Nicolae Manolescu: "Nu mai pot sa ma opresc din scris"
Adevarul: Ati spus odata ca un om are o viata, dar, daca citeste o carte, are doua, daca citeste trei, are trei, si asa mai departe. Ce v-a determinat sa faceti aceasta afirmatie?
Nicolae Manolescu: La originea ideii asteia sta o observatie pe care o face, daca nu ma insel, Garabet Ibraileanu, care spune, intr-un articol al lui, ca niciun personaj real, nicio persoana reala pe care o cunoastem - nici mama, nici tata, nici iubitele, nici prietenii - nu au in mintea noastra pregnanta pe care o au personajele de roman.
Il intalnesti pe Ilie Moromete sau o intalnesti pe Madame Bovary, care au o multime de particularitati pe care le afli citind cartea si stii despre ele atatea lucruri, pe care n-o sa le afli niciodata despre niciunul dintre apropiatii tai. Si atunci mi-am spus: este extraordinar!
Daca citesc, am astfel acces la o lume, la niste persoane, la o psihologie, la un comportament, la o biografie. Iar daca nu citesc, ma marginesc cu ce pot sa aflu despre unul sau altul stand de vorba. Or noi, oamenii, suntem impenetrabili unii fata de altii. Pe cand doamnei Bovary ii cunosc toate amorurile, toate slabiciunile. Lui Ilie Moromete, toate simpatiile si antipatiile.
"Istoria critica a literaturii romane" pe care o lansati astazi e adusa pana in prezent?
Pana la anul 2000. Dar nu exista scriitorii care au debutat dupa Revolutie, decat cu mici exceptii - e vorba de cei intarziati. Patapievici, de pilda, sau Ioan Es. Pop. Pe cei care au debutat dupa si mai ales in jurul lui 2000 nu i-am prins, pentru ca, daca ai o agrafa si prinzi foaia, trebuie sa fie foaia intreaga.
Dar daca foaia e facuta din tot felul de bucatele, nu ai cum s-o prinzi cu o agrafa. Mi-am zis ca, la o editie a doua, peste un an sau doi, deja lucrurile se vor mai aseza. Deja au inceput sa fie patru-cinci nume in proza, patru-cinci nume in poezie, in eseistica, in teatru... Si atunci se poate face un capitol pentru aceste nume.
Cine nu se afla in "Istoria critica a literaturii" nu exista din punct de vedere literar?
Din punctul meu de vedere, acestia nu mai reprezinta interes decat pentru specialisti. Si eu spun ca o istorie, nu un dictionar. De obicei, din motive practice, mai mult decat teoretice, istoriile literare dubleaza dictionarele. Noi nu aveam dictionare, dar de ceva vreme au inceput sa apara. Prin urmare, autorii istoriilor sunt preocupati acum numai de scriitorii pe care-i cred utili, valorosi.
A existat, din partea publicului, o presiune asupra dumneavoastra sa dati "Istoria". Ati resimtit-o?
Eu, nu. Dar editorul, da. Calin Vlasie, editorul m-a scos dintr-un mare impas, eu dorind initial sa public "Istoria critica" volum cu volum. Dar ma blocam tot timpul la cate ceva: la Eminescu, de pilda, m-am blocat. Si Vlasie a venit cu o propunere foarte simpla: sa facem un contract pe cinci ani si sa public totul intr-un volum.
Rezultatul a fost ca am inceput sa ma plimb ca un cursor. Daca ma blocam pe un autor, ma intorceam la interbelici, pe urma reveneam la contemporani, pe urma iar am dat peste Eminescu si am zis: gata, ii vin de hac! Si am terminat si cu el. Bine, dar nu facusem Slavici. Asa ca m-am intors la Slavici. Si tot plimbandu-ma asa, am iesit din incurcatura. Plus ca, plecat fiind de doi ani din tara, eram obligat sa-mi adun carti. Ma trezeam, de pilda, la un autor, ca nu aveam decat un singur volum la mine.
Cum a fost cu "Bunavestire". Si nu puteam sa scriu fara sa citesc. Si l-am lasat deoparte pe Breban si m-am ocupat de Buzura. Pe urma, cand am revenit in tara, am recuperat cartile si iar m-am intors la Breban. Si tot asa, pana i-am spus lui Vlasie ca la 1 mai ii predau "Istoria". Deci nu am simtit nicio presiune. Cand lucrezi 25 de ani la o carte, nu mai resimti nicio presiune.
Care ar fi scriitorul roman contemporan cu cele mai mari sanse la Premiul Nobel?
Din pacate, nu mai putem vorbi decat despre cei in viata. La urma urmelor, Wladyslaw Reymont a luat Premiul Nobel cu "Taranii", un roman care nu se compara cu "Ion" al lui Rebreanu, pe care nu l-a bagat nimeni in seama si care era tradus in franceza. Dintre contemporani, noi avem un mare dezavantaj: toti scriitorii nostri in voga sunt poeti. Or, Premii Nobel pentru poezie s-au dat, dar foarte putine.
Eu cred, de pilda, ca Mircea Cartarescu este un nobelizabil, fara discutie. E tradus peste tot, cunoscut, a avut in Suedia un succes imens. Iar, dintre romancierii contemporani, daca ar avea putin mai mult discernamant, ar putea fi Breban unul dintre premiati, ca are o forta teribila, o "mana grea". Un scriitor care nu are talentul lui Breban, si poate nici originalitatea lui, dar care prezinta cel mai bun document pentru Romania anilor din comunism, este Buzura. Si el e un nobelizabil.
Critica literara avea inainte o forta extraordinara. O mai are si acum?
Avea, dar nu era o forta normala. Nu faceam numai critica. Scriam eu despre niste carti, dar toata lumea voia sa stie, de fapt, mai multe despre cine era autorul respectiv - critica sau nu critica el regimul? Lucru care nu avea nicio legatura cu literatura. Acum critica se axeaza exclusiv pe literatura. A pierdut intr-un fel si literatura, intrand in normalitate. Pentru ca, sa ne-ntelegem: asta e literatura - cum e acum. Treaba mea e sa scriu despre carti, nu despre societatea romaneasca.
Ati pus punct dupa "Istoria critica" sau urmeaza virgula si o alta carte?
Dupa ce am terminat "Istoria", mi-au ramas doar vreo doua articole de scris pe saptamana si mi-am zis: eu acum ce fac? Nu mai scriu nimic? Si m-am apucat sa scriu o carte - are deja vreo doua sute de pagini -, o carte de memorialistica, continuarea la "Cititul si scrisul". Se cheama "Scrisul si cititul." Si care vine cu actiunea pana in prezent. Am ajuns sa cred ca sunt si eu vreun grafoman, daca nu ma pot opri din scris. Deci e virgula, ce sa mai vorbim!
(sursa: Adevărul, http://www.infoportal.ro)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu