Ziarul Lumina

---

Marea taină a Sfintei Treimi
conf. univ. dr. Dan CHIŢOIU, conferenţiar la Facultatea de Filosofie a Universităţii „Al. I. Cuza“ Iaşi

Spiritualitatea creştină aducea în spaţiul bizantin o înţelegere nouă în multe aspecte, dar mai ales în chestiuni care au preocupat peste tot lumea antichităţii târzii: înţelegerea naturii divinităţii, raportul între aceasta şi lume, soluţionarea raportului unu-multiplu din perspectiva Fiinţei şi a fiinţelor.

Mesajul evanghelic, fără a aduce un discurs aparte pe această temă, implică în mod constant o relaţie între un Fiu şi un Tată, care sunt în acelaşi timp copărtaşi dumnezeirii, şi se anunţă venirea Duhului ca o altă persoană dumnezeiască. Într-un mediu care era dominat de înţelegerea neoplatoniciană a divinităţii aşa cum era formulată de Plotin, viziunea creştină părea a însemna o încălcare a regulilor după care trebuie înţelese caracterele Unului, accentul fiind pe suprema sa simplitate. Mistica neoplatoniciană îşi revendica raţionalitatea din regulile pe care clasicismul filosofic grec le stabilise, de aceea despre Fiinţă trebuie să se vorbească într-o modalitatea care să împlinească normele discursului despre Adevărata Realitate.

Neoplatonismul a avut cele mai vizibile rezerve asupra Tainei Întrupării, căci nu se putea accepta din prisma raţionalităţii sale că divinul ar putea asuma trup, cu tot biologismul şi limitele proprii fiinţării umane aşa cum găsim în textele lui Porfir. Nici tradiţia religioasă ebraică nu putea accepta o doctrină care punea sub semnul întrebării monoteismul radical de care era legată în mod esenţial. Primele trei secole creştine au însemnat un interval în care, în mod progresiv, a adus încercări de a argumenta sau a respinge înţelegerea creştină a divinităţii. Esenţa disputei era modul în care s-ar putea justifica încălcarea tezei simplităţii Fiinţei (aşa cum o înţeleseseră grecii de la Parmenide încoace) sau a unicităţii Lui Dumnezeu, în termenii ebraici, fapt echivalent cu echivalarea Unului cu Trei, a unităţii Fiinţei cu multiplul fiinţării. Unu şi trei, unu sau trei, unu şi multiplu, unu sau multiplu - acestea erau dilemele care au adus mereu necesitatea unor precizări şi justificări pe care spiritualitatea şi filosofia bizantină le-a reluat de la origini şi până în vremea apusului său.

Capadocienii au fost cei care au reformulat înţelesurile şi modalităţile de uzanţă a termenilor neoplatonici pentru a putea aduce chestiunea înţelegerii raportului Unu-Multiplu atunci când acest raport privea înţelegerea creştină a divinităţii. Sfântul Vasile cel Mare aduce o necesară precizare atunci când atrage atenţia că a vorbi de ousia nu se poate face în sensul că ar fi vorba de o materie, ca şi cum Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt ar fi făcuţi din vreun fel de „material“ comun. Numai odată cu formulările capadocienilor s-a putut evita subordinaţionismul ca manieră de descriere a raportului între Persoanele Treimice.

Grigorie de Nazianz, prin reformulările conceptuale operate în terminologia filosofică a timpului va depăşi în mod consistent viziunea platoniciană asupra trinităţii. La Platon, apare ideea unei trinităţi consubstanţiale, Unul, Inteligenţa şi Sufletul Lumii, temă care va face o prodigioasă carieră în tradiţia care i-a urmat. Consubstanţialitatea treimii platoniciene nu va căpăta însă caracterul antinomic exprimat în doctrina creştină, ci va avea caracterul unei ierarhii care se deosebeşte şi se împlineşte datorită trecerii unul în altul fără încetare a ipostasurilor de la unul la altul, în măsura în care se oglindesc unul pe altul. Accentul pe caracterul personal potrivit căruia trebuie înţeleasă intersubiectivitatea Treimii, permite o nouă descriere a înţelegerii Unitreimii.

Capadocienii au operat, din punct de vedere terminologic, o mutare de înţelesuri spectaculoasă, dar care a putut da dimensiunea antinomică a înţelegerii creştine a unui Dumnezeu Treimic. Era vorba de introducere a unei distincţii între două sinonime, care prin aceasta nu au încetat a avea o dimensiune de echivalenţă, deşi au descris aspecte diferite: ousia şi hypostasis. Ipostasul este tot ceea ce este ousia, el primeşte toate atributele, sau toate negaţiile, care pot fi afirmate în privinţa „supraesenţei“, dar rămâne ireductibil faţă de ousia. Această ireductibilitate nu poate să fie exprimată sau înţeleasă decât din perspectiva relaţiei celor Trei Ipostase care mai corect este să fie numite nu trei, ci Triunitate.

Aşa cum precizează Vladimir Lossky, a vorbi despre trei ipostase înseamnă până la urmă să se facă o abstracţiune nepermisă, căci, dacă s-ar dori generalizarea şi conceptualizarea sintagmei „ipostas divin“, ar trebui să se afirme că singura definiţie comună ar fi neputinţa unei definiri comune a celor trei ipostase. Asemănarea lor constă în aceea că nu au nici o asemănare, trebuie să se vorbească de un caracter absolut al diferenţei ce implică o absolută identitate, în afară de care nu se poate indica într-un mod propriu ceea ce trebuie înţeles prin Tri-unitate.

Înţelegerea pe care capadocienii o dau raportului Trei-Unu oferă probabil cea mai radicală depăşire a dimensiunii calculatorie a numărului. Trei dobândeşte, în expresia creştină a înţelegerii lui Dumnezeu, infinita depăşire a diadei de opoziţie în Triada de diferenţă pură, în măsura în care Triada este, în acelaşi timp, identică cu Monada.

Părintele Dumitru Stăniloae consideră că Triada trebuie să fie văzută ca semn al iubirii desăvârşite, depăşind limitările nivelului diadic al actului de iubire, cel care, în cazul omului, este întotdeauna sub ameninţarea egoismului.


Ispitele nu ne fac vulnerabili. Ne arată cum suntem de fapt
diac. Liviu PETCU, cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi


Urcuşul duhovnicesc presupune o adevărată luptă pe plan spiritual cu noi înşine, cu diavolul şi cu atracţia manifestată de materie asupra trupului material. N-a fost sfânt al lui Dumnezeu care să nu fi trecut prin sumedenie de încercări şi de ispite, ca, biruindu-le, să propăşească pe calea binelui, până la capăt. Ispitele sunt înţelese de Sfinţii Părinţi ca nişte probe la care este supus cineva spre verificarea credinţei, nădejdii, dragostei, răbdării etc. Ele sunt încercări şi tentaţii care ademenesc, împiedică de la cele bune şi folositoare şi îndeamnă la rău.

Vorbind despre ispite, scriitorul filocalic Marcu Ascetul scrie că „a nu avea experienţa momelii răului e propriu firii dumnezeieşti, nu celei omeneşti“, iar Evagrie Ponticul spune în Filocalia, vol I că, dintre dracii care se împotrivesc urcuşului nostru duhovnicesc, cei dintâi sunt cei „specializaţi“ cu poftele lăcomiei pântecelui, cu iubirea de argint şi cei care ne momesc cu slava de la oameni, iar ceilalţi vin după aceştia pentru a lua în primire pe cei răniţi de ei, fiind, de exemplu, cu neputinţă să cadă cineva în mâinile duhului curviei dacă n-a fost doborât mai întâi de lăcomia pântecelui. Mânia nu poate tulbura pe acel ce nu luptă pentru mâncăruri sau bani, ori mărire lumească. Şi nu putem scăpa de dracul întristării, dacă nu ne-am lepădat de toate acestea. Nici de mândrie nu scăpăm, dacă nu ne eliberăm de iubirea de argint. Aşadar, concluzionează Evagrie, e cu neputinţă să cădem în ispita vreunui drac, dacă nu suntem răniţi mai întâi de lăcomia pântecelui, de dorinţa bolnavă de îmbogăţire şi de slava oamenilor.

În acelaşi duh filocalic, Sfântul Isaac Sirul susţine (Cuvinte despre nevoinţă, cuv. 51, în Filocalia, vol. X) că diavolul nu poate să se apropie de om ori să-i aducă ispite, dacă Dumnezeu nu îngăduie, şi dacă omul nu se leneveşte, sau de nu-l dezleagă Dumnezeu spre gânduri murdare, prin părere de sine şi prin mândrie; sau printr-un gând de îndoială şi prin împrăştierea sufletească. Pe aceştia îi cere diavolul să-i ispitească.

Totuşi, pe cei simpli şi fără experienţă duhovnicească, Dumnezeu nu îngăduie diavolului să-i ispitească (ca şi pe cei sfinţi), căci El ştie că aceştia nu sunt pregătiţi şi nu pot să înfrunte ispitele mari ale diavolului. Numai cei ce se roagă mai stăruitor şi au ajuns la o anumită treaptă a urcuşului duhovnicesc sunt tulburaţi de ispite sălbatice, întrucât pot purta „războaie“ mai grele.

Lipsa ispitelor, un motiv de nelinişte

De la Avva Ammona (sec. IV), ucenicul marelui Antonie şi urmaşul acestuia la conducerea duhovnicească a monahilor din centrul monahal Pispir, de pe malul stâng al Nilului, aflăm că „ispitele sunt îngăduite credincioşilor adevăraţi, pe când cei fără ispite sunt falşi credincioşi, care poartă îmbrăcămintea credinţei, dar nu trăiesc cum cere credinţa“. Acelaşi părinte ascetic adaugă în Cuvinte filocalice: „Se spune despre copaci că, atunci când se clatină de vânturi, se adâncesc şi se înalţă mai mult. La fel se întâmplă şi cu drepţii“, căci ispitele sunt îngăduite de Dumnezeu pentru antrenament, iar nu pentru prăbuşire. Sfinţii susţin cu fermitate că ispitele nu ne fac vulnerabili, ci ne arată cum suntem de fapt. Cine priveşte lucrurile superficial şi nu are o orientare fermă în săvârşirea binelui, acela cade în păcat şi se aruncă pe sine în pierzare, chiar şi fără intervenţia diavolului, spune Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilii la Postul Mare.

Ispitirea este absolut necesară, căci fără ea nu se poate intra în împărăţia cerurilor. Prin urmare, nu ispitele ar trebui să ne neliniştească, ci lipsa lor. Ispitele nu trebuie să ne tulbure sufletul, fiindcă ele, în sine, nu sunt considerate păcate. Dacă ispita ar fi un păcat, Mântuitorul nu S-ar fi lăsat ispitit. Din faptul că Însuşi Domnul Hristos a fost ispitit, conchidem că nici un om nu poate fi scutit de ispite.

Dumnezeu, arbitrul ispitelor

Dumnezeu vrea ca omul să fie conştient că El lucrează în inima sa, de aceea îngăduie duhului rău să-l ispitească şi să-l chinuie, ca să poată aprecia şi preţui mângâierea dulce a Sfântului Duh. Precum este focul pentru aur, aşa sunt ispitele pentru om. Ele întăresc, călesc, dau mai multă credinţă, smeresc şi îndeamnă la rugăciune şi sfătuire.

Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi, ca să nu mai greşim, să nu ne înălţăm cu gândul, ci să ne cunoaştem neputinţa.

Am greşi dacă am crede că toate ispitele care ne asaltează prin simţuri sunt manevrele diavolului. Dezechilibrul creat prin păcatul originar la nivelul trupului, a ochilor şi trufia vieţii, despre care vorbeşte Sfântul Ioan Evanghelistul, dezechilibru completat şi întreţinut de obişnuinţele rele care slăbesc şi mai mult voinţa, este suficient spre a explica un mare număr de ispite şi căderi în păcat. Sfântul Iacob, în epistola sa, ne spune: „Fiecare se ispiteşte de a sa poftă, fiind atras şi amăgit, iar pofta, zămislindu-se, naşte păcatul, şi păcatul, săvârşindu-se, naşte moartea“ (I, 4).

Totuşi Satana are o influenţă asupra sufletului nostru, însă nu e uşor de identificat care ispite vin direct de la diavol. Putem totuşi susţine cu certitudine că, atunci când o ispită apare brusc, violent, şi persistă vreme îndelungată, diavolul are o contribuţie importantă. Trebuie să subliniem însă că aceste influenţe ale demonilor nu suprimă libertatea de decizie a sufletului, căci voinţa rămâne, tot timpul, liberă să le accepte sau să le respingă, oricât de puternică ar fi complicitatea Satanei în trezirea şi alimentarea lor. De altfel, această influenţă este îngrădită, limitată de Dumnezeu, care nu-i permite diavolului să ne ispitească peste puterile noastre, şi Care ne dă şi harul ca să-l biruim.

În mare parte însă, spun Părinţii, relele cugetări vin de la diavol, al cărui scop este să-l ducă pe om în păcat fie cu gândul, fie cu lucrul. Deci, Sfinţii Părinţi îl fac vinovat mai ales pe om pentru păcatul săvârşit. Cu toate acestea, nu-l absolvă pe diavol pentru faptul că ispiteşte şi îndeamnă la rău. Referitor la acestea, Sfântul Ioan Gură de Aur, a cărui operă a fost de nenumărate ori sursă de inspiraţie pentru Părinţii filocalici, precizează: „Noi admitem că Satana ne ademeneşte la foarte multe păcate; însă la cele mai multe noi înşine ne dedăm, prin trândăvia şi lenevirea noastră. Nicăieri nu zice Sfânta Scriptură că, la fratricidul lui Cain, Satana ar fi fost în joc. Dar să presupunem că Satana a şoptit lui Cain gândul cel rău, totuşi vinovăţia păcatului rămâne asupra aceluia care a primit şoptirea, a urmat ei şi i-a dat cel dintâi prilej de a se apropia de sufletul său… Însă zicând eu acestea, nu voiesc să eliberez pe Satana de ocară, că el pândeşte pe fiii omeneşti, ci voiesc să zic numai că, dacă noi n-am păcătui cu propria noastră voinţă, nimeni n-ar putea să ne arunce în pierzare. Iar cel ce se lasă amăgit aşa de lesne ca Eva sau precum Cain, acela de dinainte trebuie să fi fost uşuratic la minte şi nu cu destulă pază asupra sa, căci Satana n-ar fi avut atâta putere dacă sufletul ar fi fost privighetor şi cu îngrijire de mântuirea sa“ (Omilii la Postul Mare).

Ispitele prin plăcere şi ispitele prin durere

Referindu-se la numărul şi felul ispitelor, şi scriitorul filocalic Evagrie Ponticul ne spune că dracii nu lasă nimic necercetat din cele ale noastre: nici şederea, nici culcarea, nici starea în picioare, nici cuvântul, nici mersul, nici privirea (Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor). Orice gest al nostru este iscodit şi cercetat, în vederea despărţirii noastre de Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învaţă că felul ispitelor e îndoit: unul e prin plăcere, altul prin durere. Primul e ales de bunăvoie, al doilea fără voie. Cel dintâi e născătorul păcatului şi trebuie să ne ferim de el, cum ne învaţă şi Mântuitorul, când zice: „şi nu ne duce pe noi în ispită“, care ar putea însemna şi „fă ca să nu fim ispitiţi peste puterile noastre“. Ispita prin plăcere e pedeapsa păcatului, chinuind prin dureri şi necazuri dispoziţia iubitoare de păcat. Amândouă aceste ispite, şi cea cu voie şi cea fără voie, le unelteşte diavolul: pe cea dintâi aţâţând sufletul prin plăcerile trupului, iar pe cea de a doua o doreşte diavolul, voind să strice firea prin durere, silind sufletul doborât de dureri să pună în mişcare gândurile de ocară împotriva Făcătorului. Dar noi, spune acelaşi Maxim Mărturisitorul, trebuie să ne rugăm de bunăvoie să nu ne vină ispita, ca să nu ne despărţim de dragostea lui Dumnezeu, şi pe ispita fără de voie să o răbdăm bărbăteşte, ca să arătăm că punem mai presus de toate pe Făcătorul nostru (Tâlcuire la Tatăl nostru, în Filocalia, vol. II).

Sfinţii Varsanufie şi Ioan care, după cum se ştie, s-au închis într-o încăpere şi nu comunicau cu ceilalţi din afară decât numai prin scrisori, arată că sunt ispite de la noi, de care trebuie să ne ferim şi sunt ispite cu îngăduinţa lui Dumnezeu, care sunt spre folosul sufletului. Sfântul Maxim menţionează, la rândul lui, că ispitele sunt de mai multe feluri: dinainte, dinapoi, de la stânga, şi de la dreapta. Dinainte, când ne tentează dracii prin înfăţişările materiei, dinapoi, când ne stârnesc amintirea păcatului prin gândurile ce le-am avut mai demult; de la stânga, când tulbură sufletul prin patimile trupeşti şi neînfrânate; şi de la dreapta, când năvălesc asupra sufletului prin mândrie şi slavă deşartă (Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, răspunsul 21, în Filocalia, vol. II).

Arcuri şi săgeţi pentru inima omului

Uneori, diavolii vor să-i facă pe oameni să creadă că ispitele nu există şi că nu mai pot fi actuale. Pe cei care trăiesc solitari, dedicându-se ascezei, îi ispitesc demonii prin ei înşişi. Iar când se află în comuniune cu semenii, diavolul îi ispiteşte prin semeni, aceştia adeseori făcându-se unelte ale lui. Diavolul mai este ajutat şi de afectele şi simţurile noaste, dacă ele nu sunt înduhovnicite. După cum observăm, dracii ne atacă atât în mod direct, cât şi folosindu-se de unii oameni şi de lumea aceasta cu lucrurile ei, căutând astfel să ne sustragă de la pregătirea noastră pentru viaţa veşnică.

Cuviosul Isaia Pustnicul nu ezită nici el să vorbească despre ispitele din partea dracilor, arătând că ei pregătesc arcuri şi săgeţi, rănind inima omului. Un demon săgetează ochiul aţâţându-l spre pofte, altul săgetează auzul spre a asculta cu plăcere cele ce nu trebuie; altul, limba aceluia spre vorbirea împotriva altora şi spre ascuţirea mâniei; altul mişcă pântecele spre lăcomie; altul mişcă mâinile spre moleşeală; altul îndeamnă picioarele spre a alerga la păcat; altul aţâţă trupul spre desfrânare, adulter şi lene; altul îl atrage spre ceartă şi pizmă şi ciudă; altul îl împinge spre ură şi spre ascuţirea răului; altul îl sfătuieşte spre mese bogate şi griji lumeşti (Isaia Pustnicul, 29cuvinte, în Filocalia, vol. XII).

Avem, de asemenea, o altă descriere a ispitelor diavoleşti la Sfântul Ioan Scărarul, care arată că, în toate lucrările noastre, dracii ne sapă trei gropi. Întâi luptă ca să ne împiedice să nu facem binele. Dacă nu ne-au înfrânt acum, luptă mai departe împiedicându-ne ca să nu săvârşim binele pentru Dumnezeu. Dacă nu ating ei nici această ţintă, ne fericesc că vieţuim în toate după Dumnezeu. Sfântul Ioan ne oferă şi soluţii la acestea. Celei dintâi îi opune sârguinţa şi gândul la moarte, celei de-a doua, - supunerea şi ocara, iar celei de-a treia îi opune defăimarea neîncetată de sine (Ioan Scărarul, Scara în Filocalia, vol. IX).

De multe ori, diavolul, ne spune Petru Damaschinul, are obiceiul să atace sufletul cu ceea ce se potriveşte stării „victimei“, fie cu bucurie şi cu părere bună despre sine, fie cu întristare şi deznădejde, fie cu oboseală covârşitoare, fie cu incapacitate de a lucra ceva, fie cu lucruri şi cugetări nepotrivite şi fără de folos, fie cu deprimare şi ură nesocotită faţă de toate cele ce sunt (Învăţături duhovniceşti, în Filocalia, vol. V).

„Înhăţat ca o vrăbiuţă“

Părinţii duhovniceşti îndeamnă să nu ne încredem niciodată în odihnă, atâta vreme cât ne aflăm în această lume. Nici să ne încredem în noi înşine atunci când observăm că ne-am liniştit pentru o vreme de războiul patimilor, pentru că vrăjmaşii sufletului se ascund o vreme cu viclenie, până când îl văd pe om că îi crede că au încetat războiul şi slăbeşte supravegherea interioară. Atunci, spune avva Amona, „deodată năvălesc asupra ticălosului suflet, îl înhaţă ca pe o vrăbiuţă şi, după ce pun stăpânire pe el, îl înjosesc fără milă cu orice fel de păcat. Îl înjosesc cu păcate mai rele ca cele ce le-a făcut mai înainte şi pentru care a cerut iertare“ (Cuvinte filocalice).

De ce permite Dumnezeu să fim ispitiţi

Extrem de importantă este şi relatarea Sfântului Maxim Mărturisitorul, care ne descoperă pricinile pentru care Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi de draci. Acestea sunt în număr de cinci:

1. Mai întâi, pentru ca, războiţi fiind, şi războindu-ne în apărare, să dobândim puterea de a deosebi virtutea şi păcatul;

2. Apoi, dobândind prin luptă şi durere virtutea, să o avem sigură şi nestrămutată;

3. A treia, ca înaintând în virtute, să nu ne îngâmfăm, ci să ne învăţăm a ne smeri;

4. Pentru ca, după ce am fost ispitiţi de păcat, să-l urâm cu ură desăvârşită;

5. Iar a cincea, care-i mai presus de toate, ca, devenind nepătimaşi, să nu uităm slăbiciunea noastră, nici puterea Celui ce ne-a ajutat. (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, suta a doua, cap. 67, în Filocalia, p. 80).

Asediul ispitelor

După mărturia Sfântului Meletie Mărturisitorul (sec. IV), creştinul este ispitit de diavolul din opt părţi, şi anume:

De sus, când ne silim la nevoinţe şi virtuţi peste puterile noastre. Adică post până la epuizare, osteneală exagerată a trupului, priveghere de toată noaptea şi alte fapte bune la care abia ajung cei desăvârşiţi.

De jos suntem ispitiţi de diavoli prin moleşeală şi lenevire la lucrarea faptelor bune, slăbindu-ne astfel voinţa, raţiunea, mustrarea conştiinţei, bărbăţia şi stăruinţa în lupta cea duhovnicească.

Din stânga ne ispitesc diavolii prin patimi trupeşti de tot felul, prin beţie, lăcomie, zgârcenie, mânie, ură, răzbunare şi tot felul de răutăţi trupeşti şi sufleteşti. Se numesc aşa, pentru că vin direct de la diavolul şi fiecare îşi dă uşor seama de cursele celui viclean.

Din partea dreaptă ne ispitesc diavolii prin patimi sufleteşti şi raţionale subţiri, greu de sesizat şi foarte greu de cunoscut şi biruit, cum sunt: mândria, părerea de sine, slava deşartă, osândirea altora, răzvrătirea minţii, neascultarea, egoismul, ereziile, sectarismul, încrederea prea mare în mila lui Dumnezeu, cugetarea înaltă, hula, îndoiala, necredinţa, visurile, vedeniile, vrăjitoria etc. Aceste patimi, având la temelie mândria din care a căzut Lucifer în adânc, sunt foarte anevoios de recunoscut şi tămăduit.

Din faţă ne ispitesc şi ne tulbură diavolii cu nălucirea celor viitoare, adică ne aruncă în griji, în bănuieli asupra altora şi în osteneli trupeşti peste puteri pentru ziua de mâine, ca şi cum Dumnezeu nu ne-ar mai purta de grijă. Cei ispitiţi de aceste gânduri adună isteric averi pentru bătrâneţe, se ostenesc numai pentru viaţa aceasta, se tem că nu vor mai avea ce mânca şi ce bea, îşi avortează copiii, speriaţi de gândul că nu vor avea cu ce-i hrăni, se ceartă pentru averi, sunt foarte zgârciţi şi iubitori de bani, nu fac milostenie şi sunt egoişti.

Din spate sunt ispitele care constau în amintirea păcatelor şi patimilor care ne-au stăpânit în tinereţe, îndemnând la recidivă. Diavolii reamintesc de persoanele cu care am păcătuit, de locul în care am greşit, de pricinile păcatelor care ne-au stăpânit. Ne aduc aminte de cei cu care am fost certaţi, de cuvintele cu care ne-au supărat, ca să începem din nou a-i urî; ne aduc aminte de păcatele trupeşti pe care le-am făcut, de chipurile care ne-au smintit, de beţii şi alte răutăţi din trecut.

Dinlăuntru, adică din inimă, ne ispitesc vrăjmaşii cei nevăzuţi cu toate patimile care stăpânesc inima, precum: mânia, răutatea, pofta, răzbunarea, împietrirea, zavistia, mândria şi celelalte, cum spune Domnul: „Iar ce iese din gură, vine din inimă, şi acestea spurcă pe om. Căci din inimă ies gândurile cele rele, uciderile, desfrânările, mărturiile mincinoase, hulele...“ (Matei 15, 18-19). De aceea şi proorocul David se ruga, zicând: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi Duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele“ (Psalm 50, 11).

Din afară sunt ispitele ce vin prin cele cinci simţuri, care sunt ferestrele sufletului. Mai ales prin vedere, prin auzire şi prin vorbire. Despre ispitele ce intră în inimă, proorocul Isaia spune: „Doamne, a intrat moartea prin ferestrele noastre“. Despre ochi, zice Mântuitorul: „Cela ce caută spre femeie spre a o pofti pe ea, iată, a preacurvit cu dânsa întru inima sa“ (Matei 5, 28). Iar despre vorbire, Apostolul Iacob susţine categoric: „De nu greşeşte cineva în cuvânt, acesta este bărbat desăvârşit, puternic a-şi înfrâna şi tot trupul“ (Iacob 3, 2)


Apostolii Apostolilor lui Iisus
pr. prof. univ. dr. Petre SEMEN

Evanghelia duminicii a III-a după Paşti

(a mironosiţelor)

Marcu 15, 43-47; 16, 1-8

43. Venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus.

44. Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult.

45. Şi aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul.

46. Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.

47. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus.

16, 1. Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă.

2. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt.

3. Şi ziceau între ele: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?“

4. Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare.

5. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat.

6. Iar el le-a zis: „Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus.

7. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus.“

8. Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic

n-au spus, căci se temeau.

Mărturisirea din Crez: şi a fost răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, şi a pătimit, şi s-a îngropat, şi a înviat a treia zi după cum zic Scripturile... nu e o invenţie a Bisericii, ci un adevăr cu o solidă bază biblică. A fost necesară includerea acestui paragraf de timpuriu în Simbolul de Credinţă, deoarece arhiereii iudei i-au mituit pe soldaţii romani care făcuseră de strajă la mormântul Domnului să spună că trupul Său a fost furat de către ucenici, pe când ei dormeau. Vestea mincinoasă răspândită de către aceiaşi mai mari ai preoţilor printre iudei cu privire la răpirea din groapă a trupului Domnului a stat la baza teoriei despre moartea aparentă a lui Iisus.

Execuţia, din perspectivă iudaică şi romană

Evanghelia după Marcu, considerată ca fiind şi cea mai veche, ne descrie destul de laconic, dar cu o precizie maximală pregătirea de îngropare a lui Iisus, înmormântarea propriu-zisă şi Învierea. Este limpede că Evanghelistul ştia despre zvonul mincinos răspândit cu bani grei printre iudei de către arhiereii iudei foarte geloşi pe Iisus, pentru marea influenţă pe care o avusese asupra oamenilor.

Evanghelia ne zice că până la începerea noii zile, adică înainte de a se însera definitiv, trebuia îngropat trupul lui Iisus, şi se subînţelege şi a celorlalţi răstigniţi, fiindcă aşa prevedea Legea lui Moise: „Dacă se va omorî vreun om care a săvârşit o nelegiuire vrednică de pedeapsa cu moartea, şi l-ai spânzurat de un lemn, trupul lui mort să nu stea noaptea spânzurat pe lemn, ci să-l îngropi în aceeaşi zi, căci cel spânzurat este blestemat înaintea lui Dumnezeu“ (Deut. 21, 22). Motivaţia pentru care la iudei trupul condamnatului nu trebuia expus era de natură religioasă; în primul rând era marele respect pentru persoana omului, iar în al doilea rând, se dorea evitarea ca trupul să fie atacat şi devorat pe parcursul nopţii de animalele şi păsările de pradă. Legile romane erau cu totul altfel. Conform acestora, trupurile condamnaţilor erau lăsate să putrezească pe lemn, nu numai ca să fie devorate de animale şi păsări de pradă, dar şi ca să fie o lecţie pentru oamenii care ar îndrăzni să conteste autoritatea Romei. Rămăşiţele erau apoi aruncate într-o groapă comună. Doar la cererea insistentă a rudelor puteau fi uneori îngropate.

Ca unul care cunoştea bine legile romane, dar şi prevederile legii mozaice, Iosif din Arimateea a îndrăznit să ceară de la Pilat trupul lui Iisus pentru a-l îngropa omeneşte.

Cine era Iosif din Arimateea

Deşi locuia în Ierusalim, datorită funcţiei înalte ce o deţinea, provenea din Arimateea, adică din vechea cetate Rama, în care se născuse şi lucrase ca profet, arhiereu şi judecător marele Samuel. Credinţa lui nu era doar una teoretică, ci se probase şi prin fapte, de vreme ce se spune despre el că „era un om bun şi evlavios, aşteptând şi el împărăţia lui Dumnezeu“ (Luca 23, 50-51). Până în momentul îngropării Domnului, el nu este amintit, dar nu-L întâlneşte acum pentru prima dată pe Iisus, fiindcă se subliniază despre el că „era ucenic al lui Iisus, dar pe ascuns de frica iudeilor“ (Ioan 19, 39). Era ucenic al Domnului în sensul că îi urma învăţătura, îndemnurile şi sfaturile, însă nu se afişa pe faţă, fiindcă nu ieşea la propovăduire pentru Domnul, ca ceilalţi ucenici. Datorită funcţiei importante pe care o deţinea, nu putea să-L mărturisească direct pe Iisus, întrucât se hotărâse de către marele Sanhedrin ca oricine Îl va mărturisi pe Iisus să fie excomunicat din Sinagogă şi, evident, să piardă şi alte drepturi (Ioan 9, 22, 34; 12, 42; 16, 2).

Evangheliştii mai spun şi că era foarte bogat, dar nu doar material, ci şi spiritual fiindcă, în calitatea sa de membru cu puteri de decizie în Sanhedrin (Sinedriu), s-a opus vehement condamnării pe nedrept a lui Iisus.

Cu toate că nu a fost prezent la supliciul Domnului, a aflat înaintea lui Pilat că a murit, ceea ce denotă că era la curent cu tot ceea ce i s-a întâmplat lui Iisus şi, profitând de poziţia şi influenţa pe care o avea, a mers la Pilat şi l-a rugat să-i permită să coboare trupul lui Iisus de pe cruce, ca să-L îngroape, fiindcă aşa prevedea legea iudaică pe care o respecta cu stricteţe. Ca şi colegii săi din Sinedriu (Colegiul Suprem de Judecată), Iosif nu dorea ca trupul lui Iisus, ca de altfel nici al celor 2 tâlhari, să rămână pe cruce până a doua zi, mai ales că venea ziua de sabat. Ar fi fost o profanare a sfinţeniei zilei dacă ar fi lăsat trupurile morţilor spânzurate. De aceea a fost grăbită moartea victimelor, prin zdrobirea fluierelor picioarelor) ca să se poată celebra în tihnă sabatul.

Înmormântarea, mai importantă decât studiul Scripturii

Formal vorbind, decizia lui Iosif de a se ocupa de îngroparea lui Iisus nu displăcea chiar cu totul majorităţii iudeilor, fiindcă preocuparea de a-i înmormânta pe cei morţi era considerată fapta cea mai de preţ printre iudei (cf. Tobit 2, 4-5; Mt.8, 21; Luca 7, 12; Fapte 5, 6, 10; 8, 2 etc.). Talmudul zice că se poate întrerupe chiar şi studiul Torei pentru a îngropa un mort. Cu toate acestea, Iosif a riscat mult. Prin fapta sa, el s-a declarat pe faţă un admirator şi ucenic al lui Iisus. A riscat poate excomunicarea, exilul ori chiar moartea, dar îl avea totuşi ca aliat puternic pe Pilat, la care avea multă trecere. Oricum, dragostea lui pentru Iisus şi teama de a nu i se arunca trupul într-o groapă comună, aidoma unui tâlhar obişnuit, l-a determinat să ia o decizie atât de curajoasă. Ataşamentul său faţă de Cel răstignit se vede şi în ceea ce a făcut mai departe: „L-a dat jos de pe cruce, L-a înfăşurat într-o pânză de in şi L-a pus într-un mormânt nou, săpat în piatră şi în care nu mai fusese pus nimeni“ (Luca 23, 53).

Evanghelistul Matei ne spune că, de fapt, a renunţat la propriul mormânt săpat în piatră, în favoarea Domnului împlinind fără să-şi dea seama profeţia lui Isaia, care vestise că Mesia va fi condamnat împreună cu cei răi, dar mormântul lui va fi pus la un loc cu cel bogat (zice textul ebraic, cap. 53, 9). Aluzia profetului este clară cu privire la moartea lui Iisus, care va fi alături de cei răi, şi la intenţia soldaţilor romani de a-L îngropa împreună cu cei doi tâlhari, Dumnezeu însă a avut grijă ca Fiul Său să fie îngropat într-un mormânt nefolosit de nimeni. De notat că şi mânzul de asin pe care a venit în Ierusalim nu mai fusese folosit de nimeni, tot aşa şi la moarte a fost pus într-un mormânt în care nu a mai fost pus vreun alt om. Este o lecţie pe care ne-o transmit Evangheliştii, aceea că niciodată lui Hristos-Dumnezeu nu trebuie să-I oferim vreun dar lipsit de valoare sau uzat (I Samuel 6, 7) ori care nu ne-ar mai fi nouă de folos deoarece El, în calitate de Proprietar absolut şi Universal, are dreptul să-şi revendice întreaga creaţie.

Hristos nu l-a lăsat nerăsplătit pe Iosif pentru jertfa sa. O tradiţie creştină zice că Iisus l-ar fi făcut ca pe unul dintre Apostolii Săi şi ar fi activat în această calitate în Bretania, prin anul 63 d. H., unde ar fi întemeiat cea dintâi comunitate creştină din acele locuri.

Vestea extraordinară

Ni se mai spune că lui Iosif i s-a alăturat şi Nicodim, un alt ucenic de taină al lui Iisus, care a contribuit şi el cu o mare cantitate de miresme (circa o sută de litre de smirnă şi de aloe) pentru îmbălsă-marea trupului Domnului, încât am putea spune că Duminica de astăzi nu este exclusiv a femeilor mironosiţe, ci şi a bărbaţilor purtători de mir.

Ajutaţi probabil de oamenii lor de casă, cei doi au pregătit împreună trupul lui Iisus, L-au înfăşurat într-un giulgiu (linţoi) de in, pe care l-au impregnant în prealabil cu miresmele pregătite, şi L-au aşezat cu multă dragoste în mormântul cel nou, la intrarea căruia au rostogolit o piatră foarte mare, în forma unui disc uriaş, care se rostogolea într-un cant special făcut, ca să blocheze complet accesul în interior. Pentru dislocarea acestor tipuri de pietre de mormânt era nevoie de braţele vânjoase a câtorva bărbaţi.

Deşi contribuţia majoră a înmormântării lui Iisus a fost a celor doi bărbaţi amintiţi, Duminica de astăzi este numită de tradiţia creştină Duminica mironosiţelor, pentru intenţia lor cea bună, deoarece ele au fost ultimele care L-au lăsat pe Domnul, şi au fost primele care au venit iarăşi la mormânt ca să-L plângă, conform datinii iudaice, şi tot ele au adus lumii vestea extraordinară că a înviat Domnul.

Cum trupurile morţilor erau pregătite doar de bărbaţi, unele femei, printre care Maria Magdalena, Maria, mama lui Iosie, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea, femeia lui Zevedei, s-au pregătit cu miresme ca să ungă trupul lui Iisus, respectiv să toarne peste trupul Său miresmele, în prima zi a săptămânii, adică Duminică (17 Nisan), pe când răsărea soarele. Spre uimirea lor, uriaşa piatră de la intrare fusese dată la o parte, iar în camera mortuară se afla un tânăr îmbrăcat în veşmânt alb.

„A înviat, nu este aici!“

Pretutindeni în lume, culoarea albă este simbolul purităţii, iar din perspectivă biblică, cel învemântat în alb ilustrează, dacă nu originea divină, măcar dovada că poartă solia cerului. Dacă Evangheliştii Luca şi Ioan amintesc de doi bărbaţi, iar Matei şi Marcu doar de unul, este posibil ca aceştia să se fi referit doar la cel care le-a vorbit femeilor: „Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus din Nazaret care a fost răstignit. A înviat, nu este aici, iată locul unde fusese pus. Dar duceţi-vă şi spuneţi ucenicilor Lui, şi lui Petru, că merge înaintea voastră în Galileea, acolo Îl veţi vedea“.

Să învăţăm din lecţia femeilor că dragostea dovedită pentru Domnul, chiar şi cea neconcretizată prin fapte, nu va rămâne niciodată nerăsplătită. Ele s-au învrednicit a fi devenit primele martore ale Învierii şi Apostolii Apostolilor lui Iisus. Ele aveau de dus incredibilul mesaj tuturor şi lui Petru separat, ca un indiciu clar că Iisus l-a iertat pentru gestul trădării sale, fiindcă şi-a retractat comportamentul nedemn.

Să învăţăm şi noi de la cei doi bărbaţi a avea o credinţă lucrătoare, iar de la femeile mironosiţe iubire statornică pentru Domnul!

(Duminica, 11 Mai 2008)