Ziarul Lumina, supliment de duminica

---

Buchetul virtuţilor din post - lumini ale biruinţei duhovniceşti

Evanghelia duminicii a VI-a din Postul Mare (a Floriilor)
Ioan 12, 1-18

1. Cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi.
2. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă.
3. Deci, Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.
4. Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis:
5. Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?
6. Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea.
7. A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat.
8. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.
9. Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi.
10. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare.
11. Căci, din cauza lui, mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus.
12. A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim,
13. Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!
14. Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris:
15. „Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei“.
16. Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea I le-au făcut Lui.
17. Deci, da mărturie mulţimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi.
18. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.


† DANIEL,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sărbătoarea Intrării în Ierusalim a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos este numită în popor şi Floriile, de la florile pe care mulţimile şi copiii le purtau în mână, aclamând intrarea în Ierusalim a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca Domn şi Împărat.
Această sărbătoare este plină de înţelesuri duhovniceşti. Evanghelia ne arată că Maria, sora lui Lazăr, ca semn de preţuire şi de recunoştinţă pentru tot ceea ce Mântuitorul Iisus Hristos a făcut ca prieten al lui Lazăr, al Mariei şi al Martei, a vărsat mir de mare preţ pe picioarele Lui şi le-a şters cu părul capului ei. Maria, sora lui Lazăr, este o altă femeie decât femeia păcătoasă despre care vorbeşte Sfântul Evanghelist Luca, pentru că pocăinţa femeii păcătoase nu s-a petrecut în Betania, ci în Nain. Semnificaţia nardului sau mirului de mare preţ este deosebit de bogată. Când Iuda Iscarioteanul a întrebat: „Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?“ (Ioan 12, 5), Mântuitorul Iisus Hristos a răspuns: „Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna“ (Ioan 12, 7-8). Mirul de mare preţ ca simbol al îngropării Domnului Iisus Hristos a devenit în Biserică Sfântul Mir, folosit pentru sfinţirea Sfintei Mese din biserica nouă care închipuie mormântul Mântuitorului în care El a fost îngropat şi din care El a înviat. De asemenea, cu Sfântul Mir, se sfinţeşte şi Sfântul Antimis care simbolizează punerea în mormânt a Domnului. Iar mirungerea celor ce s-au botezat în taina Morţii şi Învierii Domnului se face tot cu Sfântul Mir. Aşadar, Biserica a învăţat de la Maria, sora lui Lazăr, să arate preţuire mare faţă de Hristos prin folosirea în cultul ei a Sfântului şi Marelui Mir compus din aromate de mare preţ. În plus, mireasma deosebită a mirului de mare preţ simbolizează şi prezenţa Duhului Sfânt în omul credincios.
În acest sens, sfintele moaşte ale sfinţilor au parfumul mirului de nard. După cum harul Duhului Sfânt era prezent în trupul lui Hristos în mormânt şi nu L-a lăsat să putrezească, tot aşa harul Duhului Sfânt pecetluieşte pe unii dintre sfinţi cu nestricăciunea osemintelor şi cu parfumul minunat al prezenţei lui în omul duhovnicesc, care a trăit în sfinţenie potrivit Evangheliei lui Hristos.

Florile harului din sufletul nostru

Toate veşmintele de mare preţ, toate vasele sfinte, toate picturile frumoase, toate Bisericile care se aduc ofrandă întru pomenirea şi cinstirea Mântuitorului Iisus Hristos, ca recunoştinţă sau mulţumire adusă Lui, sunt mir de mare preţ. Asemenea Mariei, sora lui Lazăr, Biserica aduce ofrandă lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat ceea ce ea are frumos şi de mare preţ.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca, la aceste daruri pe care le aduc credincioşii în Biserică, să adăugăm darul cel mai de preţ al miresmei credinţei ortodoxe, al rugăciunii şi al faptelor bune. Mirul de mare preţ este sufletul drept-credincios şi sufletul curăţit de păcate. Sufletul nostru, curăţit de păcate şi luminat de fapte bune, se dăruieşte lui Hristos ca mir de mare preţ. Viaţa păcătoasă este urât mirositoare, dar pocăinţa şi eliberarea de patimi păcătoase transformă viaţa omului în miros duhovnicesc de bună mireasmă. Acest mir de mare preţ al sufletului curăţit şi sfinţit se dobândeşte prin toate nevoinţele Postului Mare, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine şi prin milostenie.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca şi noi, în această ultimă săptămână înainte de sărbătoarea Învierii, să aducem ca mir de mare preţ florile harului crescute în sufletul nostru, prin postul către Înviere spre slava Mântuitorului Hristos şi spre mântuirea noastră.

Biruinţă asupra morţii şi anticipare a Învierii

Primul înţeles al Intrării în Ierusalim a Mântuitorului este acela de biruinţă asupra morţii lui Lazăr şi deci preînchipuire a învierii de obşte, după cum se spune în troparul sărbătorii. Evanghelia după Sfântul Ioan relatează pe larg învierea lui Lazăr, prietenul Mântuitorului Iisus Hristos şi fratele surorilor Marta şi Maria din Betania.
Când mulţi dintre iudei au văzut că Iisus a înviat un mort intrat în descompunere de patru zile, au părăsit pe cărturari şi pe farisei, pe învăţătorii lor tradiţionali, şi au crezut în Iisus şi în puterea Lui dumnezeiască. Acesta este motivul principal pentru care mulţimile au venit în Betania, au venit să vadă pe Iisus, dar şi pe Lazăr, prietenul Său, înviat.
Mulţimile se adunaseră la Ierusalim pentru a serba Paştile iudaice, iar din Ierusalim au mers în Betania să vadă pe Lazăr, cel ce murise, dar acum era viu. Însă, pe cât se bucura mulţimea oamenilor simpli, pe atât se tulburau şi se întristau mai-marii cărturarilor şi fariseilor, plini de invidie, pentru că iubirea şi admiraţia mulţimilor faţă de Iisus creştea cu fiecare minune, cu fiecare vindecare şi, mai ales acum, cu învierea din morţi a prietenului său, Lazăr din Betania. Astfel, iudeii s-au împărţit în două: unii, care credeau în Iisus şi alţii, care nu credeau în Iisus; unii care-L iubeau pe Iisus, iar alţii care-L invidiau şi-L duşmăneau. Evanghelia ne spune că atunci au hotărât mai marii cărturarilor şi fariseilor să-L omoare nu numai pe Iisus, ci şi pe Lazăr, pentru că Lazăr cel înviat din morţi era mărturia evidentă a puterii dumnezeieşti a lui Iisus Hristos. Nu numai învăţătura Lui era minunată, ci şi puterea Lui dumnezeiască, dătătoare de viaţă. Hristos Cel ce S-a numit pe Sine „Învierea şi Viaţa“ (Ioan 11, 25) este biruitor asupra morţii.
Intrarea Sa în Ierusalim are două înţelesuri: o biruinţă asupra morţii lui Lazăr, dar şi o anticipare a biruinţei asupra propriei Sale morţi. Mântuitorul Hristos nu numai că înviază pe Lazăr, dar peste puţin timp Îşi înviază propria Sa umanitate, propriul Său trup din mormânt, iar prin aceasta, El arată definitiv că este Dumnezeu-Omul.
Moartea spre care merge El, deşi este o crimă organizată de autorităţile politice împreună cu cele religioase, este prezentată de Sfântul Evanghelist Ioan ca o jertfă de bunăvoie. Mântuitorul Iisus Hristos spune: „Eu Îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu“ (Ioan 10, 17-18). În acest sens, Biserica vede în intrarea în Ierusalim a Domnului mergerea Sa spre patimă şi spre moarte de bunăvoie. El putea să evite suferinţele şi moartea, dacă-Şi distrugea sau elimina adversarii. Dar El a dorit să biruiască prin puterea iubirii Sale care este ascunsă în Cruce şi care se arată ca iubire preaslăvită în Învierea Sa. Acesta este primul înţeles al Intrării Domnului Hristos în Ierusalim: biruinţă asupra morţii lui Lazăr şi anticipare a biruinţei Mântuitorului asupra propriei Sale morţi.

Participarea la viaţa Bisericii, o intrare tainică în Ierusalimul ceresc

Al doilea înţeles este faptul că Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalimul pământesc este prefigurarea Intrării Sale în Ierusalimul ceresc ca om. Aceasta se va realiza prin Învierea Sa şi prin Înălţarea la cer. De aceea, în noaptea de Paşti, noi cântăm: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime...“, adică nu Ierusalimul vechi, pământesc, ci noul Ierusalim, ceresc, în care Hristos Domnul intră prin Înviere, pentru că umanitatea Lui nu va mai muri niciodată. Iar Ierusalimul ceresc în care intră Hristos Dumnezeu Cel Răstignit şi Înviat, ca să ne pregătească nouă loc pentru învierea cea de obşte, este acum simbolizat de către Biserică. Cu alte cuvinte, Biserica este icoana Ierusalimului ceresc. Din acest motiv, când sfinţim o Biserică nouă, cântăm: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a strălucit“. Intrarea Mântuitorului în Ierusalimul ceresc priveşte deci şi taina Bisericii, prin care noi intrăm, ca să ajungem în casa Tatălui ceresc. Stâlpările de salcie sau de flori pe care Biserica le sfinţeşte pentru a fi purtate de credincioşi în mâini sunt semnele biruinţei asupra patimilor şi semnele virtuţilor dobândite în vremea postului, prin rugăciune şi pocăinţă, prin spovedanie şi împărtăşanie mai deasă, prin împăcare cu semenii noştri, prin milostenie şi fapte bune.
Participarea la viaţa Bisericii este, tainic, o intrare în Ierusalimul ceresc, întrucât Biserica ne învaţă şi ne ajută să răstignim păcatul din noi prin post, prin pocăinţă, prin rugăciune, prin mărturisirea păcatelor, pentru a pregăti învierea sufletului nostru din moartea păcatului.
Înţelesurile duhovniceşti ale Intrării Domnului în Ierusalim ne cheamă să cerem Mântuitorului Iisus Hristos să ne ajute să biruim şi noi moartea sufletului ca despărţire de Dumnezeu, să biruim tot ce slăbeşte credinţa noastră, să biruim ispita invidiei şi a răutăţii.
Sărbătoarea Intrării Domnului face trecerea de la Postul cel de 40 de zile al Sfintelor Paşti, şi intrarea în Săptămâna Sfintelor Patimi sau Pătimiri ale lui Hristos, care este o perioadă de pregătire duhovnicească mai direct legată de Taina Crucii şi Învierii Domnului.

(n.r. fragment din volumul Foame şi sete după Dumnezeu. Înţelesul şi folosul postului, Editura Basilica, Bucureşti 2008; intertitlurile aparţin redacţiei)

Tradiţii ruseşti din Duminica Floriilor

Duminica Floriilor sau a Intrării Domnului în Ierusalim este una dintre sărbătorile foarte iubite şi în Rusia. În cele ce urmează, vă prezentăm câteva dintre vechile obiceiuri şi ritualuri ale ruşilor, legate de această mare sărbătoare creştină.

Cea de-a şasea săptămână a Postului Mare este numită în Rusia „a sălciilor“. Ritualurile de bază şi acţiunile legate de această săptămână se săvârşesc în Duminica Floriilor. În ajunul acestei duminici, se pomeneşte învierea lui Lazăr. Legat de aceasta, datorită numelui pe care îl are în limba rusă ziua de duminică (voskresenie # înviere) exista o întrebare încuietoare: „În ce zi duminica (voskresenie) pică sâmbătă?“ Astfel, se făcea referire la Sâmbăta lui Lazăr, ziua în care acesta a fost înviat de Mântuitorul, în ajunul intrării Sale în Ierusalim.
În unele cătune din Rusia, se coace şi în ziua de astăzi pâine specială, pentru fiecare membru al familiei, iar în una dintre aceste pâini se introduce o monedă, urmând ca cel care o va găsi să fie considerat norocos, iar dacă aceasta este tânără, să se spună că se va mărita în acel an.
Sărbătoarea însăşi a intrării Domnului în Ierusalim (sau duminica sălciilor), una dintre marile sărbători creştine, amintind intrarea Mântuitorului în Ierusalim pe un măgar, era însoţită de ritualuri speciale, în Rusia medievală.

Pelerinajul patriarhului

Înainte de a fi abolită instituţia patriarhatului în Rusia, de către Petru I, în această zi patriarhul mergea, îmbrăcat în toate veşmintele, pe un cal decorat în măgar, de la locul „de închinare“ până la Catedrala „Adormirii Maicii Domnului“- Uspenski - şi înapoi. În această zi, Biserica sfinţea sălciile şi poporul asista, cu sălcii în mâini, la ceremonialul patriarhului. Într-o enciclopedie rusească de ritualuri şi obiceiuri, acest ceremonial este descris astfel: „De la Catedrala Uspenski aduceau un copac mare (înfrumuseţat cu mere, fructe uscate şi smochine), care urma să fie aşezat pe sanie şi dus prin cetate. Sub copac stăteau cinci băieţi, cântăreţi, îmbrăcaţi în sutană albă, care interpretau rugăciuni.
De la palat până la Vasili Blajenâi, în piaţă, pe ambele părţi ale aleilor, erau amplasate lăzi cu sălcii. După ce asculta Liturghia, la capelă, ţarul, îmbrăcat în straie de sărbătoare, însoţit de patriarh, de clericii capitalei şi de boieri, mergeau pe aleea sălciilor către Catedrala Pokrovski („Acoperământul Maicii Domnului“, cunoscută mai ales sub numele de „Vasili Blajenâi“) şi asculta acolo Liturghia. În acel timp, poporul privea cu uimire locul de închinare, înfrumuseţat cu catifea şi stofe.
În mijlocul locului de închinare era aşezat un analog, cu o evanghelie, iar alături de acest loc, care era înălţat un pic, stătea „măgarul“ pregătit pentru procesiune, înfăşurat în postav alb, cu capul acoperit, dar şi salcia, amplasată pe o căruţă specială şi împodobită aşa cum se împodobesc astăzi brazii de Crăciun. În crengile acestei sălcii atârnau diferite dulciuri: stafide, boabe de struguri, nuci, mere, flori, diferite ornamente, steluţe din cupru şi clopoţei. După Liturghie, ţarul, patriarhul şi clerul ieşeau la locul de închinare, protodiaconul citea evanghelia şi, la timpul cuvenit, patriarhul lua evanghelia şi crucea în mâini şi binecuvânta cu acestea ţarul. După aceasta, patriarhul se aşeza pe „măgar“, ţarul lua capătul frâului în mână şi procesiunea, însoţită de salcia împodobită, se îndrepta încet, înapoi, spre palat. Atunci, poporul se aşeza în genunchi şi în toată piaţa era linişte. Băieţei de 12 ani, îmbrăcaţi în alb, uneori în număr de o mie chiar, aruncau pe drum bucăţi de postav roşu şi strigau: „Osana!“.
Înconjurând bisericile Kremlinului, patriarhul sau - în vremuri mai de demult - mitropolitul intra din nou în Catedrala Uspenski şi slujea Liturghia. După Liturghie, ţarul şi supuşii luau masa la patriarh.
Salcia împodobită era dată poporului. Dar înainte de aceasta, din salcie erau rupte crengi pentru prinţi şi prinţese. Astfel, într-un mod foarte festiv, se serba duminica sălciilor în Moscova medievală, în amintirea intrării Domnului în Ierusalim“.
Tradiţia acesta a fost desfiinţată în timpul ţarului Petru I (1682-1725).

Tradiţii populare legate de salcie

După tradiţie, în această zi se săvârşeşte ritualul de sfinţire al sălciilor. Vechii slavi aveau credinţa că salcia are puteri miraculoase, apărând oamenii de duhurile rele, iar animalele şi pământurile de diferite necazuri. De aceea, salcia sfinţită era păstrată în casă pe tot parcursul anului, fiind folosită la păscutul animalelor şi atârnată în adăposturile acestora. Toate aceste tradiţii au intrat şi în cadrul ritualurilor creştine. Poate că acest lucru s-a întâmplat, deoarece salcia este una dintre primele plante care înverzeşte primăvara. Dacă vremea era prea aspră, atunci crengile de salcie erau puse în apă, pentru ca în duminica sălciilor mugurii să fie desfăcuţi.
Alt obicei legat de salcie era acela al lovirii uşoare cu crenguţa de salcie. După Utrenie, la care copiii mici nu asistau, întorşi acasă de la biserică, părinţii nu ratau ocazia să-i scoale din pat pe copii cu loviri uşoare cu nuiaua de salcie, spunând: „Bătaia salciei, să fii sănătos ca aceasta!“ Acest obicei s-a păstrat până în ziua de astăzi.
Salcia şi mugurii de salcie erau consideraţi vindecători. Se mâncau câte nouă muguri de salcie, considerându-se că astfel se pot evita frigurile şi alte boli. Salcia era pusă în apa în care se îmbăiau copiii. Mugurii de salcie erau introduşi în aluatul pentru pâine, iar în părţile Kostromei se coceau prăjituri cu astfel de formă. În popor, exista credinţa că salcia sfinţită poate opri furtunile de vară sau că salcia, aruncată în foc, poate ajuta în cazul unui incendiu. Cu salcie sfinţită, înmuiată în agheazmă, erau stropite atât casele oamenilor, cât şi încăperile unde stăteau animalele. Orice tânăr mai fricos, care dorea să nu mai aibă acest neajuns, trebuia să înfigă în peretele casei sale o crenguţă de salcie sfinţită şi se considera că, chiar dacă nu va deveni erou peste noapte, măcar va fi puţin mai îndrăzneţ. Credinţa populară nu recomanda să sădeşti salcia. Se spunea că cine sădeşte salcie va avea necaz sau chiar că va muri, atunci când din salcie se va putea face o lopată.

„Lazăre, vino să mănânci din bucatele noastre!“

Un alt obicei în duminica aceasta era bazarul sălciilor. Acesta era mai ales pe placul copiilor, deoarece se vindeau multe jucării, cărţi şi dulciuri. Tot acolo se puteau cumpăra crenguţe de salcie legate, în care se agăţa un îngeraş de hârtie, numit „heruvimul salciei“.
Mai amintim unele zicale, obiceiuri şi credinţe legate de salcie:
-În ajunul duminicii sălciilor Sf. Lazăr se căţăra după crengi de salcie;
-În această duminică se spunea: „Lazăre, vino să mănânci din bucatele noastre!“;
-Animalele erau păscute prima dată cu crengi de salcie, sfinţite;
-„Dacă duminica sălciilor este cu vânt rece, atunci grânele de primăvară vor fi bune“;
-„Salcia alungă ultimele gheţare de pe râuri“;
De duminica sălciilor, postul este mai uşor, fiindcă se permite peştele şi untdelemnul. Pe timpuri, în această zi se făcea o caşă (cereale fierte) cu muguri de salcie.

diac. Eugeniu ROGOTI

Articol din editia de Duminica, 20 Aprilie 2008