Din ce în ce mai mult am impresia că românii au început să fie priviţi ca cetăţeni europeni, aud din ce în ce mai puţine ştiri negative, din ce în ce mai multe ştiri pozitive... poate că viaţa ne va fi sortit de acum încolo respect din partea celorlalte popoare ale lumii.
Nepoata lui Sadoveanu, „Amanta engleză“
Cristina Hermeziu| Sâmbătă, 24 Ianuarie 2009 |
Performanţă cu bani puţini
La doar câteva zile de la premiera piesei „Amanta engleză”, jucată de Ada d’Albon şi Gowen Pottiez în regia lui Laurenţiu Azimioară, Teatrul de l’Orme, singurul înfiinţat la Paris de un român, devine vedeta recomandată de majoritatea ghidurilor care orientează publicul printre cele 130 de teatre câte există în capitala Franţei. Tensiunea şi umorul, dozate cu măiestrie de regizor, dinamica dramatică a interpretării ţin spectatorii cu sufletul la gură în faţa unui fapt divers în care Marguerite Duras a amestecat iubire, crimă, pasiune, ură, nebunie. Performanţa e cu atât mai semnificativă cu cât, la Paris, spectatorii se înghesuie de regulă dacă pe afiş sunt nume de actori celebri sau dacă decorurile fastuoase creează faimă de super-producţie hollywoodiană. În culisele industriei de spectacole de teatru se afirmă că ataşaţii de presă sunt cointeresaţi financiar de către teatre pentru a-i stimula în acelaşi mod pe critici să scrie favorabil despre anumite spectacole.
Creat abia în 2002, fără subvenţii şi fără forţă financiară, Teatrul de l’Orme reuşeşte să câştige publicul fără artificii de presă sau investiţii orbitoare. În „Amanta engleză”, decorul e minimal, doar un scaun aşezat în mijlocul scenei intime, cât o vitrină, iar actriţa din rolul principal, românca Ada d’Albon, încarnează în limba franceză un personaj ambiguu şi tragic, englezoaica Claire Lannes, care printr-un amestec de fragilitate, nebunie şi forţă, zădărniceşte încercările anchetatorului de a o face să mărturisească o crimă pasională. Ada d’Albon e spectaculoasă în construirea personajului, atingând o paletă impresionantă de nuanţe ale trăirilor umane, jonglând cu o limbă franceză perfectă, dar nu lipsită de un puternic accent, semn al asumării destinului de emigrant român. După 20 de ani de exil, la aproape 64 de ani, nepoata lui Sadoveanu a pus din nou piciorul pe o scenă, cucerindu-i pe francezi.
Teatrul ca soluţie de supravieţuire
Când, în anii 80, a plecat definitiv din ţară împreună cu soţul său, regizorul Laurenţiu Azimioară, şi băiatul de trei ani, Ion, Ada D’Albon a fost convinsă că n-avea să mai calce niciodată pe o scenă. „Venind în Franţa am rupt din mine, am ocultat dorinţa de scenă. A fost teribil. Îmi spuneam: cum să joc eu cu accent?”, mărturiseşte actriţa. Deşi li s-a recomandat să-şi schimbe meseria, să devină informaticieni sau funcţionari pentru a se integra în noua patrie, cuplul Ada d’Albon şi Laurenţiu Azimioară a îndrăznit să reziste prin artă, înfiinţând o şcoală de teatru. „Nu cred că a fost curaj, ci instinctul de supravieţuire. N-aş fi putut să fiu funcţionară la poştă. Am răzbit prin teatru cu preţul de a o lua de nenumărate ori de la zero: au fost eşecuri, ne-au furat, ne-au escrocat, am schimbat peste zece săli...Pentru că nu cunoşteam în primul rând sistemul. În România era totul de stat. Aici totul, muzică, decor, costume, întreţinerea teatrului, administraţia, conturile, totul am ajuns să facem noi. în plus: câte teatre erau în Bucureşti pe vremea aceea? Aici sunt sute de spectacole pe zi.” Francezii şi-au dat seama că au de-a face cu nişte profesionişti iar şcoala de teatru a avut repede succes. Studenţilor francezi, strălucitori în improvizaţie dar mai puţin dispuşi decât românii să aprofundeze textul dramatic, Ada d’Albon le vorbeşte mai întâi despre ascultarea partenerului, una dintre cele mai importante date ale meseriei. „Dacă replica celuilalt nu răspunde în interior nu se întâmplă nimic pe scenă. Noi nu suntem la fel niciodată şi nici partenerul nu este la fel niciodată. De aceea trebuie recreat rolul tot timpul. Le explic apoi că, dacă ei nu cred că decorul de carton e adevărat, nici publicul nu crede. Putem să aducem aur, diamante pe scenă, n-au nici o valoare.”
Îmbrăcată ponosit, într-un decor vecin cu vidul, profesorul de teatru Ada d’Albon se dovedeşte, la 64 de ani, o actriţă magistrală în ultima premieră de la Teatrul de l’Orme, ovaţionată de spectatori minute întregi pentru rolul Claire Lannes din „Amanta engleză” de Marguerite Duras. După 20 de ani de exil, Ada d’Albon a îndrăznit să revină pe scenă în 2002 renăscând ca actriţă într-o limbă străină:”În 2002, după ce am înfiinţat Teatrul de l’Orme, am făcut spectacolul Bernarda Alba de Garcia Lorca, povesteşte actriţa. În rolul bătrânei nebune, mama lui Bernarda Alba, Josepha, juca o fată care la un moment dat s-a îmbolnăvit, şi a trebuit să o înlocuim de urgenţă. Cum eu pusesem în scenă piesa, ştiam deja rolul. Am intrat şi a fost un succes absolut de necrezut. Aşa au înflorit toate dorinţele mele de teatru. Am reînceput să joc şi gata.” Ştiinţa şi arta de a locui rolul pe dinăuntru se explică prin experienţa de zeci de ani în universul scenei dar şi prin bagheta regizorală a lui Laurenţiu Azimioară care, înainte de a părăsi ţara, montase spectacole de referinţă pe scenele româneşti, lucrând cu actori precum Birlic, Irina Răchiţeanu, Octavian Cotescu, Olga Tudorache, Rodica Mandache. „În România am avut mulţi profesori de excepţie, Zoe Anghel, Mărioara Voiculescu, precizează Ada d’Albon. Dar când am dat de Laurenţiu, care m-a pregătit pentru Institut, nu m-am îndrăgostit imediat, dar s-a creat ceva excepţional, simţeam că înfloresc sub indicaţiile lui. În principiu, şi astăzi ascult de el ca o copilă de 12 ani când sunt pe scenă. Este inventiv, profund, nu caută originalitatea, ci sucul, esenţa personajului.”
Nepoata lui Sadoveanu
Înclinaţia pentru artă şi teatru s-a şlefuit în casa unchiului Sadoveanu unde Ada d’Albon avea să întâlnească mari actori, scriitori sau pictori: „Mama mea, Rodica Mitru, a fost sora Valeriei, soţia lui Sadoveanu, povesteşte Ada d’Albon. Când plecam în vacanţă la Neamţ, veneau pictori, scriitori, actori sau muzicieni precum Maria Tănase, Boureanu, Demostene Botez, Vianu, Madame Bulandra. Erau culisele unei Academii în cea mai splendidă aparenţă. Ei au fost pentru mine o stimulare intelectuală permanentă.”
Ada d’Albon s-a născut în 1944, la Praga, unde tatăl său, Ion d’Albon, se afla ca diplomat român, cu vechi rădăcini nobiliare în Franţa. Peripeţiile războiului i-a dus în Italia de unde familia s-a întors la Bucureşti trei ani mai târziu, locuind în casa lui Mihail Sadoveanu până la moartea unchiului scriitor, a cărui soţie, Valeria, era sora Rodicăi Mitru, mama Adei d’Albon. Deşi înrudirea cu Sadoveanu a fost un obstacol în carieră, marele scriitor, controversat pentru concesiile făcute regimului politic din anii '50, rămâne pentru actriţa Ada d’Albon o fiinţă generoasă şi idealistă: „Sadoveanu a fost cea mai generoasă persoană pe care am cunoscut-o. Ne era şi jenă să spunem că ne place ceva, că imediat îl primeam cadou. E adevărat, la 70 şi ceva de ani a crezut în comunism. Dar el a scris despre mizeria omenirii, s-a luptat pentru egalitate şi am fost foarte jignită de modul cum s-a vorbit despre el, extrem de urât. Aici, în Franţa, Sartre a luptat pentru comunism şi e în continuare un mare scriitor. Apartenenţele politice n-ar trebui să nimicească excelenţa în cultură.”
Regimul comunist a transformat istoria familiei într-o povară: „Cum tatăl meu avea, pe de o parte, o vară care se numea Zizi Lambrino, prima nevastă a lui Carol al II-lea, iar pe de altă parte se înrudea cu Burbonii şi Aragonii Franţei, cum sora mamei mele, Valeria, s-a căsătorit cu Mihail Sadoveanu, care pentru o scurtă perioadă, a fost vicepreşedintele Republicii, această triplă apartenenţă a devenit un stigmat. Nu puteam să fac un pas, sau să avansez în meserie fără să mi se spună, "e nepoata lui Sadoveanu"”, mărturiseşte actriţa exilată la Paris.
În anii '80 cuplul Ada d’Albon şi Laurenţiu Azimioară a pleacat definitiv din România, abandonând lucrurile de preţ ale familiei: „Tata moştenise din familia lui case şi terenuri. Le-a vândut, mi-am cumpărat eu o casă care se afla pe locul unde astăzi e palatul lui Ceauşescu. Am lăsat mobile, am dăruit vreo zece mii de cărţi, tablouri: Tintoretto, Tonitza, Paladi, Baba, cadouri făcute lui Sadoveanu.” Îmblânzit pentru că l-a trăit prin pasiunea meseriei, exilul i-a luat totuşi actriţei marile prietenii: „Exilul fură ceva din tine şi-ţi dă altceva. Mi-a furat prieteniile. Cunosc mulţi francezi dar nu se compară cu viaţa pe care o aveam cu prietenii în România, cu Olga Tudorache, Gina Patrichi, Irina şi Carmen Răchiţeanu. La Paris ne-am creat însă o insulă pe care exilul a devenit suportabil:se numeşte Teatrul de l’Orme.”
Micul teatru privat din arondismentul 19 al Parisului îşi afişează cu superbie originea: pe pereţii interiori, afişe originale ale unor spectacole de referinţă din istoria teatrului românesc regizate de Laurenţiu Azimioară atestă că acei doi amfitrioni, actriţa Ada d’Albon şi soţul său, n-au uitat de unde au plecat.
Teatrele din România invitate la Paris
Devenit unul dintre cele mai căutate din Paris, Teatrul de l’Orme, creat de regizorul Laurenţiu Azimioară în 2002 în subsolurile fostelor băi publice din arondismentul 19, găzduieşte în 2009 a doua ediţie a Festival d’été. „Anul trecut am avut participări de peste tot din lume, a trebuit să încheiem mai devreme înscrierile, povesteşte Laurenţiu Azimioară. Conceptul de a juca în premieră mondială un spectacol contemporan inedit pe scena Teatrului de l’Orme a atras mai multe companii decât ne aşteptam.”
Festivalul are loc între 20 iunie şi 17 iulie 2009 iar înscrierile se fac timp de o lună, începând cu 1 februarie. „Toate teatrele şi companiile româneşti sunt invitate să participe, înscrierea fiind gratuită, precizează regizorul. Noutatea acestei ediţii este crearea a două secţiuni: prima rămâne fidelă principiului de anul trecut, spectacolul înscris trebuie să fie inedit şi în premieră mondială. A doua secţiune propune ca teatrele şi companiile să prezinte aceeaşi piesă clasică, „Femeile savante” de Moliere, în viziuni originale sau registre diferite.” Un juriu format din oameni de teatru francezi şi români va distinge cele mai originale montări. (sursa: http://www.evz.ro)
L'amante anglaise
GENRE : CONTEMPORAIN
DUREE : 1h10
Places disponibles : Vendredi à 21H00 | Dimanche à 17H00.
Tarifs : 20 € tarif plein ou 11,5 € tarif adhérent (réserver).
Pièce de Marguerite Duras
Montée par Laurent Azimioara
Avec Ada d’Albon , Gowen Pottiez
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu