele reflecţii cu privire la noi înşine. Fiecare disciplină din toate cele pe care le întâlnim în şcoală poate fi un exerciţiu pentru deschiderea minţii noastre spre diverse experienţe de cunoaştere. Fiecare dintre ele propune un alt limbaj, deschizând o altă fereastră spre tainele lumii, invitându-ne să descoperim o altă faţă a universului, a lumii, a istoriei şi a vieţii.

Fizica şi cunoaşterea Universului

Fizica ne descoperă imensitatea copleşitoare a Universului, lumea imensă a celor peste o sută de miliarde de galaxii. Ea coboară în abisurile Universului şi în istoria lui, dezvăluindu-ne alcătuirea miraculoasă: o ţesătură complexă de energie, brodată de patru interacţiuni fundamentale care, combinând particule elementare pe pânza noastră de spaţiu-timp, alcătuiesc întreaga lume materială. Fizica ne convinge că Universul, gigantic şi rece, este, în acelaşi timp, desfăşurarea neîntreruptă a unui mesaj imens, ascuns în radiaţia luminoasă de pretutindeni. Mesajul acesta are o conformitate surprinzătoare cu capacităţile noastre de înţelegere.
În fizică, se întâlnesc trei miracole: ordinea şi armoniile naturii, capacitatea înţelegătoare a omului şi instrumentele matematice care descriu felul în care ea construieşte şi noi gândim.
Fizica probează, de fiecare dată, această miraculoasă întâlnire a celor trei miracole, arătând că omul poate găsi instrumente prin care desface şi descrie fenomenele fizice. Lumea aceasta este extraordinară: deşi e mult mai mare şi mai veche decât noi, este alcătuită totuşi ca limbaj ce poate fi înţeles. Chiar dacă Universul a avut trecut, în care noi nu am existat, trecutul lui ne este accesibil astăzi. Lumina dă mărturie despre ceea ce a fost înainte de noi. Gravitaţia face din spaţiul intergalactic lentile gigantice, iar noi putem privi de pe Pământ prin ele, văzând mai departe decât ne-ar putea ajuta orice telescop.
Toate câte există ni se arată nouă ca limbaj, iar raţiunea omului, învăţată cu limitele strâmte ale mediului nostru terestru, nu este nicidecum neîncăpătoare pentru mesajul şi misterele întregului Univers. Fizica ne face mirarea şi mai mare, pentru că nici mecanismele Universului care au permis Pământul şi viaţa, nici conformitatea extraordinară a raţiunii noastre cu legile lui nu sunt realizările omului. Nu noi am hotărât cum să arate lumea în care ne naştem, nu noi am decis asupra puterii noastre de înţelegere a ei!

Chimia şi laboratorul naturii

Mai aproape de noi, fizica şi chimia dezvăluie structurile miraculoasele ale materiei vii şi nevii, şi proprietăţile incredibile ale materiei care participă la viaţă, şi care au permis şi omului să construiască întreaga civilizaţie. Chimia pătrunde în adâncul materiei, până la structurile ei atomice şi nucleare, descriind ordinea proceselor care structurează tot ceea ce astăzi avem la îndemâna experienţei: praful din drum, zăcămintele metalifere, imensitatea de texturi şi materiale pe care le produc astăzi ramurile industriei. Materia are cărămizi care se pot aşeza în nenumărate feluri. Elementele ei se pot combina, amestecând şi proprietăţile lor, în diverse feluri, oferind omului şansa de a fi creator.
Chimia ne arată că lumea este un adevărat atelier de creaţie în care umanitatea construieşte civilizaţia. Dar chimia ne arată, şi aici, un motiv de mirare: nu noi am decis aceste proprietăţi extraordinare ale elementelor chimice, nu noi am pregătit acest laborator. Toate sunt aici dinainte de a ne naşte. Nu ingineria şi nici soluţiile tehnice ale omului au fost cele prin care, în ultimă instanţă, omul a ridicat civilizaţia şi a făcut ştiinţă. Nu doar prin puterea noastră am făcut tehnologie şi am realizat progresul. Mai înainte de acestea, au fost uimitoarele capacităţi ale materiei prin care au fost posibile toate. Materia e pregătită deja pentru ingineria şi proiectele tehnologice ale omului. Nu noi am decis conformitatea extraordinară a puterilor noastre inginereşti cu puterile şi proprietăţile materiei care prinde forme noi în mâinile noastre.

Biologia şi complexitatea vieţii

Dacă materia nevie este un miracol, viaţa este un miracol şi mai mare! Iar între disciplinele şcolii, biologia este cea mai frumoasă călătorie spre copleşitoarea complexitate şi ordine ascunsă în organismele vii.
Biologia ne descoperă că frunza unui arbore depăşeşte în complexitate un combinat întins pe câteva hectare, şi că o singură celulă din corpul uman este mai complexă decât o metropolă. Biologia ne dovedeşte ce miracol teribil este viaţa pe care o trăim, căci ea depăşeşte în complexitate tot ceea ce putem noi face, înţelege sau imagina. Faptul acesta, că viaţa este mai mult decât am putea noi face, ne dezvăluie, într-un alt fel, că viaţa pe care o trăim este un dar, nicidecum o realizare pe care să ne-o atribuim. Biologia ne poate introduce în acest miracol al vieţii: o purtăm în trup, o trăim în solidaritate cu semenii şi cu celelalte vieţuitoare, în fiecare zi, dar abisul ei îl conştientizăm şi îl înţelegem atât de puţin. Biologia ne poate ajuta să înţelegem cum milioanele de specii vii de plante şi animale trăiesc îmbrăţişate, în jurul nostru, în dependenţă unele cu altele, şi într-o lucrare permanentă care sprijină viaţă noastră. Dar biologia ne dezvăluie şi tainele alcăturii trupului uman, arătând complexitatea extraordinară a funcţiilor, ţesuturilor şi organelor cu care suntem înzestraţi, arătând cât de mare este miracolul vieţii. În fiecare secundă, în trupul nostru se petrec procese pentru a căror descriere ne-ar fi necesari ani din viaţă.
Un miracol şi mai mare este creierul uman, pentru că ascunde în el o parte din taina raţiunii înţelegătoare, funcţiile ce contribuie la starea de conştienţă dar şi la conştiinţă, cea care ne distinge de toate celelalte fiinţe vii. Un miracol la fel de mare este incredibila viteză şi complexitatea ce însoţeşte formarea şi creşterea unui prunc în pântecele mamei. Tot ceea ce se petrece într-un minut de viaţă intrauterină a pruncului este infinit mai mult decât poate controla conştient omul. Omul trăieşte în mijlocul unor miracole pe care le poate sesiza, în parte, dar pe care nu le înţelege deplin.

Psihologia şi abisul persoanei umane

De departe, miracolul cel mai mare al acestei lumi este omul. Iar psihologia ne poate introduce în miracolele omului, ca fiinţă gânditoare. Nu suntem nicidecum doar o aglomerare de mai multe miliarde de miliarde de miliarde de celule vii. Toate celulele funcţionează fiecare în parte (potrivit unor mecanisme de echilibru proprii), dar, surprinzător, lucrează şi deodată, ca un tot, într-un singur puls, ca aparţinând unui singur trup, unui singur subiect uman, fiinţă raţională şi liberă ce receptează lumea, are simţiri şi reflecţii cu privire la ea. Dar omul, deşi are trup dintr-o materie asemănătoare cu lucrurile din lume, el se receptează pe sine ca fiind diferit de lumea lucrurilor, ca fiind altceva decât un lucru. Deşi are trup viu, cu funcţii asemănătoare celor pe care le au vieţuitoarele, el simte că se deosebeşte totuşi de lumea vie, că nu este un simplu organism viu.
Omul vede că doar semenii lui sunt subiecte ca şi el, iar lumea lucrurilor şi a vietăţilor sunt diferite de ei şi alcătuiesc un loc al întâlnirii şi al comunicării lor. Psihologia ne arată ce fiinţă extraordinară suntem, pentru că sesizăm caracterul nostru de subiect, pentru că trăim şi reflectăm propriile emoţii şi sentimente, fiind capabili de comuniune cu semenii şi de limbaje articulate cu care putem comunica şi mai mult cu ei. Psihologia la fel ca şi filosofia, arată pe om ca fiind un căutător neobosit al înţelesurilor cu privire la lume, învăţând din natură şi din istorie să înţeleagă lumea, pe semenii lui şi pe sine însuşi. Psihologia dezvăluie această extraordinară capacitate a omului de a înţelege, de a creşte prin învăţare, de a se deschide spre semenii lui prin limbaj, până la dăruirea de sine în iubirea faţă de altul.

Ştiinţele naturii - ferestre deschise spre tainele Universului

Geografia ne arată diversitatea extraordinară a culturilor şi a mediilor de viaţă, ne dezvăluie diversitatea formelor terestre, varietatea climei terestre. Şi exemplele ar putea continua. Este evident că toate ştiinţele sunt porţi generoase prin care putem intra în frumuseţile şi misterele extraordinare ale Universului, materiei, naturii şi vieţii. Prin ele, cunoaşterea lumii poate fi o şcoală a raţiunii şi a sufletului. Dar aceste miracole nu ţin, în mod exclusiv, de capabilităţi dezvoltate de noi, pentru care ar merita să ne felicităm în vreun fel... De fapt, cele mai însemnate lucrări la care poate participa fiinţa umană, naşterea unei alte vieţi, iubirea desăvârşită a semenilor sau înţelegerea lumii sunt mai mari şi mai adânci decât am putea înţelege şi controla cu mintea. Sunt taine la care participăm.

Ştiinţele umane - lecţii pentru suflet

Dar, în şcoală, mai întâlnim şi alte discipline, care au în centrul preocupărilor lor omul, creaţiile sale şi istoria lui, ce sunt tot atâtea prilejuri de îmbogăţire sufletească şi de deschidere spre experienţe umane edificatoare, spre situaţii existenţiale ale altor semeni. Filosofia, hermeneutica, teoria artelor plastice, antropologia, arată în diverse forme că cea mai mare parte din experienţele umane sunt relevante pentru om, întrucât îl deschid spre experienţa, viaţa şi convingerile altui subiect, spre istorie şi spre umanitate. Toate acestea au, între altele, rolul de a ne obişnui să facem loc în noi pentru gândurile, trăirile şi preocupările altora. Dar, ştiinţele acestea ne deschid şi spre istorie, spre faptele şi experienţele înaintaşilor, intensificând în noi sentimentul că prin naştere, aparţinem unei familii, unei comunităţi, unui neam şi unei limbi. Acestea ne arată că nu venim pe lume anonimi sau orfani, fără nici o legătură spirituală cu locul sau oamenii care ne aduc la viaţă, că nu suntem aruncaţi în această lume, ca trupuri fără identitate şi fără istorie, desprinse de orice tradiţie. Nu suntem fiinţe fără memorie sau persoane fără trecut, fără bunici şi fără eroi, nu creştem într-un spaţiu fără valori şi fără legende spuse la gura sobei. Suntem parte a unei comunităţi structurate istoric, cultural şi spiritual, chiar dacă alegem să negăm cu insistenţă asta.

Neajunsurile civilizaţiei

Prin toate acestea, şcoala pregăteşte pentru viaţă, nu pentru supravieţuirea prin muncă. Ea poate să-l ridice pe om deasupra rutinei rudimentare, consumată între povara obligaţiilor slujbei şi plăcerea cheltuirii banilor care vin de pe urma ei. Altfel, febra economică cotidiană epuizează puterea noastră de a privi dincolo de limitele lumii. Trecem sub tăcere marile întrebări, închizându-ne în mod repetat şi prelungit în temniţa trupului şi a clipei. Cu toate valenţele extraordinare ale ştiinţelor, în mijlocul evului nou al oamenilor civilizaţi şi şcoliţi, trăim într-o societate marcată de inechităţi tot mai mari, de o imoralitate tot mai stridentă şi, poate cel mai mult, de o lipsă tot mai pregnantă a sensului.

Marile întrebări rămân fără răspuns

Unde primim răspunsuri la marile întrebările despre sensul vieţii şi rostul nostru în lume, despre experienţa indispensabilă a iubirii şi despre cea inevitabilă a morţii, despre răul pe care trebuie să-l biruim? Unde, când şi cine ne învaţă să luptăm cu propriul nostru egoism şi să descoperim că nu tot ceea ce simţim ca impuls în trup este legitim şi folositor? Nici o ştiinţă nu poate răspunde la acestea. Tristeţea vieţii noastre, scria Husserl, vine din aceea că ştiinţa vremurilor noastre nu ne spune nimic despre toate acestea. „Problemele pe care ştiinţa le exclude din principiu sunt tocmai problemele cele mai arzătoare în epoca noastră nefericită, pentru o omenire abandonată capriciilor destinului; sunt probleme ce vizează sensul ori lipsa de sens a întregii existenţe umane.1 Paul Ricoeur atrăgea şi el atenţia, încă din 1965, că dincolo de toate problemele umanităţii (autonomia, plăcerea sau puterea), „se ridică problema sensului şi a nonsensului. (...). Oamenilor le lipseşte dreptatea, desigur, le lipseşte cu siguranţă dragostea, (...) şi, mai mult, semnificaţia.“
Din perspectivă teologică, sensul vieţii şi morţii, iubirea şi jertfa sunt parte a credinţei.

Lumina lui Hristos luminează tuturor

În viaţa religioasă găsim răspusnuri le marile întrebări. În credinţă se regăsesc toate miracolele. Toate tainele extraordinare ale acestei lumi se adună într-una care le depăşeşte pe toate şi le luminează pe toate: Adevărul arătat nouă în Fiul lui Dumnezeu făcut om. În lumina descoperirii făcute de Fiul lui Dumnezeu, toate sunt umplute de lumină! În această lumină, teologia creştină arată că ne naştem într-un univers care se potriveşte cu noi şi cu mintea noastră, pentru că şi el şi noi am fost făcuţi de acelaşi Dumnezeu, pentru a descoperi în el lucrarea Lui. Dar omul este mai mare decât Universul, pentru că îl poate înţelege, îi poate da un sens şi îl poate depăşi, ridicându-se la Cel ce l-a făcut.
Teologia creştină ne arată că descoperirile chimiei au un sens, pentru că ele îl arată pe om ca având o mare responsabilitate în lume. El dispune de ea în mod liber, putând-o pierde sau prezerva. Teologia creştină dă sens descoperirilor biologiei; constând din procese de o complexitate care ne depăşesc, viaţa este mai lesne de înţeles ca dar. Credinţa dă sens şi datelor psihologiei, lămurind de ce omul se distinge de lumea obiectelor sau a vietăţilor; numai el este după chipul lui Dumnezeu, fiinţă cugetătoare şi liberă. Teologia desluşeşte de ce oamenii resimt nevoia să fixeze în operă gândurile şi preocupările lor; oamenii simt cum se înmulţeşte bucuria împărtăşită şi cum se împuţinează tristeţea mărturisită altora.

▲ Religia împlineşte rolul formativ al şcolii

De ce trăim? De ce murim? Ce valoare mai are viaţa noastră atât de scurtă, pe un Pământ atât de mic, într-un Univers atât de mare? De ce este necesar să iubim ca să ne împlinim ca persoane umane? În întâlnirea cu religia descoperim răspunsuri cu referire la aceste întrebări. Ea ne spune de ce simţim noi cunoaşterea ca pe o necesitate pe care dorim să ne-o organizăm pentru întreaga viaţă: pentru că drumul nostru nu se sfârşeşte în lume. Religia ne spune de ce noi, la capătul tuturor plăcerilor şi bucuriilor din lume, ştim deja, chiar dacă nu le-am avut, că nu vom fi deplin mulţumiţi de ele; pentru că sufletul nostru este făcut să-L primească pe Dumnezeu, Cel infinit şi mai presus de lume.
Religia ne arată de ce nu vrem să murim niciodată: pentru că am fost chemaţi la viaţă şi iubire veşnică. Ea ne spune de ce doar în iubirea faţă de altul ne simţim împliniţi: pentru că suntem după chipul Lui - Dumnezeu iubire treimică. Numai iubirea Lui ne face să înflorim, numai ea ne vindecă. Religia ne arată ce valoare extraordinară are fiecare lucru, pentru că toate sunt parte din opera Lui. Ea ne descoperă valoarea extraordinară a faptelor noastre, şi felul cum, prin jertfa de sine, putem vedea frumuseţea celuilalt şi puterea Crucii Lui.
Religia ne valorizează fiecare faptă măruntă din viaţa noastră, şi fiecare împrejurare, pentru că, în toate, stau ascunse înţelesuri folositoare în drumul nostru spiritual prin ea. Religia şi credinţa creştină ne învaţă solidaritatea cu semenii şi deschiderea noastră spre lume.

Hristos Profesorul
În credinţa creştină înţelegem căutările, nevoile şi năzuinţele umane. Teologia le îmbrăţişează pe toate, le curăţeşte şi le sfinţeşte pe toate, arătând modul cum toate pot fi trepte ce ne înalţă prin lume, deasupra ei, spre comuniunea cu semenii şi cu Dumnezeu.
Fără ora de religie, în faţa nevoii de a iubi şi de a fi iubit, în faţa temerii sau a imboldului de a ne jertfi pentru altul, în faţa smereniei sau virtuţilor, în faţa experienţei morţii, toată osteneala şcolară s-ar dovedi nefolositoare. Pentru că nu există nici un manual care să ne arate cum să-i iubim şi să-i ajutăm pe semenii noştri, sau cum să primim dragostea lor fără să-i subjugăm precum obiectele. Nu există o altă disciplină în care să învăţăm să trăim viaţa ca pe un dar, şi nici felul cum experienţa morţii este una plină de învăţătură. Toate sunt conţinute în Evanghelia iubirii, descoperită nouă de Fiul lui Dumnezeu şi sunt adâncite de către sfinţi. Ora de religie ne dă şansa ca Hristos să ne fie, pentru scurt timp, profesor, împreună cu sfinţii. Ar fi lipsit de înţelepciune ca tocmai acum, la vârsta adolescenţei, când toate întrebările existenţiale încep să răsune, să sărăcim şcoala de experienţa şi reflecţia religioasă.

1 Edmund Husserl, „La crise de sciences europeennes et la phenomenologie transcendentale“, trad. fr. Gerard Granel, Paris, Gallimard, 1976, p. 10, Apud. Thomas de Koninck, Noua ignoranţă şi problema culturii, p. 9)

diac. Sorin MIHALACHE, Centrul pentru Studii Interdisciplinare „Religie şi Ştiinţă“, Fundaţia „Solidaritate şi Speranţă“ Iaşi

„Părinţii de azi nu pun în centrul atenţiei copilul“

Mia Dumitrescu face educaţie de când se ştie şi nimeni din jurul ei nu s-a gândit vreodată că ar putea face altceva mai bine. După o viaţă petrecută în mijlocul copiilor, opiniile sale aproape că au valoare de legi pedagogice. Cu toate că astăzi unii părinţi nu mai sunt chiar atât de convinşi de „reţetele“ clasice ale ştiinţei creşterii copiilor, Mia Dumitrescu reafirmă importanţa „celor şapte ani de acasă“ şi a educaţiei religioase de la vârste fragede. În ce priveşte relaţia dintre semeni, Mia Dumitrescu susţine că „fără răbdare nu faci nimic în viaţă. De asemenea, de mare folos e şi rugăciunea pentru vrăjmaşi. Să te rogi lui Dumnezeu să-i lumineze pe cei care sunt porniţi împotriva ta fără motiv, să poată decanta ce e rău şi ce e bine“.

Doamnă profesoară, ce v-a determinat să vă dedicaţi educării celor mici? Ce importanţă prezintă educaţia preşcolară în educaţia românească de azi?

Iniţial, mama mea a vrut să mă facă balerină pentru că eram o fetiţă neastâmpărată. Mai târziu am descoperit vocaţia de a păstori copiii. Cred că alegerea a venit de undeva din subconştient, pentru că întotdeauna mi-au plăcut copiii. Totodată, am resimţit şi durerea de a nu putea avea copii. Şi cum Dumnezeu nu a vrut să mă blagoslovească cu un copil, atunci toată iubirea mea s-a orientat în mod deosebit spre această vârstă fragedă a copilăriei, a candorii. Îmi amintesc că, în liceul pedagogic, doamnele profesoare de pedagogie-psihologie mi-au spus că sunt născută pentru asta. De aceea, după absolvirea Liceului Pedagogic, am practicat această meserie opt ani şi abia pe urmă am urmat cursurile Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport. Apoi m-am reîntors în învăţământ, dar de data aceasta lucrând cu elevii mari. Satisfacţia şi dragostea mea nemăsurată sunt însă pentru copilaşii de vârstă preşcolară.
M-aţi întrebat ce importanţă are educaţia preşcolară pentru societatea de azi. Cred că la această vârstă se pun bazele educaţiei. Şi nu este doar convingerea mea. Este concluzia la care au ajuns marii pedagogi din toate timpurile. Ştiţi că sintagma „cei şapte ani de acasă“ era un motto al înaintaşilor noştri. Se spunea că cine nu are cei şapte ani de acasă nu este un om educat. Acum, în societatea modernă, „cei şapte ani de acasă“ echivalează cu trei-patru ani de grădiniţă. Căci, de regulă, părinţii sunt ocupaţi şi atunci ne transferă nouă un plus de responsabilitate în educaţia preşcolară.Tot ce punem acum la temelia educaţiei se răsfrânge, mai târziu, în comportamentul lor. Noi punem doar bazele, apoi, în diferitele etape de dezvoltare ale copilului, intervin şi alte elemente care influenţează educaţia lor. Însă, putem afirma că, dacă societatea nu are copii mici bine educaţi, nu va avea nici adulţi de calitate.

„Poate că ar trebui să existe o şcoală a părinţilor“

Credeţi că rolul familiei în educaţia copiilor mici s-a diminuat astăzi sau suferă în anumite privinţe?
Da, cred că da. Dar nu este o regulă. Părinţii de azi sunt preocupaţi foarte mult de problemele de la serviciu şi nu pun în centrul atenţiei copilul. Sunt acaparaţi mai ales de aspectul financiar care îşi pune amprenta pe comportamentul lor. Dar acest fapt este specific societăţii de astăzi. Poate că ar trebui să existe şi o şcoală a părinţilor. De altfel, pedagogii au ridicat această problemă de-a lungul timpului.

Cum aţi vedea un proiect de educaţie a părinţilor în vederea creşterii copiilor?

Eu cred că, în afară de autoeducaţie, un părinte trebuie să se informeze. O asemenea şcoală ar trebui să traseze nişte direcţii pe care părinţii să le urmeze, pentru a nu le descoperi singuri şi chiar în detrimentul intervenţiei educaţionale. Poate că, aşa cum mergem duminica la biserică şi ne rugăm, tot aşa ar trebui să mergem duminica, două ore, şi să aflăm cum se creşte un copil. Există o serie de fundaţii care s-ar putea ocupa de aspectul acesta şi, desigur, Ministerul Educaţiei şi Cercetării.

„Doamna Mia“, un refren rostit de dimineaţă până seara

Ce bucurii deosebite aţi avut în cariera dumneavoastră pedagogică?

Aş putea spune că nenumărate. Apelativul acesta - „doamna Mia“ - e un refren rostit de dimineaţă până la prânz. Bucuria mea este că aceşti copii au nevoie de mine şi că tot timpul îmi pun diverse întrebări, dorind să afle cât mai multe. Când aud câte un glăscior din acesta mic care-mi zice: „Pot să vă întreb ceva, doamna Mia?“, vă mărturisesc, fără să exagerez, că simt o căldură împrejurul inimii. Şi am primit nişte lecţii de viaţă formidabile de la copiii mici. Spre exemplu, am avut un copil al unei prietene, care s-a adaptat mai greu datorită faptului că era hiperactiv. Un copil superdotat de cinci anişori, dar foarte greu de stăpânit. Şi, în timpul unei serbări, a făcut el o faptă mai puţin frumoasă, iar eu i-am răspuns cu aceeaşi monedă, adică i-am tras o palmă.
A fost singurul copil pe care l-am pedespsit astfel în toată cariera mea. Iar copilul acesta mi-a oferit mie şi mamei lui o lecţie fără egal. Când ea a venit să-l ia de la grădiniţă, eu i-am mărturisit că i-am dat o palmă. Iar ea a răspuns: „Ei, nu-i nimic!“. Când a ajuns acasă şi-a întrebat băieţelul: „Doru, ce ai pe obraz?“. Iar Doru a dus mâna la obraz replicând că nimic. „Cum nu ai nimic? Ai pus mâna acolo şi ai şi urme! Cum nimic? Spune, dragă, cine şi ce ţi-a făcut?“. „Nimeni nu mi-a făcut nimic!“, a replicat copilul. Atunci mamica mi-a telefonat: „Mia, ai făcut din el un mincinos! Nu vrea să recunoască că l-ai lovit“. Eu i-am zis: „Te rog nu fi atât de supărată, căci am să discut cu copilul să văd de ce nu vrea să recunoască că i-am dat o palmă. A doua zi, la grădiniţă, l-am luat deoparte şi l-am întrebat: „Doruleţ, de ce nu ai vrut să recunoşti că te-am lovit, fiindcă ştii că eu mi-am cerut scuze?“. Iar el îmi răspunde: „De ce Mia, ca să te reclame şi pe tine mama la Minister, cum a reclamat-o pe o altă educatoare?“. M-am cutremurat, pur şi simplu. Ca să mă protejeze, şi-a minţit propria mamă. Deci el a ştiut că îl iubesc, pentru că eu eram refugiul lui. Cum îl pedepsea cineva, cum îl nemulţumea ceva, venea la mine imediat şi îmi spunea. Şi atunci i-am telefonat prietenei mele şi i-am spus care a fost motivaţia micuţului.
Aşadar, noi, cei mari, putem primi lecţii de viaţă fără egal de la copilaşii aceştia nevinovaţi, care au adevărul în gură, orice ar fi. Educaţia este un proces continuu şi pentru cei care sunt educaţi şi pentru educatori. Important este ca omul care lucrează cu cei mici, să aibă dragoste pentru profesie şi să iubească copilul. Altfel, va fi vorba doar de o meserie. Şi cizmarul face flecuri, dar nu oricare poate face o artă din aceasta, decât dacă are o vocaţie în acest sens, dacă are talent, simţire, dorinţă, plăcere. Dacă faci un lucru cu plăcere, cu dragoste, nu se poate să nu-ţi iasă bine. Şi ai satisfacţia că ţi-a ieşit un lucru bun şi frumos. Iar lucrul bun şi frumos în activitatea noastră este educaţia copiilor.

Educaţia religioasă în grădiniţă

Cât de importantă credeţi că este educaţia religioasă în instituţiile de învăţământ din România?

Eu cred că bazele educaţiei religioase le pun părinţii şi bunicii. Un copil, până vine la grădiniţă, la trei ani, trebuie să ştie că există „Doamne-Doamne“. Şi credinţa aceasta numai părinţii şi bunicii i-o pot insufla. La grădiniţă, unde sunt mai mulţi copii în grupă, este mai greu să faci educaţie religioasă. Ca educator, poţi influenţa întreg grupul, însă nu eşti sigur cum a ajuns, la fiecare, semnalul pe care tu l-ai dat. Apoi, să ştiţi că avem şi lecţii cu conţinut religios. La începutul anului, am vorbit despre Biserică. I-am întrebat dacă se duc cu bunicii la biserică şi mi-au răspuns că da. Am întrebat dacă ştiu să-şi facă semnul crucii şi bineînţeles că unii ştiau, alţii nu. Şi am învăţat să facem semnul crucii şi să rostim cuvintele care însoţesc gestul. Am învăţat apoi „Înger, îngeraşul meu“, că e mai aproape de vârsta aceasta. Am vorbit despre Naşterea Domnului, am cântat cu ei colinde şi le-am explicat cuvintele din colind. Foarte adesea, ei spun că Doamne-Doamne le dă ploaia, soarele, zăpada, adică dau o explicaţie religioasă fenomenelor naturii. De asemenea, sunt o serie de lucruri văzute la biserică care apar şi în jocurile lor. Spre exemplu, într-o zi, pe când se jucau de-a căsătoria, eu am mimat acţiunea preotului şi i-am cununat. Şi mi-au zis: „Dar nu avem verighete!“. Şi atunci, le-am confecţionat din hârtie creponată verighete, la amândoi, şi le-au pus în degete.
Probabil că au asistat apoi şi la slujba Botezului, pentru că, de când am primit în dotare o băiţă, au şi botezat copiii în ea. Permanent, în grupă, jocul prioritar este de-a mama şi de-a tata, de unde concluzia că familia e încă vie, fiindcă ei îşi doresc să se joace de-a părinţii, să ducă copiii la plimbare, să-i îmbăieze.

„Doamne-Doamne, dă-ne pâine şi bomboane!“

Vreau să vă împărtăşesc două împrejurări de viaţă care mi-au rămas în amintire de la nepotul cel mare. Mama mea l-a învăţat să se roage şi să se închine, după ce îl spăla şi îl băga în pătuţ. Apoi ea se ducea şi termina treburile prin casă. Iar într-o seară, zice ea, nu s-a mai auzit nici un zgomot, iar când a întors capul, el era în genunchi. Probabil că a văzut-o pe ea că îngenunchea în faţa icoanei şi spunea ceva. Şi-l întreabă: „Ce faci mamă acolo?“ „Mă rog la Doamne-Doamne“. Altă dată vine nepotul la mine în vizită, şi plecăm împreună cu musafirii noştri în Cişmigiu. Aici, unde este locul de joacă al copiilor şi unde se adună porumbeii, este statuia unei tinere ţinând un ulcior şi fiind acoperită cu o maramă care îi atârnă pe umeri, asemenea Maicii Domnului. Şi se smulge din mâna mamei micuţul, parcul fiind plin, la ora cinci după amiaza, şi se duce şi se aşează în genunchi şi zice: „Doamne-Doamne - făcând semnul crucii - dă-ne pâine şi bomboane!“, pentru că asta îl învăţase bunica. Şi atunci, s-a oprit toată lumea în loc şi a aplaudat îndelung.

„Vrajba nu are loc unde e credinţă“

Dat fiind rolul benefic al educaţiei religioase, de ce credeţi că sunt anumite grupuri care nu privesc cu ochi buni prezenţa religiei în şcoli, educarea religioasă?

Eu cred că oamenii nu sunt suficient de toleranţi, deşi este la modă vorba care zice că toţi avem loc sub soare. Cred că acest fapt ţine de înţelegere şi de toleranţă. Lumea nu are timp să se gândească puţin la semnificaţia mai adâncă a religiei. Cele zece porunci ne învaţă doar lucruri bune. Nu le mai ştie nimeni! De ce nu le cunosc cei tineri? Fiindcă nu-i învaţă nimeni. Am avut, mai demult, o discuţie cu un tânăr, trecut de vârsta şcolarităţii şi i-am spus: „Măi, Biserica nu te învaţă de rău. Zice să nu omori, să nu ucizi, să nu furi. Şi, dacă înţelegi toate aceste porunci, cred că poţi să devii înţelegător şi să accepţi şi binele pe care acestea îl aduc în comportamentul omului în societate. Pentru că, pur şi simplu, vrajba nu are loc unde e credinţă“.
„Tatăl meu este îngropat, undeva, într-un hectar de cimitir“

Aţi avut în familie un exemplu de trăire creştină?

Da, am încercat mai devreme să vă spun că mama mea a fost acest model viu. Pentru că tatăl meu nu a existat pentru mine decât în fotografii. El a murit în al Doilea Război Mondial, în 1942, pe când avea 27-28 de ani, în Uniunea Sovietică. Este îngropat undeva, într-un hectar de cimitir, şi asta o ştiu tot dintr-o fotografie, trimisă de cineva, după ce tatăl meu a murit. Şi este acolo o cruce însemnată, într-un pogon de cruci. Acela ar putea fi mormântul tatălui meu. Nu ştiu dacă am să reuşesc să-l văd vreodată, dar simt chemarea aceasta de a mă duce pe pămănt ucrainean, să caut măcar cimitirul şi să aprind o lumânare pentru sufletul şi odihna lui veşnică, în pământ străin. Tot ce ştiu despre el este că era un om despre care toată lumea spunea că, dacă era nevoie, scotea şi haina de pe el pentru a i-o dărui celui care i-o cerea. Mama, rămasă văduvă la 25 de ani, era o persoană credincioasă, dar latura aceasta s-a manifestat îndeosebi la bătrâneţe. Ea a fost cea care mi-a dăruit prima icoană, ea a fost cea care s-a rugat pentru sănătatea mea, cu ea mergeam la biserică în copilărie, şi în Vinerea Mare treceam pe sub sfântul epitaf. Mama, pentru mine, este ca şi o icoană, căci atunci când mi-e mai greu, gândul se duce la Dumnezeu şi la ea! Şaizeci şi opt de ani avea când a murit. Este mult de atunci, dar pentru mine este vie. A fost un om foarte blând şi, în acelaşi timp, foarte dinamic şi avea mult umor.

„Fără răbdare, nu faci nimic“

Care este deviza dumneavostră în viaţă? Ce cuvânt de folos aţi putea oferi celor care vor citi aceste rânduri?

Deviza mea în viaţă a fost şi este să fiu folositoare celor din jurul meu. Sunt un om căruia îi place să aibă prieteni, îmi place să îi ajut şi Dumnezeu m-a învrednicit să am mulţi prieteni şi să fac călătorii, să cunosc şi alte meleaguri în afară de cele ale noastre. Şi eu zic că Dumnezeu s-a milostivit de mine, că nu toată lumea are acest privilegiu. Nu am dispus de prea mulţi bani, dar am reuşit să văd Italia, Grecia, Bulgaria (unde este o mănăstire superbă, numită Rila, deosebită prin arhitectura şi decorul ei). Iar în Italia, în biserica San Pietro a fost de-a dreptul copleşitoare întâlnirea mea cu Dumnezeu.
Cred că şi răbdarea trebuie să fie una din componentele de bază ale comportamentului uman. Fără răbdare, nu faci nimic nimic în viaţă. Şi apoi, înţelegerea între oameni. Eu vă mărturisesc sincer că nu pot să port duşmănie nimănui, să fiu supărată pe cineva. Se mai supără unii pe mine, dar ei se supără, ei se împacă. De mare folos în această privinţă e rugăciunea pentru vrăjmaşi. Să te rogi lui Dumnezeu să-i lumineze pe cei care sunt porniţi împotriva ta fără motiv, să poată decanta ce e rău şi ce e bine.

▲ „Bine, dar noi ce punem în loc?“

Faţă de ce sfinţi aveţi o evlavie mai deosebită? Care este icoana dumneavoastră de suflet?

În primul rând, am o evlavie deosebită faţă de Maica Domnului, căci pe mine mă cheamă Maria. Şi mi-a fost insuflată de mică dragostea pentru Maica Domnului. Apoi şi faţă de Sfântul Nicolae. Prima icoană pe care am primit-o de la bunica a fost cu Sfântul Nicolae. Şi ştiu că sfinţii sunt acei oameni care au săvârşit fapte bune, care au rămas în memoria celor mulţi şi cărora Biserica le-a recunoscut aceste virtuţi. Icoana mea de suflet este Maica Domnului cu Pruncul în braţe. Şi în legătură cu această icoană am să vă istorisesc o întâmplare. Ea a aparţinut mamei mele, care o moştenise de la bunica mea, de origine bulgară. Este din argint, frumos înrămată, dar nu asta contează cel mai mult. Am cerut-o mamei mele pe când era încă în viaţă, iar ea a zis: „Mamă, eu ţi-o dau, dar eu mă rog la ea de multă vreme şi mă rog şi pentru sănătatea şi bucuria ta. Mai bine o iei după ce n-oi mai fi eu“. Iar eu am acceptat. După ce mama a trecut la cele veşnice, în casa ei s-a mutat fratele meu cu soţia şi cu copilaşul lor, nepoţelul despre care v-am vorbit. Iar într-una din zile le-am zis că vin să iau icoana. Şi cumnata mea a zis: „Bine, dar noi ce punem în loc?“. Şi pentru o clipă am înmărmurit, pentru că am înţeles că pentru ea, icoana era un simplu obiect de decor. La următoarea vizită am cumpărat un triptic cu Maica Domnului şi l-am dăruit lor, ca să nu rămână locul gol. Şi astfel icoana cu Maica Domnului a ajuns la mine şi mă rog deseori la ea.

▲ Mărioara Dumitrescu, născută în 1935 în Bucureşti, a absolvit Liceul Pedagogic în 1953, iar apoi, timp de 8 ani a fost directoarea grădiniţei Comitetului de Radio şi Televiziune. A urmat şi absolvit cursurile Institutului de Educaţie Fizică şi Sport. A îndeplinit funcţia de profesor de educaţie fizică şi sport, la Şcoala generală nr. 1 şi la Liceul de Artă George Enescu din Bucureşti, fiind diriginte a 8 serii de elevi. În perioada 1973-1991 a activat în Ministerul Învăţământului, ca inspector şcolar, specialitatea Învăţământul preşcolar. În prezent este pensionară şi activează ca educatoare la Grădiniţa nr. 56 din Bucureşti, la grupa cu program normal. În afară de activitatea didactică s-a ocupat cu predarea baletului şi a gimnasticii aerobice. Este, de asemenea, autor al mai multor programe de învăţământ şi a numeroase articole referitoare la educaţia fizică a copiilor preşcolari. A fost consultant de specialitate şi coscenarist la două filme realizate de Studioul Alexandru Sahia, având ca subiect motricitatea copiilor preşcolari şi performanţele motrice la copiii de 3-7 ani. A obţinut numeroase premii şi distincţii cu echipele sportive şcolare la şah, baschet şi turism.

▲ Minunea de la Tesalonic

Credeţi în minuni? Aţi fost martora vreuneia?

Am avut parte de o experienţă inedită zic eu, când am fost la hramul bisericii Sfântul Dimitrie de la Tesalonic. Atunci, toţi pelerinii se duceau la racla în care se aflau moaştele Sfântului, şi treceau un obiect personal peste această cutie de argint, frumos lucrată. Şi aveam şi eu un şal pe care l-am atins de raclă şi în clipa în care l-am pus din nou la gât am simţit că mă copleşeşte o căldură deosebită şi o linişte grozavă. Nu ştiu dacă a fost o senzaţie subiectiva, dar nu cred, pentru că experienţa s-a repetat. De exemplu, când mă doare ceafa, din cauza unei spondiloze cervicale şi îmi pun şalul, simt din nou căldura aceea şi îmi trece durerea. Eu zic ca e harul şi puterea ce emană din moaştele Sfântului Dimitrie. Şi avem şi noi atâţia sfinţi cu moaşte, la care credincioşii se duc şi se roagă pentru problemele lor.

Ştefan IONESCU-BERECHET

Biserica rusească din parcul cu trandafiri al Moldovei

Prin secolul al XV-lea, negustorii nemţi care îşi făcuseră depozit de mărfuri la poalele Pietricicăi, în oraşul Piatra lui Crăciun (astăzi Piatra Neamţ), în drumul lor spre Bacău, făceau popas într-un loc de o frumuseţe magnifică, pentru a admira strălucirea trandafirilor care creşteau din abundenţă pe aici. „Rosen hoff“ i-au spus ei acestei „grădini“ înmiresmate, adică „locul cu trandafiri“. Numai că moldovenii au pronunţat în limba lor acest cuvânt ce denumea pe nemţeşte zona de confluenţă a râurilor Cracău şi Bistriţa şi au spus „Roznou“, apoi „Roznov“. Şi Roznov i se spune şi astăzi. Din 2003, Roznov este oraş, însă locuitorii lui nu se dau a fi orăşeni, trăind în case mici, aşezate la margini de alei şi ducând viaţa liniştită a moldovenilor de la ţară.

În secololele trecute, au existat prin aceste locuri oameni care şi-au înveşnicit numele şi au lăsat posterităţii o valoaroasă moştenire. De numele colonelului Gheorghe Rosetti (Roset sau Ruset) Roznovanu se leagă biserica „Sfântul Nicolae“ din localitate, muzeul de la demisolul bisericii, parcul din centrul comunităţii, castelul de mai la vale, corurile bisericii, ansamblul folcloric al parohiei.
Despre biserica „Sfântul Nicolae“ se spune că este o minune creată de om cu ajutorul lui Dumnezeu. A fost ctitorită pe la sfârşitul secolului al XIX-lea de renumitul proprietar şi om politic, colonelul Gheorghe Ruset Roznovanu în amintirea fiului său, Alexandru, care a murit la 20 de ani, de pneumonie.
Biserica se impune atât prin frumuseţea sa monumentală, cât şi prin arhitectura neobişnuită prin Ţara Moldovei, desprinzându-se parcă din salba de biserici de la Sankt Petersburg sau Moscova. Această înfăţişare a bisericii de la Roznov se explică având în vedere tradiţionalele legături ale familiei Roznovanu cu nobilimea rusă şi cu familia ţarului, la care se adaugă şi faptul că însuşi ctitorul a urmat şcoala de ofiţeri din Petersburg, fiind un profund cunoscător şi un mare admirator al civilizaţiei şi culturii slavilor orientali.

Clopotele cântă numele ctitorului

„În doi ani a adunat materiale şi a ridicat biserica, după planul de construcţie al arhitectului rus Sultanoff şi cu ajutorul unor cioplitori italieni. A adus două esenţe de piatră, de la Tarcău şi de la Piatra Şoimului. O esenţă dură pentru bază şi una mai moale pentru ferestre şi ancadramente. După ce a ridicat biserica, a pus zece clopote. Şapte clopte mici fac gama Do major, al optulea face Do de jos - acesta fiind cel mai mare - şi două egale ţin isonul între note şi aşa ar ieşi refrenul: «co-lo-ne- lul roz-no-va-nu, co-lo-ne-lul roz-no-va-nu». Cam aşa a vrut să sune cântecul clopotelor. Fiecăruia dintre cele opt clopote care cântă pe note să-i fie dedicată o silabă din numele lui. Îi plăcea foarte mult această titulatură «colonelul Roznovanu». În 1904, Gheorghe Roznovanu a murit, biserica rămânând nepictată. A rămas să îndeplinescă acest lucru soţia, care şi ea a murit în 1907. Şi atunci a rămas pe seama executorilor testamentari, cărora colonelul le-a lăsat bani pentru pictură, pentru plata preoţilor slujitori, plata cântăreţilor, plata corului, plata unei burse pentru viitorul preot care avea să slujească în ctitoria sa şi care studia în Rusia. În aceste condiţii, pictura a fost realizată între 1914 şi 1915 de Costin Petrescu, cel care a pictat Ateneul Român din Bucureşti şi catedrala din Târgu Mureş“, ne povesteşte părintele Vasile Ţoc, paroh la „Sf. Nicolae“ şi protopop al Protopopiatului Roznov.

Icoane din Rusia

Pictura interioară reuneşte câteva compoziţii de evidentă valoare artistică, armonizându-se, prin dispunere şi culoare, cu întregul ansamblu al monumentului. Remarcabile sunt şi cele două tablouri votive situate de-o parte şi de alta a intrării în biserică, tablouri care înfăţişează în partea dreaptă pe colonelul Roznovanu, iar în stânga pe soţia sa, Alexandrina Ruset Roznovanu, alături de fiul lor, Alexandru. Nici catapeteasma nu se încadrează în canoanele obişnuite ale bisericilor româneşti, ea fiind executată la Moscova, din bronz aurit, între anii 1890 şi 1892. Ea încântă ochiul privitorului datorită bogăţiei şi strălucirii ornamentaţiei, oferind, totodată, un anume echilibru întregului spaţiu interior.
Biserica a primit importante donaţii în obiecte de cult, multe dintre ele de o valoare incontestabilă. Menţionăm două icoane dăruite lui Roznovanu de marele duce Pavel Alexandrovici şi de ţarul Nicolae al II-lea. O altă icoană, îmbrăcată în argint, a fost donată de Leon Urusov, ambasador al Rusiei în mai multe ţări europene. Printre cărţile de cult din patrimoniul bisericii se găseşte şi o Evanghelie din 1644, scrisă în slavonă. Amintim şi un sfânt epitaf cu fir de aur şi argint, cusut şi donat în urmă cu 115 ani de verişoara ctitorului, Glafira.

Criptă pentru familia Rosetti

La demisolul bisericii, unde ctitorul a construit criptă pentru neamul Ruset Roznoveanu, scriind deasupra intrării în cavou cu litere slavone „Neamul Ruset Roznovanu“, parohia a amenajat în anul 2002 Muzeul „Gheorghe Ruset Roznovanu“, care adăposteşte cele mai frumoase obiecte vechi care până acum au fost păstrate în biserică. „Muzeul păstrează epoleţii, lancea, toiagul de majordom ale lui Roznovanu, avem banderolele lui Roznovanu, avem şi alte decoraţii din război, pe lângă cele 11 medalii - două din aur şi nouă de argint, pe care le-a primit în urma participării sale la război - care au fost recuperate de la Banca Naţională. Avem veşminte vechi de 100 de ani, în culori naturale, avem veşmântul diaconului din 1940, fotografii cu Roznovanu, o copie a testamentului lui, apoi avem cele două icoane mari, a Maicii Domnului şi a Mântuitorului, din biserica ce a ars în 1944. Aceste icoane au acoperit pe timpul comunismului cele două pisanii: cea a zidirii bisericii, realizată cu aprobarea regelui Carol I şi una care explică metoda prin care s-a fixat locul bisericii. Pisaniile care menţionează «Majestatea sa Regele Carol…», formulă ce nu cădea bine comuniştilor, ar fi fost tencuite şi s-ar fi pierdut, dacă nu se găsea altă soluţie“, ne mai spune părintele protopop.
Pe lângă acestea, muzeul mai păstrează două tablouri în mărime naturală ale celor doi ctitori, Gheorghe şi Alexandrina Roznovanu, refăcute în 1986 după tablouri vechi de un pictor din Roznov, Dan Adăscăliţei, cu menţiunea că tablourile după care au fost făcute fuseseră ciuruite de ruşi în 1944, rămânând întregi numai capul şi vârfurile de la cizme. „La demisolul bisericii se află şi mormintele străbunilor şi strămoşilor lui Roznovanu, Iordache, Neculai Ruset Roznovanu, cu fiii lor, cu cei care au făcut parte din familia Roznovanu. Avem busturile în marmură ale ctitorilor, avem o coroană mortuară de la înmormântarea lui Roznovanu, apoi semnătura lui Roznovanu pe o Sfântă Evanghelie în ziua morţii fiului său şi un sfânt epitaf adus de la Moscova, acum 111 ani. De asemenea, am îmbogăţit muzeul şi continuăm să adunăm tot felul de obiecte. Avem şi o colecţie de monezi vechi şi noi ale tânărului elev seminarist, Lucian Buzoianu. De asemenea, avem o colecţie de insigne şi medalii din toate timpurile, apoi avem colţul etnografic şi folcloric, apoi câteva elemente din arsenalul războiului de ţesut popular, adunate de la credincioşi etc.“, adaugă părintele Ţoc.

▲ Castelul şi Parcul Roznovanu

Castelul Roznovanu a fost construit după 1800 şi fost lăsat bisericii de către Gheorghe Roznovanu, prin testament. El fiind filoţarist, executorii testamentari nu l-au mai lăsat bisericii, dându-i altă destinaţie. A fost dat mai întâi Eforiei Spitalelor din Iaşi, iar în 1940 aparţinea colegiului militar. În timpul regimului comunist a fost transformat în şcoală profesională, apoi în şcoală de perfecţionare pentru contabilii din domeniul silvic. După â90, castelul a fost preluat prin acţiuni de către o societate privată.
Un alt punct de atracţie al roznovenilor este parcul dendrologic Roznovanu. Pe cele trei hectare ale sale pot fi admirate specii rare de copaci, precum bradul argintiu, tuia americană, pinul snob, salcâmul japonez, salcâmul galben sau oţetarul. Deşi deţine minunăţii nemaiîntâlnite, parcul nu mai este ce a fost odată.

Narcisa BALABAN

Postul şi vizitele

Când suntem în post şi mergem la rude, ce să facem dacă ne pun pe masă mâncăruri de dulce?

Să spuneţi că postiţi şi să postească şi ei! Eu, de exemplu, dacă mă duc undeva şi mi se pune o mâncare de dulce în post, refuz mâncarea de dulce! De ce? Pentru că şi omul care îmi oferă trebuie să postească! Şi acum există o rânduială precisă! Pe vremea Patericului, de pildă, nu existau rânduieli precise, ci existau nişte deprinderi ale unora şi altora... Dacă tu te duci într-o adunare unde nu se posteşte şi tu vrei să posteşti, într-o chestiune a ta, particulară - e una, iar dacă posteşti pentru că e o rânduială a Bisericii să posteşti - e alta. De exemplu, când mergem la pomeni, dacă e zi de miercuri, de vineri sau zi de post, eu nu mănânc de dulce, că oamenii bagă de seamă ce mănânci (eu, de altfel, nu mănânc nici acasă de dulce în zi de post). Şi-atunci, de ce să-mi stric rânduiala când mă duc la o pomană! Le spun oamenilor că astăzi se mănâncă de post şi-atunci oamenii se orientează, eventual îţi dau ceva şi mănânci, iar dacă nu-ţi dau - trece, te duci acasă şi mănânci ce poţi mânca. Asta-i rânduiala noastră de acum.

arhimandritul Teofil Părăian, Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus - judeţul Braşov

Constantin Radinschi, maestrul peisajelor în cuvinte şi culori

Într-un ziar ieşean, publica în fiecare sâmbătă o rubrică care se numea „Iaşul Amintirilor“. Aduna într-o jumătate de pagină o sumedenie de întâmplări şi nume dintr-o perioadă căreia îi fusese contemporan. Avea mai mult de 50 de ani de când devenise ieşean, el, veşnicul îndrăgostit de lumea satului din ţinutul Dorohoiului, un spaţiu al curăţiei şi inteligenţei, unde oamenii au rădăcinile adânc înfipte în pământul ţării, în istorie şi-n tradiţiile frumoase ale credinţei şi trăirilor profunde ale acestui neam.
Citeam atunci despre întâlnirile scriitorilor şi pictorilor, despre biserici, şcoli, case, muzee şi alte locuri în care oamenii creau valori şi opere adevărate. Ştia oraşul vechi atât de bine, încât ai fi fost sigur că se născuse aici şi nu în altă parte. Cunoştea străzile până la amănunt, vorbea despre vechile prăvălii şi cafenele, despre librăriile vremii, cu oamenii care le slujeau. Amintea de toţi cei care poposeau frecvent ori periodic în faţa unei căni cu vin, ori a bucatelor tradiţionale oferite până la ceasurile târzii în hanurile şi restaurantele din cetatea celor şapte coline.
Memorialistul Constantin Radinschi simţea nevoia să scrie şi pentru alţii. Era o datorie a unui moldovean neaoş să-i facă pe alţii părtaş aducerilor lui aminte. Poate că ar fi bine dacă cineva ar aduna între coperţile unei cărţi tabletele lui cu oameni şi locuri de altă dată ai Iaşilor.

Zâmbea adeseori, dar nu în fiecare zi

Constantin Radinschi a fost un mare pictor al veacului XX. Nu doar pentru Iaşi şi Moldova, ci pentru întreaga ţară.
Ca pedagog, a fost aspru. Punea note mici pentru a scoate mai mult de la ucenicii săi. Dintre foştii săi discipoli unii au ajuns pictori mari, cunoscuţi şi apreciaţi la fel ca şi învăţătorul lor.
Vorbea puţin, părea exigent, măsura din priviri interlocutorul, şi foarte târziu, după multe întâlniri, îşi deschidea sufletul.
Aşa l-am cunoscut şi eu la sfârşitul anilor 90. În casa protoierului Constantin Andrei din Iaşi am văzut câteva picturi semnate de el. Mi-a reţinut atenţia biserica armenească aflată sub fereastra atelierului său. L-am întrebat pe părintele protopop cum aş putea să-l întâlnesc pe marele pictor. Între timp, am mai văzut la câţiva iubitori de artă tablourile acestui „cântăreţ al anotimpurilor“. Până la urmă am ajuns în atelierul său din strada Armenească, 18. Îl găseai acolo devreme, gata de treabă, disciplinat, serios, om de cuvânt, cu un zâmbet pe care-l primeai uneori ca un dar, nu în fiecare zi ca să nu-şi piardă din strălucire. După câteva întâlniri, ne-am apropiat sufleteşte. M-a poftit să stau pe scaun, m-a ascultat, mi-a pus întrebări şi apoi l-am ascultat şi eu. Ştia multe întâmplări din lumea bisericii, cunoştea slujitori de toate rangurile. S-a aflat uneori în preajma marilor ierarhi ai Moldovei şi a surprins esenţialul din zicerile lor. A fost, cred, aproape de Dumnezeu prin simţire şi trăire înaltă. La şevalet era pentru el ca la o slujbă de sacerdot. Peisajele lui erau parcă luate din grădina Paradisului având culori rafinate şi dulci, iar iernile care-au ieşit de sub penelul său poartă marca unui artist veritabil, a unuia dintre fondatorii şcolii ieşene de acuarelă.
Harnic şi dăruit cu mult talent, Constantin Radinschi a fost un adevărat maestru. Recunoşteam de acum picturile lui fără nici o problemă, chiar şi atunci când nu-i distingeai semnătura. Catedrala mitropolitană din Iaşi, biserici multe şi mănăstiri, peisaje din vecinătatea lor au fost şi ele între preocupările marelui pictor. Primăvara până toamna târziu îşi lua şevaletul şi hoinărea prin locuri pitoreşti. Poposea acolo, în poieni ori pe malul râurilor, până la lăsarea întunericului. Era ca un sihastru, iubitor de linişte şi înălţimi. A reuşit să ajungă aşadar pe înălţimea virtuozităţii, unde nu au acces decât puţini pământeni.

Slujbă de înmormântare, ca la mănăstire

Constantin Radinschi mi-a mărturisit de mai multe ori iubirea pentru ţinutul natal. Este o chemare sfântă, pe care numai unii o aud şi o urmează. A dorit mult şi a finalizat până la urmă visul de a organiza muzeul din Dorohoi şi o casă memorială închinată muzicianului George Enescu la Liveni, în acelaşi ţinut plin de poveşti şi taine.
Talentat şi atent, a muncit mult, organizând numeroase expoziţii în ţară şi-n străinătate. Lucrările lui bucură acum oameni din toată lumea şi aduc lumină într-o lume care mai are încă mult întuneric.
Maestrul Radinschi mi-a dăruit un zâmbet curat, mărturisiri preţioase şi câteva tablouri în care a pus culoare şi o parte din inima lui. Aşa fac marii artişti, pun în lucrări câte ceva din trăirile lor. La urmă, când ei pleacă de pe pământ, lasă aici o parte din fiinţa lor. Sunt acestea taine ale vieţii marilor oameni pe lângă care trecem fără să privim cu atenţie.
Dialogurile cu pictorul Radinschi s-au întrerupt brusc. În primăvara anului 2003, când încă se mai găseau în munţi zăpezile pe care măiestrit le-a zugrăvit în tablouri, pictorul, mâhnit de încercările vieţii şi de comportamentul unora, s-a retras în lumea frumuseţilor nepieritoare.
Învăţat cu frumuseţea culorilor romantice şi cu strălucirea soarelui în peisajele desprinse parcă din cărţile sfinte, Constantin Radinschi va fi fost primit alături de marii pictori care au slujit Cuvântul prin mânuirea smerită şi atentă a penelului.
M-am dus în grabă la biserica Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, la slujba dinaintea vremelnicei noastre despărţiri.
Am rânduit slujba ca la sfintele mănăstiri, cu atenţie şi răbdare, aşa după cum a pictat şi el. S-au întrebat oamenii de ce au venit mai mulţi clerici ca de obicei, de ce cântările s-au auzit mai îndelung, de ce lacrimile curgeau printre cuvinte şi amintirile parcă nu se mai sfârşeau. De ce? Pentru că ele, toate, îl cinsteau pe un mare artist: pictorul Constantin Radinschi (1920-2003), un om de seamă din „Iaşul Amintirilor“.

arhim. Timotei AIOANEI, exarhul cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor

Sfinţenia, o invitaţie pentru toţi

Icoanele vechi sau frescele seculare din biserici ne pot induce ideea că timpul sfinţilor a apus cu multe secole în urmă. Că doar sporadic şi în mod cu totul excepţional mai poate cineva trăi astăzi o viaţă sfântă.

Teologul ortodox Paul Evdokimov interpretează, în fragmentul pe care vi-l propunem în continuare, învăţătura ortodoxă cu privire la cultul sfinţilor, subliniind un aspect esenţial: sfinţenia nu este, în exclusivitate, apanajul trecutului. Şi astăzi, şi oricând, oamenii se pot împărtăşi din sfinţenia divină şi se pot adăuga la acea comuniune a sfinţilor care, virtual, îi cuprinde pe toţi oamenii. De asemenea, individualitatea fiecărui om poate fi întru totul compatibilă cu sfinţenia. Vocaţia şi înzestrările fiecărei persoane umane pot fi armonizate cu harul divin până la dobândirea asemănării cu Dumnezeu. Probabil la acest lucru se referea şi Sfântul Apostol Pavel când le scria ucenicilor săi că aşteaptă ca „Hristos să ia chip în ei“ (Gal. 4, 19).

Cultul sfinţilor este, conform învăţăturii Sfinţilor Părinţi, un „cult al dragostei şi onoarei“, opus oricărei tentative de a-i plasa pe aceştia la nivelul puterii divine, singura mântuitoare. Sfinţii nu sunt decât martori şi servitori ai lui Dumnezeu; după moarte, ministeriatul lor se înrudeşte cu cel al îngerilor. Cea care exprimă tradiţia şi reaminteşte rugăciunea sfinţilor este practica liturgică. Astfel, Chiril al Ierusalimului face referinţă la liturghia care-i comemorează pe patriarhi, profeţi, apostoli, martiri şi pe sfinţi, „pentru ca Dumnezeu să primească rugăminţile noastre prin rugăciunea şi mijlocirea lor“. Vasile vorbeşte despre rugăciunile Sfântului Mamas, Grigorie de Nazianz îl invocă pe martirul Ciprian, Grigorie de Nyssa se roagă: „Aminteşte-ţi, Doamne, de lacrimile pe care le-am vărsat în faţa sfinţilor tăi martiri“.
Constatăm astfel că rugăciunea către sfinţi este adresată în ultimă instanţă numai lui Dumnezeu, aşa cum icoana unui sfânt slăveşte lumina lui Dumnezeu, reflectată pe chipul său. Desigur, Dumnezeu nu are nevoie de rugăciunea sfinţilor, însă, pe de-o parte parabola evanghelică a judecătorului şi a văduvei insistă asupra puterii de acţiune a credinţei, iar, pe de altă parte, rugăciunile sfinţilor exprimă comuniunea în iubirea reciprocă, ce apare ca o manifestare a unităţii Trupului, ca un punct al manifestării harului, căci „rugăciunea celui drept are, atunci când e făcută cu fervoare, o mare putere“, spune Sfântul Iacob (5, 16). „Toţi membrii constituie un acelaşi trup al lui Hristos, în unitatea Duhului, şi toţi trebuie să comunice unii altora binefacerile harului divin“, comentează Sfântul Vasile cel Mare. Sfântul Ioan Damaschin sintetizează tradiţia: „îi venerăm pe sfinţi datorită lui Dumnezeu, pentru că ei sunt servitorii Lui... sunt prietenii lui Hristos, temple ale Duhului Sfânt. Această onoare se răsfrânge asupra lui Dumnezeu, Care este onorat prin servitorii Săi şi Care, din această cauză, ne acoperă de binefaceri“. Astfel, îi „slăvim pe sfinţi, ca pe un loc al prezenţei divine.“

În sfinţi „locuieşte Dumnezeu“

În acest fel, cultul sfinţilor îşi are rădăcinile în communio sanctorum (comuniunea sfinţilor n.n.), care transcende orice limită spaţială şi temporală. Mijlocirea naturală a celor vii pentru cei vii îşi găseşte în Hristos Cel înviat această absenţă a limitei şi devine mijlocire tot atât de naturală a sfinţilor, forma participării lor cereşti la destinul Bisericii pământeşti. Sfinţii ne înconjoară cu protecţia lor orantă. Aceasta nu ne separă de Hristos, ci ne uneşte cu El într-o manieră încă mai intimă. Sfinţii nu sunt „mijlocitori“ care ar diminua unica mijlocire a Mântuitorului, ci prietenii noştri şi tovarăşi pe acelaşi drum al mântuirii.
Un sfânt este cel în care „trăieşte Hristos“ (Gal. 2, 20), cel în care „locuieşte Dumnezeu“ (Ioan 14, 23). În mod evident, această apropiere şi intimitate a lui cu ceea ce este divin nu încetează nici la moartea sa. Domnul este atent la implorările membrilor Trupului Său, la manifestarea dragostei şi milei lor cosmice, devenite cu atât mai dinamice şi mai active prin eliberarea lor de condiţia terestră. Nu este nicidecum vorba despre „merite“, ci despre gradul de însuşire al darurilor şi harului Duhului Sfânt, căci „o stea se deosebeşte în strălucire de o altă stea“ (I Cor. 15, 41).
Fiecare om se află în mod personal în faţa lui Dumnezeu, stabileşte cu El un raport direct şi imediat, iar această situaţie nu exclude, ci presupune faptul de a fi împreună cu toţi sfinţii, spunând „Tatăl nostru“. Conştiinţa noastră nefericită îşi găseşte reconfortarea în curajul celor ce află deja în lumina şi în strălucirea iubirii lui Hristos. Rugându-ne la sfinţi, ne rugăm lui Hristos, prin intermediul părţilor Trupului Său. Biserica este, după cum o considera Sfântul Pavel, „Casă a lui Dumnezeu“ şi „Familie“, iar noi recunoaştem în sfinţi pe fraţii noştri şi pe mai vârstnicii noştri întru Hristos, care ne ajută în căutarea cetăţii cereşti.
Indicaţiile prezente în Scriptură, experienţa Bisericii în ceea ce priveşte rugăciunea adresată sfinţilor, iconografia lor, dedicaţiile bisericilor pentru care este ales un sfânt ca paznic şi protector, difuzarea rapidă a „Vitae Sanctorum“ (Vieţile Sfinţilor n.n.), toate acestea constituie diferitele elemente ale aceleiaşi tradiţii. Biserica cultivă cu atenţie şi cu regularitate această tradiţie, în cadrul a ceea ce poartă numele de canonizarea sfinţilor.

Canonizarea este o consemnare şi o constatare

Canonizarea nu este decât un act oficial al Bisericii, ca răspuns la judecata lui Dumnezeu asupra sfinţilor Săi. Această judecată se exprimă prin intermediul unor semne diverse, iar actul ecleziastic nu face decât să le constate şi să le consemneze, reprezentând astfel mărturia unei manifestări evidente. Cel mai adesea găsim la originea actului de canonizare acea vox populi, veneraţia populară locală. Aceasta din urmă atrage atenţia autorităţilor eclesiale, iar dacă investigaţiile făcute la faţa locului confirmă faptul că această veneraţie populară este bine fondată, Biserica o canonizează prin actul său. Acest act nu prejudiciază deloc decretul lui Dumnezeu, ci precizează semnele care-l manifestă şi care-l fac cunoscut Bisericii pământeşti. Astfel, în locul slujbelor obişnuite pentru cei decedaţi: „Odihneşte, Doamne, în pace sufletul slujitorului Tău“, Biserica va cânta Te Deum-ul în onoarea sfântului, şi-i va cere să mijlocească pentru cei vii: „Părinte sfânt, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi“. Aceasta este diferenţa esenţială pe care o pune în evidenţă liturghia şi care-l plasează pe sfânt în corul îngerilor care înconjoară lumea cu protecţia rugăciunii lor.
Contemporanii unui sfânt sunt întotdeauna uimiţi de clarviziunea sa profetică, de înţelegerea Providenţei lui Dumnezeu în mersul istoriei sau în destinul unui om. Dar chiar şi acest har foarte frecvent nu este exersat decât în caz de necesitate pentru a avertiza, pentru a face apel la libera decizie: „dacă vrei“, „dacă vei face“ - aşa cum spune în mod constant Evanghelia.

Sfinţii sunt o legătură vie între cer şi pământ

Starea naturală a corpului unui sfânt după moartea sa ar fi rezultatul natural al modificării naturii sale sub acţiunea energiilor care îndumnezeiesc. Nici aici însă nu se produce nimic în mod automat sau impus; nu este vorba de nici o violenţă nemăsurată la adresa condiţiei umane, violenţă ce ar risca să închidă acest har în mod suveran liber între „limitele raţiunii“ (despre care vorbeşte Kant), al experienţei şi dovezilor cvasi-ştiinţifice. Posibila slavă ce se extinde asupra unui corp este darul gratuit al lui Dumnezeu; prezentă sau absentă, ea nu este niciodată un fapt ce determină canonizarea.
Chiar şi după plecarea lor, sfinţii continuă în felul lor să fie membrii eficienţi ai Bisericii. Ei ne înconjoară cu rugăciunea lor şi reprezintă o legătură vie între cer şi pământ. Sfinţii nu diminuează în nici un fel misiunea Mijlocitorului, ci ne asistă ca prieteni şi fraţi mai vârstnici, având experienţa misterelor lui Dumnezeu. Confidenţi ai harului şi receptacule ale acestuia, intervenţia lor posedă o mare putere. În funcţie de intimitatea şi „înrudirea“ lor cu Sfinţenia lui Dumnezeu, ei au realizat imaginea lui Dumnezeu şi i-au devenit „mult asemănători“ (nume dat sfinţilor călugări) potrivit vocaţiei şi înzestrării lor personale. Biserica slăveşte diferite categorii de sfinţi: patriarhi, profeţi, apostoli, martiri, taumaturgi, teologi şi Părinţi ai Bisericii, călugări, asceţi, părinţi spirituali, doctori fără de arginţi, prinţi şi laici pioşi. Sfinţenia îmbracă tot atâtea forme câte îmbracă şi umanul; fiecare individ îşi poate găsi forma sa personală de sfinţenie. (Paul Evdokimov, Înnoirea spiritului, Ed. Pandora, Târgovişte, 1997)

Ionuţ BURSUC

De ce se roagă Biserica pentru conducători?

Evanghelia duminicii a V-a din Post (Cererea fiilor lui Zevedeu)

Marcu 10, 32-45

32. Şi erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea înaintea lor. Şi ei erau uimiţi şi cei ce mergeau după El se temeau. Şi luând la Sine, iarăşi, pe cei doisprezece, a început să le spună ce aveau să I se întâmple:
33. Că, iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor.
34. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia.
35. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine.
36. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac?
37. Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta.
38. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?
39. Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza.
40. Dar a şedea de-a dreapta Mea, sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit.
41. Şi auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan.
42. Şi Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc.
43. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru.
44. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă.
45. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.

Solicitarea fiilor lui Zevedeu de a ocupa primele locuri lângă Iisus în împărăţia Sa dovedeşte că nu au înţeles prea bine mesajul lui Hristos privitor la împărăţie. Domnul nu-i mustră ca pe Petru, ci le răspunde: Nu ştiţi ce cereţi. Ei erau convinşi că Iisus va întemeia o împărăţie lumească, în care nu le-ar strica să fie cei dintâi luaţi în calcul pentru eventualitatea unor promovări în posturi cheie.
Oricum, dacă s-a rânduit lecturarea acestui text în a V-a duminică a Postului Mare, înseamnă că problematica sa ne priveşte pe toţi şi se cuvine să ne întrebăm şi noi dacă nu cumva majoritatea cererilor noastre adresate cerului nu vizează aproape exclusiv situaţii şi poziţii mai bune pe plan material şi social.

Rugăciunea nu trebuie definită, ci practicată

Rugăciunea izvorăşte din credinţă. Omului credincios nici nu-i nevoie să-i explici ce este rugăciunea, fiindcă el o simte şi o trăieşte fără a o mai defini. Credinţa îşi găseşte expresia cea mai fidelă în practicarea rugăciunii, fiindcă numai cel care crede în Dumnezeu şi în voinţa Sa de a-şi ajuta creaturile îi adresează cereri, iar a te ruga nu înseamnă doar a cere potrivit cu nevoile personale, ci a păstra o comuniune intimă între tine-creatură şi Creatorul tău.
Biblia nu teoretizează cu privire la rugăciune, adică nu o defineşte, ci pur şi simplu îl îndeamnă pe om să se roage, cât mai mult posibil, pentru a descoperi prin practicarea ei cât este de necesară pentru progresul sufletesc şi cât este de valoroasă. Sfântul Ioan Gură de Aur i-a dat o mulţime de definiţii care de fapt sunt mai mult expresia trăirilor personale de după practicarea rugăciunii. Cea mai fidelă definiţie ar fi că „rugăciunea este vorbirea cu Dumnezeu“ şi „hrana sufletului din care izvorăsc toate faptele cele bune“.
Cine trebuie să se roage? Evident că toţi oamenii trebuie să se roage. Din contextul Sfintelor Evanghelii rezultă că rugăciunea nu este deloc o propunere din partea lui Iisus, ci o poruncă, şi trebuie s-o privim ca pe o datorie faţă de Dumnezeu. Se impune să practicăm cât mai des şi mai intens rugăciunea, fiindcă suntem foarte slabi şi mereu expuşi tentaţiilor.
Dacă Dumnezeu ne iubeşte mereu, se subînţelege că şi vrea să fim întotdeauna în comuniune cu El, ori nu putem iniţia această comuniune decât prin rugăciune. S-au dat şi se mai dau încă multe definiţii rugăciunii, dar ea nu trebuie definită, ci practicată. Cel care practică în mod constant rugăciunea, o simte necesară ca pe o hrană şi nu face caz de acest fapt, adică nu atrage atenţia celorlalţi că se roagă, nu şi-o strigă prin portavoce.
Despre Moise spune Scriptura că i-a zis Dumnezeu: „ce tot strigi către Mine pentru poporul acesta“, iar el îşi mişca doar buzele şi nimeni nu i-a auzit glasul.
Rugăciunea se cântă, dar nu se strigă. Ea nu trebuie deci făcută cu ostentaţie, deoarece atunci nu mai are aripi să zboare până la tronul divin, ci se pierde în văzduh ca norul fără de ploaie, şi nu are altă calitate decât de a-i distra pe demoni.

Biserica se roagă pentru orice stăpânie îngăduită de Dumnezeu

După învăţătura Domnului Hristos, se cuvine să ne rugăm mai întâi pentru noi înşine, adică pentru mântuirea propriului suflet, despre care Sf. Scriptură ne spune că are o valoare imensă: „Nimeni nu poate să scape de la moarte, nici să plătească lui Dumnezeu preţ de răscumpăre (pentru sufletul său), că răscumpărarea sufletului este prea scumpă şi niciodată nu se va putea face, ca să rămână cineva pe totdeauna viu şi să nu vadă niciodată moartea“ (Ps. 48, 7-9). Să ne rugăm deci pentru sufletul nostru pe care l-am primit în dar de la Dumnezeu şi pe care trebuie să-l păstrăm în veşnicie. Se impune, de asemenea, să ne rugăm şi pentru membrii propriei familii pa care ne-a dat-o tot Dumnezeu, şi de a căror mântuire vom fi făcuţi responsabili. Ni se mai cere să ne rugăm şi pentru superiorii noştri, pentru cunoscuţi, pentru colegi şi pentru prieteni, ba chiar şi pentru duşmanii noştri, dacă îi avem, şi să nu-i omitem nici pe conducătorii ţării, fiindcă avem temei îndemnul Apostolului Pavel de a ne ruga unii pentru alţii.
Aici ar fi de subliniat că au fost şi mai sunt încă multe comentarii şi discuţii cu privire la rugăciunile Bisericii pentru conducători. Totul depinde de scopul cu care se face. Dacă se face pentru a-i adula pe cei puternici, atunci este un păcat. Desigur că este greu de înţeles cum era posibil ca cei care demolau lăcaşurile de cult să fie pomeniţi la sfintele slujbe. Trebuie subliniat că dacă ierarhia superioară a hotărât şi a impus preoţilor să se roage pentru conducători, are ca temei şi reper pe Sfântul Pavel, care îi îndemna pe credincioşii Bisericii primare să se supună înaltelor stăpâniri, ca unele care au fost rânduite (mai bine zis îngăduite) de Dumnezeu (Romani 5, 1-3). Biserica nu are dreptul şi nici menirea de a face vreo distincţie pentru ce fel de stăpânire să se roage, textul se referă la cea care îşi exercită puterea.
Este bine să ştie şi creştinii care nu citesc Biblia şi nu cunosc nici istoria Bisericii că, pe vremea când Apostolul îi îndemna pe creştini să se roage pentru autorităţile imperiului roman, credincioşii creştini piereau cu miile în arenele romane sau erau unşi cu smoală şi cu alte substanţe inflamabile şi arşi de vii în grădinile palatelor imperiale, ca să lumineze noaptea. Deci, pentru acei oameni care se bucurau de un spectacol atât de grotesc şi criminal, Biserica se ruga totuşi, dar nu pentru că i-ar fi iubit ori ar fi vrut ceva în schimb, ci pur şi simplu o făcea din dorinţa de a împlini porunca lui Hristos-Dumnezeu. Trebuie deci precizat că Biserica nu se roagă pentru autorităţi pentru a le linguşi ori susţine moral, fiindcă dacă o face pentru aceasta greşeşte într-adevăr grav, ci pentru că are poruncă clară de la Mântuitorul în acest sens.
Biserica deci nu greşeşte când se roagă pentru conducători, ci greşesc ei dacă nu se roagă împreună cu Biserica şi în Biserică, mai ales că sunt creştini botezaţi şi fii ai Biserici.

Cum l-a primit Elisei pe Neeman

Arhiereul, ca de altfel şi preotul, nu trebuie în nici un caz să-i aduleze pe cei mari, iar dacă totuşi o face, nu mai reprezintă interesele lui Dumnezeu în lume, ci exclusiv pe ale lui. Prin urmare, arhiereul, şi nu numai el, se roagă pentru temporarele stăpâniri lumeşti, nu pentru a se ploconi acestora, cum eronat cred unii, ci pentru că o impune însăşi învăţătura de credinţă creştină pe care trebuie s-o cunoaştem în profunzime şi s-o trăim, nu doar să rămână la nivel de teorie ori opinie. Exemplul cel mai clar de demnitate pentru slujitorul lui Dumnezeu îl constituie profetul Elisei (sec. IX î.H.).
La acesta a ajuns un mare general al armatei siriene, pe nume Neeman, care, fiind bolnav de crunta boală, a leprei a venit la profet să se vindece, deoarece auzise, printr-o credincioasă evreică, de puterea tămăduitoare a Dumnezeului lui Israel, care lucra prin Elisei. Cu această ocazie i-a adus în dar o sumă fabuloasă, pentru atunci şi pentru azi, adică zece talanţi de argint (436 kg.) şi 6.000 de sicli de aur (97 kg.), plus zece rânduri de haine, ca să cumpere efectiv harul divin al vindecării de lepră. Era o sumă fabuloasă, dar să nu uităm de poziţia socială a acelui general şi de faptul că cel atins de acea teribilă boală, fără vindecare, era exclus din orice funcţie publică şi chiar din societate, încât nu-i de mirare că a fost dispus să investească enorm pentru sănătatea lui. Venind cu scrisori de recomandare de la regele Siriei către regele lui Israel, ca să-i găsească omul-profet potrivit să-i asigure vindecarea, acesta din urmă a îngheţat de frică şi credea că prin această cerere imposibilă caută doar un motiv ca să-i cotropească ţara, şi, într-un gest de disperare, şi-a sfâşiat hainele de pe el (II Regi 5, 6-7). Cu acest prilej, se evidenţiază demnitatea lui Elisei şi absenţa oricărei pofte de bani şi averi, întrucât nici măcar nu l-a primit ca să stea de vorbă cu el ori măcar să dea vreun ospăţ în cinstea lui, cum ar face-o cei care aleargă după avantajele oferite de cei vremelnici, puternici ai lumii, ci pur şi simplu i-a spus, prin intermediul slujitorului său Ghehazi, ce trebuie să facă pentru a se vindeca, şi a făcut acel lucru şi s-a vindecat (cap. 5, 14).
Se deduce că Elisei, supradenumit şi „omul lui Dumnezeu“ n-a dormit între timp, ci s-a rugat pentru acela de s-a vindecat. Iar după fericita clipă a curăţirii de teribila boală, chiar dacă l-a şi întâlnit, nu i-a acceptat nici măcar o leţcaie. Nici nu avea nevoie, fiindcă de vreme ce-l avea pe Dumnezeu, avea totul şi nu-i mai trebuia nimic material.

Nimeni nu primeşte harul din oficiu

Profetul Elisei se constituie într-un model pentru toţi slujitorii lui Hristos şi ai Bisericii Sale, care trebuie să se roage pentru toţi şi pentru toate în chip dezinteresat, iar dacă vor să obţină calitatea de oameni ai lui Dumnezeu, să se mulţumească doar cu ceea ce li se oferă, neimpunând preţuri pentru rugăciuni sau slujbe. La rândul lor, creştinii, şi evident şi cei mari, trebuie să ştie că dacă nu se roagă şi ei împreună cu cei care mijlocesc pe lângă Dumnezeu, rugăciunile slujitorilor, oricât ar fi de insistente, rămân ca şi o scrisoare pierdută, fără adresă, se pierd în văzduh ca nişte fulgi de plop ori de păpădie purtate de vânt.
De altfel, toţi creştinii trebuie să ştie că rugăciunile Bisericii făcute pentru ei numai atunci sunt primite şi ascultate de Dumnezeu, dacă se roagă şi ei odată şi împreună cu Biserica. Chiar dacă slujbele Bisericii Ortodoxe sunt mai lungi şi mai grele, să nu se uite că împărăţia lui Dumnezeu nu se câştigă ca la loto şi nici nu se intră în ea în marş triumfal. Sf. Pavel zice clar: „lucraţi cu frică şi cu cutremur la a voastră mântuire“. Se cere deci măcar un minim de jertfă din timpul nostru şi de efort pentru rugăciunea din Biserică.
De când slujbele se pot asculta la radio ori urmări la televizor, unii îşi imaginează că fac o mare bravură de credinţă, înlocuind rugăciunea din Biserică cu urmărirea acelor programe, savurându-şi liniştiţi cafeaua pe o sofa ori fumându-şi ţigările preferate. Harul Sfântului Duh nu se câştigă decât cu efort, şi dacă este dorit şi invocat. El nu se oferă nimănui din oficiu. La epicleză, momentul culminant al Sf. Liturghii, preotul slujitor, în sfântul altar, când invocă pogorârea harului Preasfântului Duh peste cinstitele daruri ca să se transforme în cinstitul Trup şi Sânge al Domnului, zice: „Şi acum, trimite, Doamne, harul Preasfântului Tău Duh peste noi (adică peste preotul slujitor şi peste credincioşii prezenţi la sf. slujbă) şi peste aceste daruri care sunt puse înainte“. Din rugăciune rezultă clar că primează venirea harului mai întâi peste cei prezenţi, şi mai apoi peste darurile aduse de către ei.
În concluzie, creştinilor trebuie să li se explice că nu pleacă nimeni din Biserică, de la rugăciunea comunitară, aşa cum a venit, ci cu toţii se împărtăşesc şi de harul Preasfântului Duh, într-o măsură mai mare ori mai mică.

prof. univ. dr. pr. Petre Semen