Aseară s-a încheiat a XVIII-a ediţie a Festivalului „Săptămâna Muzicii Contemporane”, desfăşurat la Bucureşti în perioada 23–30 mai. Iniţiat în 1991, sub direcţia artistică a compozitorului şi muzicologului Ştefan Niculescu, sub titulatura „Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi” şi păstrând la fiecare ediţie acelaşi calendar (ultima săptămână a lunii mai), acest festival s-a impus repede, având deja o cotă internaţională apreciabilă. Scopul lui este în primul rând familiarizarea publicului cu muzica nouă, cu stilurile şi mai ales cu experimentele contemporane de limbaj, dar şi cunoaşterea reciprocă a creaţiei unor muzicieni din spaţii culturale diferite.
Desigur, privind retrospectiv cele optsprezece ediţii, se poate spune că acest festival este în bună măsură unul de avangardă şi, spunând acest lucru, atingem deja problema poate cea mai spinoasă: aceea a receptării din partea publicului larg, mai ales că după 1990, muzica nouă nu s-a aflat deloc (şi nu se află nici acum) printre opţiunile privilegiate în alcătuirea programelor instituţiilor noastre de concert. Imediat după 1990, s-a petrecut un fenomen de recul, explicabil doar într-o măsură, nu şi acceptabil. A fost reacţia la obligaţia fixată de autorităţile comuniste ca majoritatea programelor de concert să cuprindă o piesă românească, fapt care genera de cele mai multe ori o situaţie hilară: o bună parte a publicului începuse să vină în sala de concert după ce se cânta prima lucrare, partitura românească, creând astfel o situaţie neplăcută. Aproape că nu mai conta dacă pe afiş apărea titlul unei prime audiţii sau dacă era vorba de o piesă intrată deja în repertorii. Ca şi în alte domenii, măsura a fost radicală, adică eliminarea sau programarea cât mai rară a muzicii româneşti, în special a primelor audiţii sau a compozitorilor mai puţin cunoscuţi.
Din fericire, lucrurile au început să se îndrepte, cu toate că reticenţa nu a dispărut, ea fiind motivată de obicei conjunctural: muzica modernă nu atrage publicul, sălile vor fi aproape goale etc. Nu vreau să zăbovesc prea mult asupra criteriilor după care se alcătuiesc programele stagiunilor.
Explicaţiile sunt, fireşte, multiple. Ele se pot însă sintetiza prin dorinţa de a satisface o categorie numeroasă (şi constantă) a publicului, care se opreşte la un număr restrâns de compozitori, la un inventar de capodopere, dincolo de care dorinţa de a veni la concert scade brusc. E un public mediu şi onest, limitat ca înţelegere – dar, în fond, întru totul respectabil. Comprehensiunea lui nu depăşeşte epoca romantismului. Aproape tot ce aparţine ultimelor decenii ale veacului al XIX-lea şi mai ales muzica secolul al XX-lea sunt privite cu circumspecţie, dacă nu respinse. Observaţi cum se goleşte sala dacă în partea a doua a unui concert ce a cuprins la început un Bach, un Mozart sau un Beethoven, un Rossini ori un Mendelssohn, e programată o simfonie de Mahler, o piesă de Şostakovici etc. Şi într-o perioadă de sărăcire şi dezinteres pentru cultură, cum e aceasta, care filarmonică îşi permite luxul de a risca? E adevărat că există şi un revers: cel al melomanilor – să-i numesc astfel – „specializaţi”, care vin doar pentru anumiţi compozitori sau vor să lase impresia autorului preferat, ştiut pe dinafară. Cu cât e mai rar cântat, cu atât mai bine pentru satisfacerea dozei de snobism. Dacă respectivul compozitor trece printre cei greu digerabili pentru „simţul comun”, orgoliul e satisfăcut.
Cât priveşte muzica de astăzi, ea e privită ca o curiozitate greu de înţeles, dacă nu respinsă aprioric. Există fără îndoială un prag al limbajului, real, pe care îl resimt cei mai mulţi ascultători. Dar există, mai presus de toate, prejudecăţi şi atitudini conservatoare, nu altele decât cele care au respins periodic noutatea în diverse momente ale evoluţiei limbajului muzical. Nu trebuie deci să ne mire că unii spun „nu” înainte de a asculta, pentru că ei nu sunt invenţia epocii noastre. Cum nu trebuie să ne mire nici că alţii refuză apropierea de limbajele contemporane, după ce au trăit o experienţă sau alta, după ce s-au străduit să o înţeleagă. Când a fost altfel?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu