Ziarul Lumina

---

Simboluri legate de Învierea Domnului

Sărbătoarea Paştilor este însoţită de o serie de obiceiuri pe care le-am moştenit de la înaintaşii noştri. Unele dintre acestea au fost preluate din Vechiul Testament şi îmbogăţite cu noi sensuri în creştinism; altele, deşi păgâne la origine, s-au încreştinat odată cu cei care le ţineau mai înainte. Mai jos, ne vom opri asupra câtorva acte sau obiceiuri, căutând să aflăm care este legătura lor cu praznicul Învierii şi în ce măsură îl pot ajuta pe credincios să se apropie mai mult de Dumnezeu.

Lumânarea

În noaptea de Înviere, credincioşii care merg la biserică se îngrijesc să vină cu lumânări pentru „a lua lumină“: din candela aflată pe sfânta masă, preotul aprinde o lumânare, apoi, ieşind la credincioşi, le adresează chemarea: „Veniţi de luaţi lumină!“ Astfel, în noaptea Învierii, toate lumânările aprinse din biserică, pe care creştinii le ţin în mâini pe toată durata slujbei, sunt, de fapt, o singură lumină. Această lumină este dusă apoi de fiecare, la casa sa. Mulţi creştini păstrează restul de lumânare rămasă nearsă din noaptea Învierii şi o aprind în cursul anului în timp de furtună sau în cazul în care au un mare necaz în casă.
Lumânarea este nelipsită la slujbele bisericeşti. Potrivit rânduielilor liturgice, nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie dacă nu sunt lumânări aprinse. Aceasta înseamnă că lumânarea nu este un simplu obiect de decor, ci îndeplineşte un rol important în viaţa creştină. Înainte de toate, lumânarea aprinsă iradiază lumină, luminează, ceea ce trimite cu gândul la Dumnezeu Însuşi, despre care Sfânta Scriptură ne spune că este lumină (1 Ioan 1,5).
Apoi, lumânarea care arde este „vie“: flacăra este într-o continuă mişcare, iar ceara se consumă încet, încet. Este simbolul jertfei, care presupune ardere pentru Dumnezeu şi pentru semeni, dăruire de sine. Lumânarea ne aminteşte, astfel, că viaţa noastră trebuie să fie o jertfă, că a înainta pe calea mântuirii înseamnă, de fapt, asumarea jertfei.
În acelaşi timp, semn al jertfei curate pe care omul o aduce lui Dumnezeu, lumânarea însăşi trebuie să fie curată. Se cuvine ca lui Dumnezeu să-I oferim nu atât ceea ce este mai scump, cât ceea ce este mai valoros, de cea mai bună calitate, ca răspuns faţă de bunătăţile pe care El le revarsă permanent asupra noastră. De aceea, ar fi bine ca omul să nu folosească orice fel de lumânare, ci numai pe cea din ceară de albine. Aceasta nu întâmplător, deoarece albina rămâne pururea fecioară, iar ceara produsă de ea reprezintă materia cea mai pură. Este un lucru intuit şi de credincioşi care se străduiesc ca, cel puţin de Paşti, să aibă lumânări din ceară curată.

Mielul pascal

Tradiţia moştenită din moşi strămăşi în ţara noastră este ca masa din zilele Paştilor să conţină preparate din carne de miel, încât aproape nu poate fi gândită această sărbătoare separată de mielul sacrificat cu acest prilej.
Dacă, astăzi, sacrificarea mielului de către creştini nu mai este un act de cult, în timpul Vechiului Testament aceasta reprezenta actul central al Paştelui iudaic. Înaintea trecerii prin Marea Roşie, deci a eliberării din robia egipteană a poporului evreu, Dumnezeu a instituit, prin Moise, sărbătoarea Paştilor. În ziua de 14 nissan (aprilie), fiecare familie iudaică a sacrificat un miel pe care l-a mâncat fript pe foc, cu azimă (pâine nedospită) şi ierburi amare. Cu sângele mielului au fost unse uşile caselor, astfel încât, atunci când moartea a lovit pe cei întâi născuţi ai egiptenilor, copiii evreilor au scăpat cu viaţă. Astfel, pentru poporul evreu, Paştile şi tăierea mielului pascal însemnau amintirea salvării minunate din robia egipteană şi începutul unei vieţi în libertate.
Mielul trebuia să fie de un an şi integru, să nu aibă nici o meteahnă. De ce a fost ales acest animal şi nu altul? Pentru că mielul, prin chipul lui, exprimă blândeţea şi nevinovăţia. În Noul Testament, Hristos foloseşte deseori, în parabolele Sale, mielul sau oaia pentru a-i desemna pe cei drepţi - în opoziţie cu caprele, chipul celor răi.
Imaginea mielului este folosită, apoi, de către profeţii Vechiului Testament pentru a-L descrie pe Mesia, pe Mântuitorul Hristos. De exemplu, Isaia, vorbind despre Patima Lui spune: „ca un miel spre junghiere s-a adus...“ (Is. 53, 7).
Hristos este „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii“ (Ioan 1, 29). Prin Jertfa Sa cea de bunăvoie, a scos pe om din robia păcatului şi a morţii, deschizând din nou calea spre unirea cu Dumnezeu. Având în Iisus Hristos adevărata jertfă, creştinii nu mai sunt nevoiţi să jertfească miei sau alte animale. Tot ceea ce au de făcut este să se străduiască să devină părtaşi Jertfei lui Hristos, păstrată şi descoperită în dumnezeiasca Liturghie.
Aşadar, pentru creştini, mielul de Paşti nu are o semnificaţie religioasă. Sacrificarea şi consumarea acestuia în zilele Învierii Domnului trimit însă cu gândul la minunea trecerii poporului evreu prin Marea Roşie şi pot constitui un prilej de meditaţie la Hristos, Mielul lui Dumnezeu.

Ouăle roşii

Ouăle roşii nu lipsesc de Paşti de pe masa creştinilor, dar nici din biserică, unde sunt aduse pentru a fi binecuvântate la sfârşitul slujbei de Înviere. În perioada pascală, creştinii ciocnesc ouă roşii, rostind unii către alţii: „Hristos a înviat!“, „Adevărat a înviat!“
Originea colorării ouălor se pierde în negura epocii precreştine, din timpul când anul nou se serba la echinocţiul de primăvară. Ele erau date în dar, ca simbol al echilibrului, creaţiei şi fertilităţii. Obiceiul colorării ouălor s-a transmis creştinilor, fiind păstrat până în zilele noastre.
Oul roşu simbolizează Învierea Domnului. După cum puiul de găină sparge coaja oului şi iese la viaţă, aşa şi Hristos, sfărâmând porţile iadului, a ieşit din mormânt devenind începătură a învierii oamenilor, garanţia învierii tuturor.
Tradiţia a păstrat mai multe legende care leagă ouăle roşii de Patimile şi Învierea Domnului. Una dintre ele spune că pietrele cu care l-au bătut evreii pe Hristos, lovindu-se de El, s-au transformat în ouă roşii. Potrivit unei alte legende, după ce a fost răstignit Mântuitorul, cărturarii şi fariseii au făcut un ospăţ de bucurie. În timp ce mâncau, unul dintre ei a spus în batjocură: „când va învia cocoşul acesta pe care îl mâncăm, iar ouăle acestea fierte vor deveni roşii, atunci va învia şi Iisus“. Nu a terminat însă bine de rostit aceste cuvinte că ouăle au devenit roşii, iar cocoşul a început să bată din aripi.

Pasca

Pasca este un cozonac special care se coace de către gospodinele creştine numai o dată pe an, de Sfintele Paşti. Ea are formă rotundă, amintind de coroana lui Hristos, sau dreptunghiulară, asemănătoare mormântului în care a fost aşezat. La mijloc are imprimată o cruce, iar pe margini, este împodobită cu aluat împletit.
O legendă din Bucovina spune că pasca se face de pe vremea când umbla Iisus, cu ucenicii Săi, prin lume. Poposind la un gospodar, la plecare, acesta le-a pus de mâncare în traiste. Oprindu-se într-o pădure, apostolii l-au întrebat pe Iisus când va fi Paştile, iar El le-a răspuns că Paştile va fi atunci când vor găsi pâine de grâu în traiste. Cum gospodarul la pusese tocmai pâine de grâu, atunci a fost Paştile.

▲ Iepuraşul aducător de ouă

Iepuraşul de Paşti este o inovaţie recentă care tinde să câştige tot mai mult teren chiar şi în spaţiul creştin. Simbolul este unul păgân, legat de Eastre, zeiţa fertilităţii la anglo-saxoni. Întrucât sărbătoarea păgână dedicată zeiţei Eastre avea loc primăvara, după încreştinare, lumea anglo-saxonă a transferat numele acesteia Paştelui creştin, devenind Easter.
Simbolul iepuraşului aducător de ouă a fost dus de emigranţii germani America. De aici s-a răspândit apoi în majoritatea ţărilor creştine.
Astăzi, iepuraşul de Paşti are, în mod preponderent, o trăsătură comercială: este cel în numele căruia se oferă cadouri. Un fel Moş Crăciun al primăverii. Euforia cadourilor „datorate“ iepuraşului de Paşti, lasă pe un plan secundar temelia pe care se zideşte însăşi credinţa creştină: Învierea Domnului. Oamenii ajung să se preocupe de o mulţime de lucruri drăguţe la prima vedere, dar care nu îi şi vindecă de problema esenţială - moartea - pe care, numai uniţi cu Hristos cel înviat, o pot depăşi.

pr. Bogdan DEDU

Evanghelia zilei: Începutul suferinţelor Mântuitorului

„Fiind Iisus în Betania, în casa lui Simon Leprosul, s-a apropiat de El o femeie, având un alabastru cu mir de mare preţ, şi l-a turnat pe capul Lui, pe când şedea la masă. Şi văzând ucenicii, s-au mâniat şi au zis: «De ce risipa aceasta? Căci mirul acesta se putea vinde scump, iar banii să se dea săracilor». Dar Iisus, cunoscând gândul lor, le-a zis: «Pentru ce faceţi supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea faţă de Mine. Căci pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna; că ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea. Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei». Atunci, unul din cei doisprezece, numit Iuda Iscarioteanul, ducându-se la arhierei, a zis: «Ce voiţi să-mi daţi şi eu Îl voi da în mâinile voastre?». Iar ei i-au dat treizeci de arginţi. Şi de atunci căuta un prilej potrivit ca să-L dea în mâinile lor.“ (Matei 26, 6-16)

***

Astăzi iese la iveală Iuda Iscarioteanul. Viclean şi dornic de câştig uşor, a vândut pe Fiul lui Dumnezeu pentru 30 de arginţi. Peste veacuri, Iuda a rămas personificarea răului, a trădării şi a cinismului. Să vinzi pe cineva cu un sărut... Este interesant de observat următorul lucru. Şi Simon-Petru şi Iuda l-au părăsit pe Mântuitorul. Chiar Petru a spus: „Cu adevărat eu nu cunosc pe omul acesta“. După Înviere, Apostolul Petru a găsit puterea să se căiască, să se întoarcă pentru iertare. Astfel a ajuns unul din principalii propovăduitori ai învăţăturilor divine. Din această zi, începe drama Mântuitorului. Multe va îndura, Cel ce nu a făcut rău nimănui, va fi batjocorit, Cel ce nu a hulit pe nimeni, va fi lovit, Cel care doar a iubit, va fi biciuit, Cel care a mângâiat. Şi toate acestea, Domnul Iisus le va face pentru tine şi pentru mine.

pr. Dumitru PĂDURARU

Apostolul zilei: Alegeţi calea luminii!

„Altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii! Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr. Încercând ce este bineplăcut Domnului. Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă. Căci cele ce se fac întru ascuns de ei, ruşine este a le şi grăi. Iar tot ce este pe faţă, se descoperă prin lumină, căci tot ceea ce este descoperit, lumină este. Pentru aceea, zice: «Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos». Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului. Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul. Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre.“ (Efeseni 5, 8-19)

***

Cuvântul apostolului ne conştientizează asupra faptului că viaţa pe care o ducem trebuie să fie luminată de lumina lui Hristos, în aşa fel încât din cele ale păcatului să nu mai rămână nimic în ea. Două căi a sădit Dumnezeu în faţa vieţii noastre: calea luminii şi calea întunericului, calea bunătăţii şi calea răutăţii, calea vieţii şi calea morţii. Alegeţi calea luminii, îi îndeamnă Sfântul Pavel pe creştinii din Efes şi pe creştinii de astăzi.
Şi ne mai spune apostolul de astăzi că nu trebuie să ne amăgim că putem să împăcăm aceste două căi. Nu mai există o a treia cale între lumină şi întuneric. De multe ori, încercăm să le împăcăm pe amândouă, practicând un fel de diplomaţie. Apocalipsa îl numeşte căldicel pe cel care nu este nici rece nici fierbinte iar pe cel căldicel Hristos îl aruncă afară. A fi căldicel nu înseamnă a fi diplomat ci înseamnă a fi duplicitar. Săvârşim păcate dar vrem să fim şi pe calea lui Dumnezeu. De aceea, cuvântul apostolului ne spune că, din punct de vedere existenţial, nu pot fi decât două drumuri şi nu putem merge decât pe unul dintre ele şi niciodată să nu ne amăgim că putem merge pe amândouă.
De asemenea, apostolul de astăzi ne îndeamnă să culegem de pe acestă cale a vieţii roadele luminii, adică bunătate, dreptate şi adevăr şi să încercăm a bineplace lui Dumnezeu, întru toate. A bineplace lui Dumnezeu înseamnă a pune voia Lui mai presus de voia noastră, a pune gândurile Sale mai presus de gândurile noastre. A accepta voinţa lui Dumnezeu nu este întotdeauna uşor. Uneori, confruntarea dintre voinţa omului şi voinţa lui Dumnezeu este dură, dramatică, dureroasă.

Ciprian OLINICI, Radio Trinitas

Centenarul Societăţii Scriitorilor din România

Traian Băsescu şi Călin Popescu-Tăriceanu sunt printre invitaţii de onoare ai simpozionul festiv ce va fi organizat mâine, cu ocazia Centenarului Societăţii Scriitorilor Români, organizaţia precursoare a Uniunii Scritorilor din România (USR). Printre invitaţii de onoare ai evenimentului moderat de Nicolae Manolescu, preşedintele USR, se vor număra şi membri ai guvernului şi personalităţi ale vieţii publice. Prima Societate a Scriitorilor Români (SSR) s-a născut ca proiect în 1908 şi a fost pusă în funcţiune de o adunare generală de 47 de scriitori, în 1909.

Răspunsuri duhovniceşti: Drumul patimilor

În Sfânta şi Marea Miercuri se face pomenirea femeii păcătoase care a spălat picioarele Mântuitorului cu lacrimi, le-a şters cu părul ei, le-a sărutat şi le-a uns cu mir. Dar gazda care L-a primit pe Hristos nu a respectat ritualul primirii oaspeţilor.

De ce l-a mustrat Iisus pe fariseu?

În ce consta ritualul primirii oaspeţilor la poporul ales şi ce îndatoriri avea o gazdă?

Pr. prof. Dumitru Abrudan: Atitudinea pe care o impune Legea Vechiului Testament pentru străini o găsim în Ieşire 23, 9 unde se spune: „Pe străin să nu-l obişnuieşti, nici să nu-l strâmtorezi“. Mai mult, în Levitic 19, 34 se zice: „Străinul care s-a aşezat la voi, să fie pentru voi ca băştinaşul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înşivă“. Deci - o atitudine de bunăvoinţă şi de sprijin faţă de orice om, şi cu atât mai mult faţă de cei de un neam cu ei. Nu sunt dispoziţii exacte privitoare la primirea oaspeţilor, ci găsim mai mult exemple de comportamente în asemenea situaţii. Cazul clasic este primirea Sfintei Treimi de către patriarhul Avraam la stejarul Mamvri, relatat în Facere, cap. 18. La versetul 2, se specifică că Avraam „s-a închinat până la pământ“ şi continuă în versetul 4: „Se va aduce apă să vă spălaţi picioarele şi să vă odihniţi sub acest copac“, iar din versetul 16, aflăm că, la plecare, Avraam „s-a dus cu ei ca să-i petreacă“. Tot în cartea Facerii, cap. 19, se povesteşte vizita celor doi îngeri la Lot. Se arată că, atunci când locuitorii au cerut gazdei pe cei doi, Lot a ieşit şi a spus că mai degrabă le va da pe cele două fiice fecioare, „să faceţi cu ele ce veţi vrea, numai Oamenilor acelora să nu le faceţi nimic“. Iată existenţei unei tradiţii de ospitalitate faţă de toţi străinii, nu numai faţă de cunoscuţi şi apropiaţi.
Se socotea că, odată ce un străin intra în casa unui evreu, acesta devenea stăpân peste el, peste averea lui, viaţa lui şi trebuia să se ocupe de siguranţa lui până ce părăsea locuinţa.
Spălarea picioarelor se făcea pe considerentul că trebuia să îl poftească înăuntru, să se aşeze pe o rogojină care era şi aşternut pentru pat, şi faţă de masă, pentru că nu exista mobilier, mai ales în cort, când evreii aveau o viaţă nomadă.
După ce li se dădea un vas să îşi spele picioarele, faţa şi mâinile, musafirii primeau un ştergar şi erau aşezaţi la masă. Când aveau oaspeţi mai deosebiţi, chiar gazda era cea care le spăla picioarele. Îi lăsa să se odihnească, iar la despărţire îi însoţea o bucată de vreme ca să îşi găsească drumul spre destinaţia pe care o aveau.
Oaspeţii mai apropiaţi erau primiţi cu îmbrăţişare şi sărutare. Spre exemplu, în cazul vizitei Fecioarei Maria la Elisabeta, care erau verişoare, îmbrăţişarea şi sărutarea au fost gesturi fireşti.
Mirul turnat de femeia păcătoasă pe picioare a fost un semn de cinstire. Mirodeniile se foloseau pentru ungerea părului, pentru buna mireasmă a călătorului care suferise pe drum din cauza căldurii, se prăfuise, transpirase, dar şi pentru oaspeţi cu totul şi cu totul deosebiţi. Era socotită şi o slujire a primitorului faţă de cel care venea. În Orient, era tradiţia să se poarte săculeţe cu mirodenii, în special femeile, pentru a evita acea situaţia când căldurile mari toropeau organismul uman. Aceste practici sociale, de relaţie, s-au împrumutat şi în domeniul liturgic, cum este Sfântul Mir. (Material realizat de George ANICULOAIE)

Mântuitorul face distincţie între păcat şi păcătos

Cum era privit adulterul în societatea iudaică în timpul Mântuitorului Hristos? Care a fost relaţia lui Hristos cu păcătoşii învederaţi şi în speţă cu desfrânatele?

Pr. prof. Vasile Mihoc: Morala iudaică îşi are temeiul în revelaţia Vechiului Testament adică în Legea lui Moise. Aceasta tratează adulterul ca pe un mare rău, care afectează grav atât viaţa de familie, cât şi societatea israelită, în ansamblu. După codul mozaic, adulterul este crima cea mai gravă împotriva familiei. El este aspru condamnat, pedeapsa prevăzută pentru amândoi vinovaţii fiind moartea. Astfel, în Levitic 20, 10 apare această prescripţie: „De se va desfrâna cineva cu femeie măritată, adică de se va desfrâna cu femeia aproapelui său, să se omoare desfrânatul şi desfrânata“.
Cărturarii iudei nu puteau eluda prescripţii atât de clare. Or, aceştia se socoteau împlinitori desăvârşiţi ai Legii. Se ştie apoi cât de mare era influenţa fariseilor în sânul societăţii iudaice a acelei vremi. Nu este, aşadar, de mirare că unii ca aceştia par gata s-o ucidă cu pietre pe o femeie prinsă în adulter. Sau, în orice caz, caută să-L pună în dificultate pe Mântuitorul. Adeseori, în Sfintele Evanghelii, îi vedem pe adversarii Domnului acuzându-L pentru asocierea Sa cu „vameşii şi păcătoşii“. Vameşii erau socotiţi păcătoşi notorii în contextul acelei vremi, ca unii care nu numai că se aflau în slujba ocupantului roman, urât de popor, ci şi pentru că abuzau de funcţia lor de perceptori de impozite. Iar desfrânatele aveau cel puţin aceeaşi notorietate în ce priveşte situaţia lor păcătoasă; de aceea, când în Evanghelie este vorba de o „păcătoasă“, este vorba, fără îndoială, de o desfrânată.
Un lucru trebuie să fie clar: Domnul Hristos n-a iubit şi nu iubeşte păcatul. El Însuşi a fost, ca Om, fără de păcat. Dar El face distincţie între păcat şi păcătos. El urăşte păcatul, care duce la moarte, dar voieşte mântuirea şi viaţa tuturor. El este Mântuitorul, adică Cel care mântuieşte pe oameni de răul păcatului şi de grava osândă a păcatului.
Mântuitorul i-a primit pe păcătoşi, dar nu pentru că erau păcătoşi, ci pentru că aceştia, prin El, întrevedeau calea izbăvirii de păcat, prin pocăinţă. De fapt, păcătoşii care vin la Mântuitorul încetează de a mai fi păcătoşi. Ei sunt foşti păcătoşi, care, iată, au aflat calea restaurării. Încă în Vechiul Testament apare afirmaţia clară că Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului şi că, dimpotrivă, El voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască. Iată un adevăr pe care se pare că prea adeseori îl uitau cărturarii şi fariseii atunci când Îl acuzau pe Mântuitorul pentru primirea păcătoşilor. La această acuză, Mântuitorul răspunde cu trei minunate parabole: a oii celei pierdute, a drahmei celei pierdute şi a fiului risipitor. În această perspectivă, înţelegem de ce Mântuitorul primeşte pe păcătoşi şi păcătoase. Nu pentru că El ar putea fi de acord cu păcatul, ci pentru că, fiind Dumnezeu adevărat, are voinţa lui Dumnezeu de mântuire a tuturor oamenilor şi pentru că, fiind Mântuitorul lumii, El se face mântuire tuturor celor ce vor să primească darul dumnezeiesc al mântuirii, prin pocăinţă şi prin credinţa întru El. (Material realizat de Augustin PĂUNOIU)

Articole din editia de Miercuri, 23 Aprilie 2008