Ziarul Lumina

---

Poate că nu toată lumea a remarcat apariţia acestui ziar până a nu fi adus la Bucureşti. Pe scurt, este vorba despre un ziar de spiritualitate şi atitudine creştină. Partea creştină a ziarului este foarte bună în cea mai mare parte a ei, din păcate ziarul are o mare parte politică-comercială care nu mai este atât de OK într-un astfel de ziar.
Astăzi a apărut un supliment de duminică în care am găsit două articole absolut excepţionale, ceea ce este foarte bine pentru un ziar.

Secretul desăvârşirii

Evanghelia duminicii a IV-a din Post (a Sfântului Ioan Scărarul)
Marcu 9, 17-32 (Vindecarea fiului lunatic)

17. Şi I-a răspuns Lui unul din mulţime: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut.
18. Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut.
19. Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine.
20. Şi l-au adus la El. Şi văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând.
21. Şi l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: din pruncie.
22. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi.
23. Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.
24. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.
25. Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el!
26. Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit.
27. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare.
28. Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?
29. El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post.
30. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva.
31. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia.
32. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.

Matei 4, 25; 5, 1-12
(Predica de pe munte - Fericirile)
4, 25. Şi mulţimi multe mergeau după El, din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan;
1. Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte, şi aşezându-se, ucenicii Lui au venit la El.
2. Şi deschizându-şi gura, îi învăţa zicând:
3. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.
4. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
5. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
6. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
7. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
8. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
9. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
10. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.
11. Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.
12. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.

Slujitorul rânduit să predice în această duminică are, pe de o parte, o anumită dificultate cu privire la alegerea temei, iar pe de alta, privilegiul mai multor surse de inspiraţie, datorită bogăţiei liturgice a zilei. La Sfânta Liturghie se citesc două evanghelii, iar în calendar se face, totodată, şi pomenirea unui sfânt binecunoscut, Ioan Scărarul. Dificultatea provine mai ales din teama de a nu ignora niciuna dintre aceste trei componente, căci fiecare prezintă o importanţă aparte în iconomia mântuirii. Regula omiletică spune, însă, că orice predică trebuie să aibă doar o singură temă. De aceea, respectând această regulă, am zice „de aur“, fiecare predicator se va opri la una dintre cele trei (care, la rându-le pot sugera alte multe teme), cu gândul că despre celelalte va vorbi, cu ajutorul Domnului, în anii următori...
Aşa vom încerca să procedăm şi noi. Ne concentrăm, pentru acest an, asupra vieţii şi slujirii Sfântului Ioan Scărarul, pe scurt, desigur, ţinând seama de o altă regulă de aur a predicii: să nu se depăşească niciodată timpul psihologic! Despre cele două pericope evanghelice pomenim doar următoarele: prima (Marcu 9, 17-32) relatează minunea vindecării copilului surdo-mut şi îndrăcit, de către Mântuitorul, pe care ucenicii Săi n-au putut să-l vindece. De ce? Pentru că „acest soi de demoni, prin nimic nu poate fi scos decât numai prin rugăciune şi post!“, explică Mântuitorul; a doua (Matei IV, 25; V, 1-12) cuprinde cele 9 fericiri rostite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care, bine înţelese, constituie un răspuns complet la întrebarea „care este secretul adevăratei fericiri?“

„Scara“ - „regulă“ scrisă pentru monahi
După ce vom parcurge, fie şi pe scurt, firul vieţii şi slujirii Sfântului Ioan Scărarul, vom observa, însă, că mesajele celor două evanghelii se potrivesc întru totul cu mesajul transmis peste veacuri de acest bărbat sfânt al Bisericii. Căci el a fost, pe de o parte, un rugător şi postitor smerit, iar pe de altă parte, prin scrierea sa celebră, „Scara“, ne arată, de fapt, treptele fericirii duhovniceşti, pe care suntem chemaţi cu toţii să le urcăm, aşa cum el a făcut-o exemplar.
Iată, mai întâi, cărarea vieţii sale pământeşti. S-a născut în Palestina, în anul 579. La 16 ani intra vieţuitor în mănăstirea Muntele Sinai, de unde i s-a tras şi numele de „Sinaitul“. Pentru faptul că s-a dovedit un mare iubitor de carte, a mai primit un supranume: „Scolasticul“. Timp de 19 ani l-a avut povăţuitor şi duhovnic pe Martirie, pe care l-a ascultat dumnezeieşte. Pe la vârsta de 35 de ani, s-a retras, cu binecuvântarea duhovnicului, într-un loc izolat, numit „Thola“, la 5 mile de mănăstire, unde a mai vieţuit încă aproximativ 35 de ani, în nevoinţe aspre, dar cu bucuria isihiei. Spre sfârşitul vieţii, a fost chemat stăruitor să primească postul de egumen al mănăstirii Sinai, perioadă în care a fost rugat de către un alt egumen, Ioan de Raith (Raith fiind o mănăstire aflată la 60 mile de Sinai, lângă Marea Roşie) să dea o „regulă“ scrisă pentru monahi. Răspunzând cu bunăvoinţă acestei solicitări, a scris lucrarea „Scara“ („Klimax“, în l. greacă), lucrare ce-i va consacra definitiv ultimul supranume, acela de „Scărarul“.

30 de trepte spre sfinţenie
Scara cuprinde 30 de „cuvinte“ sau „trepte“, autorul dându-i numele de la scara patriarhului Iacov, care i-a apărut în vis şi despre care citim în „Cartea Facerii“ că era „sprijinită pe pământ, cu vârful atingea cerul, iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se coborau pe ea...“ (28, 12). Sfântul Ioan rânduieşte treptele scării într-o succesiune logică din punctul de vedere al desăvârşirii morale. Astfel, primele trepte recomandă lepădarea de viaţa deşartă, despătimirea etc., următoarele combat mânia, ţinerea de minte a răului, clevetirea, minciuna, lenea sufletească, iubirea de arginţi şi, mai ales, mândria, despre care spune că este ceva „cu totul fără de minte“. Ultimele trepte reflectă nivelul înalt al trăirii duhovniceşti, cuvântul 30 înfăţişând propriu-zis legătura treimii virtuţilor, a dragostei, a nădejdii şi a credinţei. Această minunată scriere a fost întâmpinată de la început cu mult interes, având o mare circulaţie şi în mănăstirile româneşti, mai întâi în manuscrise, apoi prin cărţi tipărite. Prima traducere românească o datorăm mitropolitului cărturar Varlaam al Moldovei, pe la anul 1600, iar ultima aparţine părintelui profesor Dumitru Stăniloae, tipărită în „Filocalie“ (vol. 9). În ultimii ani a fost reeditată şi separat, pentru a se veni în întâmpinarea tuturor creştinilor doritori s-o citească şi să-i urce cu răbdare, credinţă şi nădejde treptele.

Sfaturi şi pentru creştinii laici
Pentru această sfântă alcătuire, de mare ajutor sufletesc, facem şi noi îndemnul de a fi citită şi de a-i fi urmate, fie şi parţial, sfaturile. Ea se adresează cu prioritate monahilor, desigur. Dar cine o va parcurge cu atenţie îşi va da seama că cele mai multe dintre sfaturile ei se potrivesc şi creştinilor care vieţuiesc în lume. Cititorul evlavios va descoperi, de asemenea, că frumuseţea şi adâncimea cuvintelor ei este pe măsura frumuseţii duhovniceşti a autorului. Pentru ilustrare am ales acum un mic fragment, care sperăm să convingă la o lectură integrală. El reprezintă, de fapt, o foarte frumoasă caracterizare a iubirii, virtutea tuturor virtuţilor şi treapta ultimă a desăvârşirii: „Iubirea este izvorul focului. Cu cât ţâşneşte mai mult, cu atât îl arde mai tare pe cel însetat. Iubirea este statornicia îngerilor; iubirea este înaintarea veacurilor. Spune-ne, nouă, o frumoaso între virtuţi, unde-ţi paşti oile? Unde te adăposteşti la amiază? Luminează-ne pe noi, adapă-ne pe noi, călăuzeşte-ne pe noi, povăţuieşte-ne pe noi, pentru că voim să urcăm la tine. Căci tu stăpâneşti peste toate (Cânt. Cânt. 1, 7). Iar acum mi-ai robit sufletul şi nu pot să îndur flacăra ta. De unde să pornesc a te lăuda? Tu stăpâneşti tăria mării, iar frământarea valurilor tu o potoleşti şi o omori. Tu smereşti cugetul mândru ca pe un rănit. Cu braţul puterii tale ai risipit pe duşmanii tăi (Psalm 88, 11). Iar pe cei care te iubesc îi faci nebiruiţi!“ (30, 18).

O chemare spre un urcuş duhovnicesc special
Duminicii acesteia, a IV-a din Postul Mare, i se spune, cum ştim cu toţii, a Sfântului Ioan Scărarul, de la numele celui care a lăsat această frumoasă şi duhovnicească alcătuire. Duminica însăşi, una din cele 10 ale Triodului (o altfel de scară!), este o treaptă a postului ce duce la Sfânta Înviere. Dar, prin evocarea „Scării“ Sfântului Ioan, această duminică reprezintă şi o chemare spre un urcuş duhovnicesc special, prin rugăciune şi post, despre care vorbeşte pericopa primei evanghelii, dar şi prin parcurgerea treptelor celor nouă fericiri, pomenite în a doua evanghelie: sărăcia cu duhul, plângerea păcatelor, blândeţea, flămânzirea şi însetarea după dreptate, milostenia, curăţia inimii, promovarea păcii, îndurarea prigoanelor pentru apărarea dreptăţii ş.a. Să avem credinţa şi nădejdea că dacă vom păşi cu străduinţă, la capătul acestei scări evanghelice, ca şi la cel al Scării Sfântului Ioan, Mântuitorul Cel Înviat din morţi ne va întâmpina cu dragoste, strigându-ne: Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri!

pr. prof. univ. dr. Vasile GORDON

Am să pun aici şi cel de al doilea articol, subliniind un anumit pasaj care ar putea fi adresat astăzi celor care ne conduc destinele.

Dezideratele românilor, la 1848

Aflaţi în exil, revoluţionarii moldoveni n-au pregetat să participe la Marea Adunare Naţională de la Blaj din 3/15 mai 1848, alături de alţi peste 40.000 de români. Însufleţiţi de ceea ce au văzut şi încărcaţi de nobila misiune pe care şi-au asumat-o, grupul de paşoptişti moldoveni a redactat, la Braşov, un document de maximă importanţă, intitulat „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei“. Aşa cum se înţeleseseră la Blaj şi la Braşov, revoluţionarii moldoveni s-au îndreptat apoi spre Cernăuţi, unde s-a mutat nucleul de conducere al revoluţiei din Moldova. În capitala Bucovinei se desfăşurase, deja, la 8/20 mai 1848, o adunare populară, din iniţiativa Comitetului de acţiune, sub preşedinţia lui Eudoxiu Hurmuzachi, care iniţiase deja un program care avea să fie dezvoltat în iunie 1848, sub forma Petiţiei ţării. De altfel, Comitetul revoluţionar moldovean a întreţinut vii legături cu cel de la Iaşi.

Aflat la Cernăuţi, capitala şi oraşul-simbol al Bucovinei istorice, Comitetul revoluţionar moldovean asista activ la desfăşurările revoluţionare din ţinuturile româneşti, ca şi la cele de pe cuprinsul continentului. Din acest oraş, adevărat refugiu pentru mulţi dintre revoluţionarii români, reprezentanţi ai Comitetului au fost trimişi în marile oraşe europene: Frankfurt, Viena, Paris ş.a., pentru a pleda cauza revoluţiei române şi pentru a menţine legăturile cu uriaşul val al „regenerării“, provocat de „primăvara popoarelor“. Evident, reţeaua legăturilor avea drept principal nucleu Moldova şi Ţara Românească unde au fost trimişi G. Dulcescu şi, respectiv, Iancu Alecsandri. Un val de optimism şi de avânt a fost provocat şi de faptul că, în Ţara Românească, revoluţia triumfase şi se instalase deja un guvern provizoriu al revoluţionarilor. Grupul masiv al moldovenilor aflaţi la Cernăuţi, dintre care amintim pe: Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile şi Iancu Alecsandri, Petrache şi Costache Cazimir, Vasile şi Gheorghe Cantacuzin, Toader şi Iorgu Sion, Lascăr Rosetti, Iorgu Radu, Zaharia Moldovanu, Manolache Costache Epureanu, Alecu Rusu, Ioan Curius, Neculai Ionescu, Grigore Balş etc., a redactat, la începutul verii anului 1848, Proclamaţia Partidului Naţional din Moldova către români, document în care se sublinia:

Moldova către români

„… Voi, boierilor, care aveţi parte la toate bunătăţile, gândiţi la sfânta datorie ce vă leagă către patria voastră, care v-a înzestrat cu averi şi cu cinstiri. Gândiţi la soarta nenorocită a poporului şi vă grăbiţi a-i da mâna de ajutor, pentru ca să dovediţi, atât lui, cât şi Europei care vă priveşte, că sunteţi îndemnaţi de dorul binelui obştesc, iar nu de interesuri particulare! Gândiţi că acum a răsărit în lume falnicul soare al libertăţii şi că mare crimă aţi făptui, dacă aţi închide ochii voştri la razele-i mântuitoare de astăzi, când toate naţiile se deşteaptă la lumina lui… Voi, locuitorilor săteni, pentru cari se pregăteşte un viitor frumos şi fericit, nu vă înspăimântaţi de îngrozirile ce cearcă a vă mai face ticăloşii vânduţi ocârmuirii! Nu daţi ascultare minciunilor neruşinate ce împrăştie vodă prin ţară, pentru ca să vă sperie, să vă întunece ochii şi să aţâţe în voi patimi rele şi duşmăneşti! Aveţi toată nădejdea în Dumnezeu care vă ocroteşte şi care, în curând, vă va scăpa de nevoile voastre şi, de sunteţi creştini, de sunteţi oameni cu durere, daţi mâna cu acei ce au pătimit pentru binele vostru şi sunt gata a se jertfi! Voi, toţi, fraţilor din Moldova, în care curge sânge de român, ţintiţi minţile voastre la viitorul patriei, la soarta copiilor şi a strănepoţilor voştri, cari atârnă acum de voi… Fraţilor! Încă o dată vă strigăm: Unire şi bărbăţie! Aceste simţiri să vieze necontenit în inimile noastre, pentru ca, sprijiniţi unii pe alţii, să fim un milion şi jumătate de glasuri cari să putem zice, hotărât, acelor ce ar căta să ne piardă: Noi suntem români şi, ca români, avem drepturile noastre, pe care le vom apăra şi le vom sprijini! Avem dreptul de a face îmbunătăţiri în ţara noastră, căci suntem stăpâni pe pământul nostru…“

„De va izbândi Valahia, va izbândi şi Moldova“

La 18 iulie 1848, Comitetul revoluţionar din Cernăuţi solicita celui din Iaşi o acţiune mai hotărâtă şi o colaborare mai strânsă în vederea acţiunii revoluţionare. În mesajul trimis în acest sens, se arăta: „Valahia s-a ridicat cu bărbăţie şi a proclamat neatârnarea ei. Trebuie, oare, să privim cu nepăsare dispreţuirea dreptului nostru… şi să rămânem într-o ticăloasă nemişcare când fraţii noştri au început lupta libertăţii României? Dacă nu avem putere, singuri, putem dobândi putere în înţelegerea noastră cu toţi românii… Să nu ne dăm în lături de la măreaţa mişcare a Valahiei, căci de va izbândi ea, va izbândi şi Moldova. Soartele acestor două provincii sunt atât de legate împreună, încât ele vor avea, întotdeauna, acelaşi viitor“. Moldovenii refugiaţi la Cernăuţi vor întreţine o vie corespondenţă cu revoluţionarii din Ţara Românească şi, mai ales, cu Nicolae Bălcescu. Tot în Bucovina, la Cernăuţi, vor veni şi transilvănenii Gheorghe Bariţ, Timotei Cipariu şi Aron Pumnul. În mod evident, toţi românii adunaţi aici, în această oază ferită încă de represiunea reacţiunii, discutau despre viitorul ţării şi naţiunii lor, alcătuind diverse planuri şi pregătind noi acţiuni. Ideea Unirii Principatelor revenea mereu în discuţie şi a fost asumată ca un obiectiv de către mulţi dintre cei care au activat în sprijinul revoluţiei, în acel an.

O atmosferă tensionată, la Iaşi

Între timp, la Iaşi, potrivit relatării dintr-un izvor al epocii, se instaurase o atmosferă tensionată în care: „satirile, versurile, proclamările curg fără sfârşit, înverşunarea este foarte mare, spiritele - de tot agitate… împăcăciune - nu se mai poate; nobleţea şi clironul niciodată n-au fost mai unite ca acum“. Sunt pregătite memorii ce urmează a fi prezentate reprezentanţilor puterii suzerane (Talaat Efendi) şi puterii protectoare (generalul Duhamel), sosiţi în Iaşi pentru a se informa, la faţa locului, asupra situaţiei. Putem constata cu uşurinţă cum s-a manifestat o adevărată interdependenţă între acţiunile revoluţionare de pe întreg teritoriul românesc, aceasta - în funcţie de conjunctura istorică specifică şi de virulenţa forţelor antirevoluţionare. Desigur, situaţia cel mai puţin favorabilă cauzei revoluţiei - în vara anului 1848 - se înregistra în Moldova, care se afla sub ocupaţie străină şi unde va izbucni şi o violentă epidemie de holeră căreia îi vor cădea pradă mulţi locuitori.
Una dintre expresiile cele mai vizibile ale colaborării şi permanentului schimb de idei şi informaţii între revoluţionari a fost şi cea rezultată prin publicarea, în august 1848, a documentului intitulat „Dorinţele partidei naţionale în Moldova“ şi redactat de Mihail Kogălniceanu. Fără a avea un caracter oficial şi implicit, fără a trebui să ţină, prea mult, cont de sensibilităţile şi posibila intervenţie a puternicilor zilei (Imperiul ţarist şi cel otoman, în primul rând), acest document sintetiza, poate, în cel mai strălucit chip, dezideratele românilor la 1848, aşa cum rezultaseră ele din desfăşurările revoluţionare din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania.

Temeiul statului român modern

În cele 104 pagini ale broşurii publicate de Mihail Kogălniceanu, întâlnim, pe lângă o descriere a situaţiei Moldovei în anul 1848, şi o argumentare istorică a drepturilor sale, alături de un amplu set de principii şi programe pe care trebuia să se întemeieze statul român modern ce urma a lua naştere. Celebra formulă potrivit căreia Unirea Principatelor era „cheia bolţii fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul paladiului naţional“ era acompaniată de un set de 34 de puncte care solicitau printre altele: „Neatârnarea administrativă şi legislativă în toate cele dinlăuntru, fără amestec a orice puteri străine… Egalitatea drepturilor civile şi politice… Adunarea obştească compusă de reprezentanţii tuturor stărilor societăţii… Domnul ales din toate stările societăţii, după vechiul obicei… Lista civilă proporţionată cu veniturile şi mijloacele ţării… Responsabilitatea miniştrilor şi a tuturor funcţionarilor în funcţiile ce ocupă… Libertatea tiparului… Răsplătirile naţionale date de către naţiune prin adunarea obştească, iar nu prin domn… Închezăşuirea libertăţii individuale şi a domiţiliului… Dritul de iniţiativă şi petiţie pentru Adunare… Instrucţie egală şi gratuită pentru toţi românii… Întemeierea unei garde urbane şi rurale... Întemeierea unui ordin de advocaţi… Întemeierea ministeriului public… Reforma tribunalelor şi inamovabilitatea judecătorilor… Libertatea culturilor… Ridicarea morală şi socială a clerului ortodox… Drepturi politice pentru orice compatrioţi de orice credinţă creştină… Emanciparea graduală a israeliţilor moldoveni… Înturnarea către stat a averilor mănăstirilor închinate la locuri străine…“.
Aşa cum bine se ştie, multe dintre aceste solicitări legitime ale revoluţionarilor vor fi împlinite în cursul anilor şi deceniilor următoare de către aceeaşi excepţională generaţie paşoptistă.

prof. dr. Cătălin TURLIUC, profesor universitar, cercetător ştiinţific gradul I la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol“ - Iaşi

Dacă doriţi să răsfoiţi electronic ziarul Lumina, o puteţi face la adresa : http://www.ziarullumina.ro/