Perioada cuprinsă între Crăciun şi Bobotează a amalgamat vechi sărbători păgâne (Dionisiacele câmpeneşti, Brumulia, Saturnalia, Dies natalis Salis invictis) reinterpretate în perspectivă creştină, ţărănească şi teologală. Un „creştinism cosmic“ după fericita formulă a lui Mircea Eliade, prezidează cele douăsprezece zile unind fervoarea odinioară păgână cu invenţii ludice recente şi cu reprezentanţii dramatice ale Occidentului germanic şi anglo-saxon. Solemnitatea formulelor aulice întâlnite în textele colindelor coexistă cu ilaritatea şi chiar cu obscenitatea, retorica rafinată stă foarte aproape de frenezia mascaţilor. Se produce astfel uniunea rituală între ordine şi dezordine, între superior şi inferior.
În noaptea Sfântului Andrei lupul îşi poate vedea coada, spune o credinţă. Ce era înţepenit devine mlădios. Libertatea lupului, privită simbolic, vorbeşte despre timpul sărbătorii transparent şi flexibil spre deosebire de timpul opac şi rigid de fiecare zi. Numai timpul sacru al sărbătorii permite aflarea rodului, a ursitei, a norocului sau a lunilor ploioase din anul viitor. Doar în acest timp străveziu şi fraged care abia se naşte urările de abundenţă şi strălucire se pronunţă cu şansa împlinirii. Spaţiile separate comunică între ele. Cerurile se deschid fulgerător, duhurile şi morţii umblă printre vii, ard comorile îngropate, vorbesc animalele. Suntem într-o lume deschisă spaţial şi temporal. Domeniul este al comunicării maxime şi aceasta este probabil minunea centrală a sărbătorii. Tot ceea ce era învrăjbit şi separat comunică în întregul sărbătoresc. Distanţele şi diferenţele reapar după încheierea riturilor, dar acum, în plină sărbătoare se creează un An Nou perfect, agrar în cea mai mare măsură fiindcă vorbim despre interesele ţărăneşti, dar agrarul este scânteietor, netrudnic, privit în lumina sacrului. Grâul măcinat în moara fabuloasă a Pluguşorului nu se preface în făină ci în aur, argint şi mărgăritar, iar în actul ritual al semănatului grâul şi secara răsar şi se coc cu o viteză miraculoasă. Comunitatea risipită în treburile cotidiene se concentrează în vremea sărbătorilor şi se arată sieşi într-un imens spectacol. O lume nouă, proaspătă şi superbă construită ritual de toţi pentru toţi se arată şi se aude. Dacă geneza s-a înfăptuit în absenţa omului, fără martori, acum în facerea Anului Nou toţi membrii comunităţii sunt actori şi martori ai începutului sfânt.
În practică, formele de colindat ocupă aproape întreg teritoriul celor douăsprezece zile. Numim colindat orice deplasare a unui grup (ceată) de obicei din centrul satului spre periferia lui, cu obligaţia de a vizita fiecare gospodărie înstărită sau umilă dăruind efectiv vestea Naşterii Domnului, prosperitatea umană, animală şi vegetală, şi primind în schimb din partea gazdelor daruri. Grupuri mobile ating în acest fel locurile fixe conferindu-le sacralitatea în sens originar, şi anume puterea, sănătatea, întregimea.
Puterea unei măşti de animal îl scoate pe actorul ritual din rândul oamenilor şi îl include în sfera unei puteri aparent străvechi, divinitatea animală, revelată probabil strămoşilor vânători. Să nu uităm totuşi că în cortegiile rituale de iarnă ursul, capra (brezaia), cerbul sunt conduse în mod explicit de oameni care le laudă, le ironizează, le îndeamnă să joace. Sălbăticiunea ascultă de om aşa cum, în textele pronunţate de colindătorii nemascaţi, tinerii vânători supun sau ucid leul şi cerbul şi aduc prada în sat.
În Moldova şi Muntenia se umblă cu capra de Anul Nou, iar în Transilvania de Crăciun, fără să fie o regulă absolută. Întâlnim şi denumirile turcă şi boriţă care atestă etimologic taurul sau bourul, deşi masca actuală reprezintă capra. O construcţie simplă şi ingenioasă de lemn sau, în mod excepţional, din fire şi bare metalice constituie suportul, „coloana vertebrală“ a caprei care susţine capul cornut cu maxilarul superior mobil. Mânuitorul caprei ascuns sub o pânză de care atârnă fâşii de hârtie colorată sau fire vegetale face să clămpăne fioros, ritmic, botul caprei, ameninţându-i pe spectatori. Salturile acrobatice ale jucătorului de capră, zgomotul fălcilor lovite, sunetul clopoţelului atârnat de maxilar, sclipirea oglinzilor fixate deseori pe „blana“ textilă a caprei, compun o imagine voit ţipătoare, fioroasă şi comică în acelaşi timp, în care preoţii vedeau poate pe drept cuvânt figura diavolului. Textele rostite de purtătorii caprei sunt complet neînsemnate faţă de comportamentul actual al măştii. Moartea simulată a animalului şi bocetul parodic al însoţitorului care comandă jocul i-au determinat pe unii cercetători să creadă în originile dionisiace ale ritului. Ei văd în jocul caprei şi în cel al ursului dramele rituale străvechi în care divinităţile mureau pentru fecunditatea pământului.
Ursul, cunoscut numai în Moldova, implică în cazul cel mai simplu prezenţa omului mascat în urs, condus de un ursar şi de un fluieraş. Ursul mormăie, joacă în două labe sprijinit de un ciomag, simulează moartea şi învie. Ceata ursului (banda) poate fi mult mai numeroasă, atrăgând puiul de urs, ursăriţa, turcul, popa, ţigani, doctor, draci etc.
Căiuţii sau căluşeii sunt construiţi dintr-o covată de lemn găurită la mijloc, articulată cu un cap cabalin tot din lemn, acoperită cu un cearceaf împodobit sau cu lăicere colorate, ornate cu salbe de mărgele şi clopoţei, nasturi galbeni, cordeluţe etc. Jucătorul, îmbrăcat soldăţeşte sau în costum ţărănesc de sărbătoare, intră până la brâu în spărtura covatei pe care o va călări. Căiuţii dansează în casa gazdei în seara de ajun a Crăciunului. Se înscenează o vânzare a calului la care participă un cumpărător bufon şi un doctor veterinar. Ceata sau „echipa calului“ aglomerează îndeobşte într-un amestec carnavalesc turci, harapi, evrei, miri, ciobani, babe.
Malanca din Moldova şi Bucovina reuneşte într-un cortegiu ritual toate măştile şi travestirile din ziua Anului Nou: capră, urşi, căldărari, draci, turci, moşnegi şi babe, cazaci, căiuţi, bungheri, miri şi mirese, boieri, împăraţi, miniştri şi generali, doctori, urâţi, păpuşari, Jieni.
În jocurile cu măşti, cuvântul este dominat de culoare, muzică, zgomot, dans, iar ceata relativ amorfă, nestructurată, impresionează prin figurile exotice, de carnaval. Alogenii (turci, evrei, cazaci, harapi) stau alături de haiduci, demnitari şi diavoli, întrupând tot ce este diferit de omul normal, aşezat, şi invadând brusc lumea obişnuită. Sunt jocurile carnavaleşti ale alterităţii. Cetele colindătorilor propriu-zişi propagă, dimpotrivă, puterea şi rafinamentul cuvântului care nu exclude gestul, dar se situează deasupra lui. Spre deosebire de alaiurile mascaţilor, cetele de feciori colindători sunt structurate ierarhic. Totul se petrece ca şi cum mascaţii ar reprezenta straniul şi haoticul, iar colindătorii cosmosul în sensurile lui primordiale: ordine şi podoabă.
Între 15 noiembrie şi ajunul Crăciunului cetele se organizează şi învaţă (repetă) colindele. Este ales un conducător numit diferit în funcţie de zonă: vătaf, primar, jude, primar, birău etc.
Purtătorul darurilor primite este numit iapă sau cal, desăgar, purcică, măgarul băieţilor. Casierul poartă numele de sameş, cămăraş etc. Organizatorul jocului este fetelarul sau feteluşul. Acestora li se adaugă în unele locuri focarul, supraveghetor al focului din casa gazdei de ceată şi stegarul, care duce steagul cetei.
De obicei se colindă întâi la fereastră, în afara casei, apoi în casă, unde membrii cetei cântă antifonic. Colacul, bucata de carne sau cârnat, sticla cu băutură sunt daruri tradiţionale pentru care colindătorii mulţumesc legănând fiecare dar în parte şi pronunţând urări de mulţumire. Urmează jocul în casă şi ieşirea, şi ea ceremonială, marcată uneori de ,,colinda uşii“. Petrecerea comună a colindătorilor, ospăţul, reuneşte în mod ideal întreaga comunitate. Colindul este fără îndoială un dar făcut gazdelor, care dăruiesc în schimb alimente rituale. Puterea alimentelor constă în istoria pe care o încorporează, în prepararea lor. De aceea „urarea colacului“ conţine, asemenea Pluguşorului, chiar procesul de facere a pâinii. La sfârşit, colindătorii devin ei înşişi gazde şi îi invită pe cei colindaţi să mănânce şi să bea împreună, aşa încât darurile intră efectiv în substanţa fizică a comesenilor şi le întăresc nu numai simbolic comuniunea. Desfacerea cetei, numită „spartul buţii“ sau „îngroparea Crăciunului“, este şi ea ceremonială. Un simulacru de înmormântare a unui flăcău sau a unui buştean prohodit şi bocit de feciorii cetei aduce aminte de îngroparea turcii. Probabil că moartea şi învierea unor vechi divinităţi agrare este încă sensibilă în actul final al colindatului.
Cu excepţia unor urări de prosperitate explicite, textele colindelor rămân enigmatice. O tânără fată moare în holda de grâu după ce culege o floare miraculoasă, tinerii vânători de cerb fac o casă din casele animalului vânat şi o zugrăvesc cu sângele lui, morile subpământene macină argint. Mitologia iniţierii juvenile a alimentat în bună măsură materia colindelor. Atmosfera generală din colinde nu este ţărănească, ci boierească, de curte îmbelşugată. Colindele explicit creştine imaginează naşterea Mântuitorului ca înviere a pădurilor şi câmpiilor uscate, sfinţii ospătează prezidaţi de Dumnezeu şi Crăciun, iar Fecioara îşi caută printre cai şi boi liniştea necesară sfintei Naşteri. Într-un cuvânt, departe de a fi urări directe, colindele propun un limbaj simbolic rafinat al morţii şi învierii, al victoriei în luptă, dar şi a eşecului dramatic în compoziţii apropiate ca sens şi valoare de literatura Evului Mediu occidental.
Copiii sunt cei care deschid colindatul în ajunul Crăciunului umblând în grupuri cu Moş Ajunul. În unele regiuni, piţărăii, cum sunt numiţi micii colindători, aţâtă focul din vetrele gazdelor şi ocolesc ritual casa, pentru a-i asigura protecţia împotriva răului. Ei urează simplu şi direct, chemând asupra gospodăriilor fecunditatea măsurată în miei, purcei, grâne şi copii.
În dimineaţa Anului Nou se petrece Semănatul. Copiii aruncă în casele colindate boabe de porumb, de grâu şi orez. Eficacitatea este a gestului magic care proiectează seminţele, trezindu-le din latenţă.
Sorcova. În dimineaţa Anului Nou copiii în genere preşcolari sau şcolari în ciclul primar colindă cu o crenguţă numită sorcovă. Cuvântul, de origine bulgară, înseamnă „verde, fraged“. La început, sorcova a fost o ramură de pom înflorit: măr, zarzăr, vişin, păr, gutui. Cei colindaţi sunt atinşi ritmic pe umăr cu nuiaua înflorită şi li se comunică astfel vigoarea şi prospeţimea vegetală. Sunt sorcovite câteodată şi vitele. Gazdelor li se urează să semene cu pomii roditori înfloriţi, cu trandafirul şi cu viţa de vie, să aibă duritatea pietrei şi a fierului dar şi, surprinzător, viteza ucigaşă a săgeţii şi a oţelului.
Steaua. Ritul poartă, ca şi sorcova, numele obiectului emblematic cu care se colindă : steaua, alcătuită din speteze de brad lipite cu hârtie. În centrul stelei apare Ieslea, pictată sau sculptată, care îi adăposteşte pe pruncul Iisus, pe Maica Domnului, pe Sfântul Iosif, păstorii şi magii. Într-un stadiu mai vechi, colidătorii cu steaua purtau costumele orientale adecvate rolului de „crai de la răsărit“. Astăzi, copiii umblă cu steaua fără vreo îmbrăcăminte specială. Textul cântecului elogiază naiv apariţia stelei miraculoase care i-a călăuzit pe regii magi spre Betleem.
Chiraleisa. Deformare ţărănească a sintagmei greceşti „Kyrie eleison“, Chiraleişa sau Chiralexa este un colind al copiilor din regiunile nordice (Maramureş, Crişana, Moldova) şi se petrece în preajma Bobotezei. Gospodarilor li se urează să aibă grâu şi secară de dimensiuni fabuloase, iar peţitorii fetelor să fie numeroşi ca penele pe găină.
Darurile primite de copii, indiferent de natura colindei pe care o pronunţă, sunt aceleaşi: colăcei special preparaţi (colindeţi), mere, nuci, alune, bani.
Vasilca. Eroul-victimă al sărbătorilor de iarnă, porcul, are un prestigiu ritual extrem de palid dacă judecăm după frecvenţa apariţiilor în actul colindatului. Nici mascaţii nu arborează chipuri de porc, nici colindele atât de bogate în scene de vânătoare nu înregistrează porcul. Într-o singură circumstanţă căpăţâna de porc, împodobită cu mărgele şi panglici, aşezată pe o tavă, este purtată de ţiganii fierari, rudari sau lăutari. Vasilca, spune colindul, este scroafa sălbatică atacată de întreaga obşte ţărănească, ucisă şi împărţită după rangul social. Ţiganii se aleg cu căpăţâna, pe care o împodobesc transformând-o astfel, vom spune noi, dintr-un obiect inferior într-unul superior, simbolic, în stare să le procure carnea, darul obligatoriu primit de colindători, de care au fost lipsiţi.
Pluguşorul. Uratul cu plugul sau cu pluguşorul practicat de copii şi de feciori în grupuri separate implică uneori prezenţa fizică a plugului (miniatural sau de dimensiuni normale), buhaiul, instrument care produce sonorităţi amintind mugetul, biciul şi clopotele. Textul, o istorie versificată a facerii de pâine (colac) întruneşte trăsăturile necesare mitului. Recitat în timp sacru, pluguşorul povesteşte despre naşterea pâinii la care participă succesiv aproape toţi membrii comunităţii, iar în cele din urmă colacul este împărţit tuturor. Satul întreg se adună în colacul care îi conţine simbolic pe toţi şi se desface apoi în bucăţile împărţite egal. Trupul pâinii va trăi identic în fiecare dintre actorii şi martorii ritului.
Iordănitul. Flăcăii constituiţi în ceată colindă pe 7 ianuarie, de Sfântul Ion. În fiecare casă iordănitorii ridică fetele de măritat şi copiii simulând magic creşterea, iar unul dintre ei îi stropeşte pe toţi ai casei cu un mănunchi de busuioc. Ceata udă cu apă din râu sau din fântână toţi oamenii întâlniţi în drum. Primesc aceleaşi daruri ca în zilele de Crăciun şi Anul Nou: carne de porc, colaci, băutură. Ritul se încheie cu un ospăţ la care sunt invitate şi fetele.
Vicleimul. Vicleimul sau Irozii, după cum consemnează Mihail Kogălniceanu, erau scene religioase reprezentate de fiii marilor boieri la începutul secolului XIX. De provenienţă germanică, Vicleimul (Viflei, Viflain), în versiunile adoptate de ţărani, aduce în joc, cu o solemnitate naivă, scenele evanghelice ale naşterii lui Iisus. Apar Regii Magi care îl înfruntă pe Irod, draci, îngeri, ciobani, Fecioara Maria şi Sfântul Iosif. Conflictul dintre adversarii şi adoratorii Naşterii se exprimă ca într-o dispută infantilă prin exhibarea verbală alternativă a forţei „îngrozitoare“.
Cea mai mare sarbatoare, rînduita de daci în cinstea marii Divinitati este Craciunul (“cra” ˆ crai, “ci” ˆ eufonie, “un” ˆ unul, un singur stapîn), care ocupa primul loc în calendarul dacic.
Cuvîntul Craciun îl au toate popoarele, dar adevarata lui semnificatie nu o cunosc.
Germanii spun: Weihnachten; italienii: Natale, referindu-se la nasterea lui Cristos. Francezii, constienti de originea lor galica, îl numesc: Noël; spaniolii: Novidat. Dar la ce se refera acest Noël sau Novidat? La serbarea pomului, pentru ca pomul este adus la nasterea Mîntuitorului. Pomul vietii n-are nici o legatura cu nasterea lui.1
Spre deosebire de celelalte popoare, numai noi am pastrat, pe lînga ritualul crestin, si pe cel vechi, al adevaratului Craciun, necunoscut multor oameni de stiinta.
Un prim ritual se refera la nasterea lui Cristos: Steaua, Vicleimul, Icoana etc., iar dupa un interval de cîteva zile apare al doilea ritual: Plugusorul, Pomul, Vasilca.
Sarbatorile Craciunului tin 9 zile, de la 22 pîna la 31 decembrie, iar a zecea zi, adica 1 ianuarie, devine prima zi a anului, începutul noului an, începutul vietii.2
Dacii serbeau Craciunul ca omagiu adus Divinitatii, pentru binefacaerile soarelui din cuaternar. În primele zile serbeau focul (ignes), care a intervenit la definitivarea si asezarea pamîntului în sistemul solar. Biserica noastra l-a desfiintat, cinstind în locul sau pe Sf. Ignat. Cred ca nu este nici o legatura între Ignes si Ignat, în afara ca este si anacronic.1 Biserica a mai înlocuit si pe Bazil împaratul cu Sf. Vasile, desfiintînd în fapt marea sarbatoare daca.
Noaptea de 31 decembrie, a 9a zi a Craciunului, este sarbatorita pîna în zilele noastre de întreaga omenire. În Occident, lumea cunoscuta si necunoscuta se îmbratiseaza pe strada. În tara noastra, veselia generala a poporului se manifesta prin strigari si urari de bine ale colindadorilor, care umbla din casa cu “Vasilca”. Dar ce este Vasilca? Este o capatîna de porc, frumos împodobita, asezata pe o tava, pe care taranii o poarta umblînd din casa în casa, citînd: “Vine Siva la-mparatul / Sa-l judece Dumnezeu””
Cine este Siva? Este zeul distrugator, care ia locul lui Sundra si se prezinta împaratului (Vasilevs) sa-l judece Divinitatea. Între Siva si Dumnezeu este împaratul, cu dubla calitate, de sef spiritual si material, mentinuta pîna în vremea din urma, cînd regele da mitropolitului cîrja arhiereasca. Dar, de unde vine cuvîntul “vasilevs”? De la “vasilisa”, nu cum spun unii scriitori: de la “vasilicon”, pe care îl cînta tiganii.
În zorile zilei de 1 ianuarie, un grup de flacai, îmbracati în minunate costume nationale, colinda cu un brad1, frumos împodobit, asezat pe un plug tras patru sau sase boi, cu coarnele aurite. Flacaii troznesc din bice si striga:
“Aho, aho, copii, argati, Si-a încalecat
Stati putin si nu mînati, Pe-un cal învatat
Lînga boii v-alaturati Cu nume de Graur,
Si cuvîntul mi-ascultati: Cu seaua de aur”
S-a sculat mai an Mînati mai, hai, hai”.
Badica troian
Este asadar vorba de Troian, care a destelenit pamîntul de zapada si sarbatoarea se refera la divinizarea cerului.
Dupa traditie, Troian a tras prima brazda, de la Apus la Rasarit, cu un plug de aur, la care erau înjugati doi boi negri sau pri (pri sînt boii negri cu o varga alba prin mijloc). “Ca sa ramîna de pomeneala””, spun taranii nostri, încredintati ca au învatat de la el plugaria, pe care o socotesc sfînta.
La noi, boii împrumuta nume de zei: Miercan, Duman, Sîmbotin, pentru ca boul intra în cosmos, se integreaza în el. Si aceasta semnificatie sacra s-a transmis si în Egipt, prin fluxul dacic. Sub numele de Apis si Nevis, boii au fost sanctificati, iar cu ajutorul lor, Isis si Osiris au tras primele brazde.
În plugul de Craciun apare si pomul vietii, frumos împodobit cu panglicute. Pomul vietii este prezent si la nunti, înmormîntari si pe acoperisul caselor, atunci cînd zidirea ajunge la acoperis (zidarii înfig pe acoperis un pom, urînd proprietarilor viata lunga).
Pomul vietii îl au si chaldeenii.
Din cele aratate tragem concluzia ca sarbatoarea Craciunului nu se refera la nasterea lui Cristos, ci nasterea sa a fost adusa la marea sarbatoare a Craciunului, la sarbatoarea Divinitatii, ca fiind Fiul lui Dumnezeu.
Cercetînd ce spun învatatii nostri despre originea cuvîntului Craciun, am gasit numai la Tictin afirmatia cum ca vine din limba slavona. Era de asteptat” numai ca acestia l-au luat de la sarmatii peste care s-au asezat.
În vremea regilor daci, dupa Titani, Tani, scrie Herodot în Cartea VI-a, a cazut din cer un plug, un jug, o secure si o patera de aur.
Arheologii unguri, facînd sapaturi în Transilvania, au gasit în multe locuri, la adîncimi nu prea mari, aceste obiecte mici de aur.
Badita înseamna în limba elena om întelept.
Boul apare ca sfînt în heraldica noastra. În sapaturile de la Craiova s-au gasit reprezentari de boi cu un vîrtej în frunte. Vîrtejul se numeste plexus frontal si înseamna legatura cu Divinitatea. Boul îl vedem ca stema a Moldovei, ramasa pîna în zilele noastre. Si ucrainenii îl au în stema, ei fiind tot de origine moldoveneasca.
(sursa: http://ortodoxia.topcities.com/CCDP.html)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu