În schimb, în ţări din Sudul sub-dezvoltat aproape nu trece o zi fără o revoltă motivată de lipsa alimentelor. Mor oameni, fie de foame, fie în confruntările cu armata sau poliţia. Aproape toate ţările din Africa şi o serie de ţări din Asia şi America Latină se confruntă cu asemenea probleme, pe care nu le pot gestiona.
Până acum criza alimentelor a fost mai degrabă ca una conjuncturală: un an sau doi agricoli mai slabi, vinovatul de serviciu fiind schimbările climaterice, criza pieţelor financiare, care au făcut din alimente valoare de refugiu şi motiv de speculă, biocarburanţii, care au schimbat destinaţia unor cantităţi de produse alimentare, precum porumbul şi rapiţa, dar şi schimbarea obiceiurilor alimentare în unele ţări.
Dar dacă nu e vorba de o criză conjuncturală a alimentelor, ci de o criză a agriculturii, ca sistem de producţie? În întreg secolul 20 agricultura a fost marginalizată, iar ţăranul, dispreţuit. „Ţărane!” a devenit o injurie, de vreme ce în România un clip publicitar este interzis la cererea sindicatului poliţiştilor, pentru fraza „nişte ţărani”, considerată un afront la dresa unui poliţist care apare în clip. Dispreţul orăşeanului faţă de sătean începe să fie plătit.
Acest dispreţ se manifestă la nivel mondial. Cele mai recente statistici în domeniu arată că, în timp ce 75% dintre săraci locuiesc în mediul rural, agricultura nu primeşte decât 4% din investiţiile publice şi tot atât din totalul ajutorului pentru dezvoltare. Asta demonstrează că una dintre cauzele structurale ale crizei agriculturii se află în faptul că ea suferă de o lipsă cronică de investiţii, deci de mijloace de producţie.
Cum remarcau nu puţini analişti din domeniu, cei din mediul rural, mai ales în ţările sărace, cum este şi România, din păcate, ţăranii, deşi în număr mare sau chiar majoritari, nu au mijloace de presiune asupra puterii publice. Paradoxal, ţăranii din ţările bogate, deşi sunt o minoritate de circa 4% până la6% din totalul populaţiei, sunt cei mai influenţi şi au un acces privilegiat la resurse publice, vezi PAC, în UE.
Pentru că în Occident 4% din totalul populaţiei reuşeşte să hrănească restul de 96% din cetăţeni, s-a considerat că acest model este extrapolabil în întreaga lume. Banca Mondială a fost promotoarea acestui model în lumea sub-dezvoltată, considerând că agricultura este un domeniu economic rezidual, care nu trebuie să mai primească ajutoare financiare şi administrative din partea puterilor publice. Vă mai reamintiţi scenele de coşmar din crescătoriile industriale de porci din România, care trebuiau lichidate la comanda BM? Ca urmare agricultorii din ţările sărace suferă de pe urma lipsei de formare profesională şi de investiţii publice, de lipsa accesului la surse de finanţare.
Trebuie să ne schimbăm radical optica: dintr-un sector economic marginal, agricultura trebuie să devină unul strategic pentru toate ţările. Agricultura este, a fost din totdeauna un element cheie al creşterii economice. O miopie de neînţeles din partea puterilor publice a dus la situaţia gravă în care se află sectorul agricol peste tot în lume. Deşi unii se grăbeau să spună că agricultura nu mai are viitor, acum trebuie să înţelegem că fără agricultură umanitatea nu are viitor. Este evident că agricultura şi agricultorul trebuie să evolueze împreună, şi asta nu se poate fără un alt sector neglijat de puterile publice: cercetarea-dezvoltarea în domeniu. Pentru că o altă lipsă fundamentală, care contribuie la criza agriculturii, este cea a specialiştilor cu pregătire superioară.
Ca să rezolvăm durabil criza alimentelor, înainte să se cronicizeze, trebuie să rezolvăm criza de sistem a agriculturii. Simplu de spus, extrem de dificil de făcut...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu