Strigăt şi fum – Trei eseuri despre Benjamin Fondane
Marţi, 3 februarie 2009, de la ora 18.00, la Institutul Cultural Român va avea loc lansarea volumului Strigăt şi fum – Trei eseuri despre Benjamin Fondane de Nedeea Burcă, publicat de Editura Pelican. Lansarea va fi urmată de o dezbatere la care vor participa prof.univ.dr. Paul Cornea, conf.univ.dr. Constantin Stoenescu, Ţicu Goldstein, traducător şi publicist şi Dorel Dorian, scriitor. Discuţia va fi moderată de Mircea Mihăieş, vicepreşedinte al ICR.
„Vizionarul Fundoianu / Fondane a căzut victimă barbariei situate, paradoxal, chiar în vârful civilizaţiei europene a sec. XX. Fiind un om liber, el a condamnat deopotrivă ambele sisteme, nazist şi comunist, recunoscând faptul că «nazismul este un produs monstruos al raţionalităţii», ceea ce a demonstrat, în paralel, cu comunismul. Dacă nu murea la Auschwitz, cu siguranţă Fundoianu/Fondane murea într-un Gulag.
(...) Tabloul tragediei lui Fondane şi pierderea ireparabilă pentru literatură şi cugetare, pe fondul tragediei evreieşti, zugrăvită în această lucrare, o situează pe Nedeea Burcă, de la bun început, prin empatie şi competenţă, în rândul istoricilor literari şi ai fondanologilor” – scrie Ţicu Goldstein în textul intitulat „Poetul-filosof sau filosoful poet fără asemănare” din deschiderea volumului.
Lucrarea cuprinde eseurile „Aventura deşertului – Dezrădăcinarea în existenţa lui B.Fundoianu”, „Trepte pe Scara lui Iacob - Continuitatea şi discontinuitatea în opera lirică a lui B.Fundoianu” şi „L.Şestov şi B.Fundoianu – cavaleri ai neresemnării”.
Nedeea Burcă este în prezent redactor al publicaţiei Realitatea Evreiască.
Barbu Fundoianu alias Benjamin Fondane (pseudonimele literare ale lui Benjamin Wexler), (*15 noiembrie 1898, Iaşi - d.2 octombrie 1944, Birkenau, Germania), critic, eseist, poet şi teoretician literar franco- român , evreu.
Barbu Fundoianu a debutat în 1914, la 16 ani, în revista de orientare simbolistă şi modernistă Viaţa nouă, editată de Ovid Densuşianu. Este începutul unei susţinute activităţi de poet, publicist, eseist, om de teatru. Împreună cu regizorul Armand Pascal întemeiază teatrul de avangardă Insula. Citeşte mult, cu fervoare, cu o receptivitate şi o siguranţă a judecăţii critice ieşită din comun. Impresiile despre literatura franceză le strânge în volumul de note de lectură Imagini şi cărţi din Franţa. Este tot atât de interesat de fenomenul cultural şi literar românesc ca şi de cel european, în special francez. În 1923 se expatriază, stabilindu-se la Paris, dar păstrează legăturile de prietenie cu scriitorii români şi publică constant în revistele de avangardă din România. Astfel publică în revistele avangardei Integral, unu, Contimporanul). De altfel, unicul volum de poezii publicat în timpul vieţii şi dedicat "virtual" lui Ion Minulescu, "primul clopotar al revoltei lirice româneşti", intitulat Privelişti, îi apare în 1930, după plecarea din ţară. A tradus în franceză versuri din creaţia lui Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Vinea şi Ion Minulescu.
Viaţa sa pariziană este marcată însă de singurătate, dezrădăcinare (vezi poemul Exodul), dificultatea de a scrie în franceză, deşi va ajunge să stăpânească franceza scrisă într-un timp relativ scurt. Determinantă pentru evoluţia spirituală a lui Benjamin Fondane a fost întâlnirea, în 1924, cu filozoful rus Lev Şestov, precum şi cu scrierile lui Friedrich Nietzsche şi Soren Kierkegaard. Personalitatea lui avea să se exprime cel mai convingător în activităţile de interpret şi teoretician al poeziei moderne. În acest domeniu gândirea lui a atins punctul de maximă originalitate. Volumele apărute postum, în volumul de eseuri La conscience mahlereuse („Conştiinţa îndurerartă”). Monografia Rimbaud le voyou („Rimbaud, vagabondul”), Faux Traité d'Esthétique( Fals tratat estetic) şi Baudelaire et l'expérience du gouffre, sunt alte trei opere de meditaţie, de punere în cauză a statutului artei, al poeziei, în special, ca necesitate spirituală a lumii moderne.
Creaţia poetică originală franceză a lui Benjamin Fondane a fost cuprinsă în volumul Le mal des fantômes (1980), publicat târziu după dispariţia lui tragică, alcătuit din ciclurile de versuri Ulysse, l'Exode, Titanic, Au temps de poème, Poèmes épars. Ideile de rătăcire, de exil printre oameni, de paradis pierdut, de univers al copilăriei ca stare de graţie sunt centrale poeziilor sale. Nu întâmplător este asimilat adeseori evreului rătăcitor ca tip universal al intelectualului, în speţă al filosofului neliniştit, interogativ, care caută soluţii pe care nu le va afla nicicând.
În timpul ocupaţiei germane a Franţei este arestat de către Gestapo, în urma unui denunţ, ca fiind evreu. Deportat la Auschwitz, este gazat după câteva luni, la 2 octombrie 1944, la Birkenau.
* Privelişti, poeme, Ed. Cultura Naţională, 1930
* Făgăduinţa lui Petru, povestire, Ed. Chemarea, Iaşi, 1918,
* Imagini şi cărţi din Franţa, Ed. Socec, 1922
* Ulysse, Les Cahiers du journal des poètes, Paris, 1933
* Titanic, Paris, 1937
* Rimbaud le Voyou, Ed. Denoel et Steele, 1933
* La conscience malheureuse, Ed. Denoel et Steele, 1937
* Faux Traité d'Esthétique, Ed. Denoel et Steele, 1938
* Baudelaire et l'expérience du gouffre, Ed. Seghers (postum)
(sursa: wikipedia)
Câteva poezii...
Lui Taliarh
pentru Păpuşu (Armand Pascal)
Boii urâţi şi teferi s-au limpezit în şes,
şi au ţipat cocoşii târziu şi fără sens.
Ileana, care doarme cu porcii de tărîţe,
s-a pus să mulgă vacii lapte stelar din ţâţe,
pământului să mulgă răcoare de cartof.
Toamna bacoviană geme-n ferestre: of! -
Prietene, dă-mi mâna şi taci; aşa; dă-mi mâna.
Priveşte curtea, porcii, şi, râcâind ţărâna,
cocoşii albi. Priveşte: sufletul meu e trist.
O, Taliarh, acuma, ca şi-n trecut, exist,
şi beau din vinul ăsta, şi beau din cupa asta.
Vechilul tot nu ştie ce albă-i e nevasta,
Ileana tot nu ştie decât să mulgă vaci —
şi via să-şi înnoade azurul pe araci.
Vino; să stăm de vorbă cât ne mai ţine vrerea;
ca mâne, peste inimi, va izbuti tăcerea,
şi n-om vedea prin geamuri, tineri şi zgomotoşi,
amurgul care-aleargă după cireadă, roş.
Ca mâne, toamna iară se va mări prin grâne,
şi vinul toamnei poate nu-1 vom mai bea. Ca mâne,
poate s-or duce boii cu ochi de râu în ştiri,
să tragă cu urechea la noile-ncolţiri.
Şi-atuncea, la braţ, umbre, nu vom mai şti de toate;
poate-am să uit nevasta şi vinul acru; poate...
Ei, poate la ospeţe nu vei mai fi monarh. –
E toamnă. Bea cotnarul din cupă, Taliarh.
Rugă simplă
O, ploaia primăverii care-a căzut din timp!
lasă să-mi spăl în tine picioarele desculţe,
lasă să-mi spăl în tine sufletul meu desculţ!
O, ploaia răcoroasă care-a căzut din timp!
am întâlnit-o-n drumuri, oblică, pe moşie,
cu stropii grei de soare ca boabele din spicuri.
Oameni — sau poate-amurgul — în linişte ara
ţelina, spintecată la nesfârşit, fugea,
şi boii lingeau ploaia din cer, în arătură.
Ploaie, spală pământul de baliga cuminte,
cruţă pământul, ploaie, de uraganul rău,
bun, în deşertul mării, setoşilor de umblet,
umflă sămânţa bine şi fă-o să plesnească;
sămânţa de lucernă, de popuşoi, de orz,
orz pentru cai, lucernă la vaci şi popuşoiul
fă-l, ploaie, pentru oameni cari te aşteaptă-n tindă,
cu porci uscaţi de-amiază, cu vişini, cu pustiu
şi cu neveste-n care ţipă copiii surzi.
Şi pune frunze-n vişini: ca să se urce-omida,
fă grâul: să nu moară guzganii de pământ,
şi sălcii: să se poată bivolii scărpina.
Lasă-n ocol să fete vacile roşcovane,
lasă să se iubească, din spate, prin ogrăzi,
scurţi şi cu botul umed, cânii de vânătoare.
Lasă să se reverse podgoriile lumii!
Fă să se coacă via şi dă-ne vinul nou,
ce osteneşte capul şi limpezeşte trupul.
Iar mie, dă-mi femeia pământului tău negru,
albă ca şi lumina pământului tău negru,
bună ca şi nutreţul pământului tău negru.
Şi-n urmă, prăbuşeşte-mi lumina din văzduh,
îngroapă-mă sub toată lumina din văzduh,
agheazmă blestemată, ploaie de primăvară.
Femeie luminoasă…
Femeie luminoasă ca şesurile-n toamnă,
dă-mi gâtul tău, cuib moale cu paseri de azur,
dă-mi mânele, mai pure ca pietrele din râuri —
femeie cu gândirea ca un polen netrebnic
şi carnea ca oricare gândire mai zămoasă.
Femeie, pământ negru, te vreau şi te iubesc,
aş vrea să-l ar, să-l semăn, să-l secer şi să-l macin,
pământ proaspăt în care dormiră toţi ai mei,
pământ tânăr în care mi-i tânără chemarea,
pământul unde-n urmă vreau să adorm şi eu.
Şi vreau — în ciuda celui ce seamănă-n deşert
nisip şi foc, cu umbra la brâu şi soare-n ceafă —
grăuntelui lumină să-i dăruiesc şi apă;
aş vrea să-l ar, să-l seamăn, să-l secer şi să-l macin
şi-aş vrea s-adorm cu grâul cel bun la căpătâi,
pământ, matrice dată din ziua cea dintâi,
în care mă aşteaptă, ca-ntr-o oglindă, chipul.
Cântece simple: Mărior
III
Din nou ne cheamă iarna la sobă, să vorbim.
Ciori au bătut văzduhul ca nişte cuie şi-mi
place-n urechi tăcerea cum scârţâie... Pesemne,
iar au pornit, în uliţi, căruţele cu lemne.
Amurg. De-ar bate-n uşă deodată, cineva,
desigur că i-aş spune: intră! şi ai intra.
Tăcerea-n noi şi-n seara căzută-ntre covoare,
ar fierbe ca un cântec călduţ, de samovare.
N-ai întreba nimica şi-ai aştepta răspuns —
Ţi-aş spune: o lumină din mine s-a ascuns.
Vrei să ţi-i pun la sobă pantofii de mătasă ?
Ţi-aş spune: ai picioare ca iepuri mici de casă;
şi vorbele-ar rămâne limpezi şi grele-n noi,
ca ciorile surprinse de moarte într-un sloi.
Şi mi-ar fi poate frică să nu ghicesc ce-nseamnă
făptura ta, împinsă aicea dintr-o toamnă,
cu capu-n mâni visată, deştept, de-atâtea ori!...
— Am bănuit că-i iarnă afară după ciori,
şi-aş fi voit să-l dărui cuiva, ca să-l ascunză,
sufletul, cât o umbră crescută sub o frunză.
Ora de vizită
lui Gala Galaction
În seara asta capul ca o lampă
îşi arde restul fumegos de gaz —
şi cineva a pus mâna pe clampă,
şi cineva m-atinge pe obraz.
În seara asta lungă, cineva
tuşeşte-n mine, scuipă şi-şi dă duhul,
şi nici măcar n-aş vrea să fug — n-aş vrea
s-ajung din nou cu mânele văzduhul!
Stau în odaie ca-ntr-un tren în care
aştept în geam să crape-un peisaj,
şi-mi ţin în mână sufletul de soare —
sărmanul paşaport pentru voiaj.
Mă doare liniştea crescută-n mine —
mă doare întunericul crescut,
ca o mocirlă-n care dorm pe vine
bivolii negri de necunoscut.
O umbră parcă mi-a fugit din trup,
şi-n seara asta mi-i atât de bine,
că parcă-aş vrea cu mânele să rup
urzicile care-au crescut în mine.
Dorm florile
(Sonet)
Dorm florile uşor în pluşul moale
Al nopţii ce se mistuie şi moare,
Iar licurii de rouă-n cupe clare
Au scânteieri fugare de opale.
Şi risipit în straturi şi în oale
Norodu-ntreg de flori mirositoare
Îşi profilează-n noaptea visătoare
Conturul zvelt al trupurilor goale.
Un crin suspină-n somn; apoi se-nclină
Extatic, în cascade de lumină
Ce se scoboară blândă dinspre astre.
Şi dintr-atâtea cupe-nlăcrimate,
Aromele se-nalţă val, furate
Dintr-un buchet suav de flori albastre.
„Charme dangereux”
Ah, cărţile cu pagini înflorite
De palide şi stranii acuarele,
Cu panglici delicioase, şerpuite,
Pe foile-nnegrite şi rebele.
Ah, cărţile ce-n inimă-ţi pătrund
Cu nostalgia zărilor fugare,
Cu nostalgia zărilor ce-ascund
Tulburătoare ţărmuri solitare.
Departe — şters — în zările din Sud
În Neapole ori poate în Firentze;
O verandă cu flori, — un Phoebus nud
Şi pomii ce se-nclin cu reverenţe.
Un cer de-azur bronzat, un aur fin,
Pudrând prin largi boschete portocalii
Şi marea care râde în senin,
Pe coastele romanticei Italii.
Ah, viaţa nouă, plină de tumult,
Cu palpitări continue de seve.
Ah, viaţa care-mi pare c-o ascult,
Deşi-nţeleg şi ştiu că nu-i aeve;
Ah, viaţa însorită ce-o trăim
Pe cărţile nostalgice şi sfinte.
Ce-nchid în ele — sombru ţintirim —
Iluziile-n foi — ca în morminte.
Hiems
E iarnă, urlă crivăţ; în vatră-i foc sărac;
şi ninge, ninge, ninge; ca-ntr-un sfârşit de veac,
natura-şi dă solemnă agonicul răsuflet,
şi-atâta somn şi moarte şi-atâta alb e-n suflet,
de parcă ninge-ntr-însul necontenit de-un veac.
De frig te-nghemi, şi-o raclă îţi pare-odaia toată;
de prin hogeaguri fumul se-ncercuieşte roată
şi ciori ca de funingeni aşteapt-un hoit trântit;
şi gândurile pleacă în stol funinginit,
ca ciorile ce, negre, dau peste-ntinderi roată.
De vrei...
De vrei să-ţi deie poame, să-l cultivi;
Dă-i azotaţi pământului şi fosfor.
Seraiul nu-i apururi lângă Bosfor;
În ţărna seacă nu-nfloresc olivi.
Pământul sec - ca ftizicul de sânge -
Apropie-l de tine - ca pe-un om,
Şi dă-i fluidul sevei policrom
Să circule prin vinele-i natânge.
Iar când bătut de arşiţă, va germe
Din solul greu şi amplu fecundat,
Un trunchi zglobiu de plantă pe-nvărat,
Îl curăţă de pleavă şi de vierme.
Mereu să crească seva-n trupul ei,
Ca apele captate-n apeducte.
S-atârne-n vară coaptele producte
Cum greu atârnă sânii la femei.
Covoare din pereţi...
Covoare din pereţi,
cu vânători pe ele, copoi agili, vreun taur
şi fildeşi de mistreţi;
Un soare roş prin geamuri prefiră praf de aur.
Covoare din pereţi,
maro, albastre, roze, ascund ca-n nişte drame,
un şir întreg de vieţi;
tablouri anonime plângând burgheze rame.
Covoare din pereţi,
o, nopţile cu friguri, cu spasme, vu ftizie,
cu demoni roşi şi creţi;
balauri mari de stofă şi spaimă de hârtie.
Covoare din pereţi,
va scotoci Americi, imagini, intrigi, drame,
în vremi, vreun cântăreţ;
şi voi n-o să-i spuneţi
nici drama ce m-agită, şi-o să-l lăsaţi s-aclame
(cum mă lăsaţi pe mine) – imagini, câni, drumeţi,
şi crierii cocli-vor a cărţilor arame
de glorii rare, beţi –
Covoare din pereţi!...
Texte culese din B. Fundoianu, „Privelişti - şi inedite -”,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1974
(sursa: http://www.cerculpoetilor.ne)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu