Corina CREŢU: Nu românii sunt de vină pentru problemele Italiei

---

Italia este un exemplu perfect de răspuns total inadecvat al puterii publice la probleme de natură socială. Pentru că problemele cu care se confruntă acum Italia sunt în principal de natură socială, nu de natură infracţională, iar emigranţii ilegali au devenit ţapul ispăşitor ideal, care să abată atenţia de la incapacitatea guvernelor care s-au succedat la conducerea Italiei în ultimii zece – doisprezece ani de a găsi soluţii mulţumitoare, altele decât cele de natură poliţienească, represive.

Dacă este să facem o incursiune în istoria recentă a problemelor pe care statul italian le-a avut cu imigraţia ilegală, atunci ceea ce se întâmplă acum nu suferă comparaţie cu dramatismul acelora din anii 90, când Italia s-a confruntat cu un val uriaş de emigranţi clandestini de origine albaneză. Acesta a adus cu el un val de infracţionalitate de o violenţă incredibilă. Nici acum acel val de imigranţi nu a fost absorbit.

Italia are probleme de natură economică. Unele dintre ele nu ar fi putut fi atenuate fără existenţa unui rezervor de forţă de muncă ieftină, în cea mai mare parte bine calificată şi dispusă să accepte eforturi şi condiţii de muncă dure, pe care autohtonii nu le acceptă.

Este evident că în campania asta împotriva imigranţilor ilegali, dar şi împotriva cetăţenilor europeni care nu au acele „condiţii decente de locuit” şi un venit minim legal, locuinţă de care, în paranteză fie spus, sunt destui italieni care nu se pot bucura de ea (e vorba de 30 de metri pătraţi de persoană, adică pentru o familie numeroasă de rromi ar fi vorba de adevărate palate!) manipularea mediatică a fost la loc de frunte.

Doar că degeaba îşi arată statul italian muşchii. A mai făcut acest lucru şi cu alte ocazii. Au făcut acest lucru şi alte state care se confruntă cu probleme identice. Şi nu au ajuns la niciun rezultat. În primul rând, nu există soluţii alternative pentru forţa de muncă provenită din rândul imigraţiei clandestine, şi nici din rândul cetăţenilor comunitari care prestează fie şi numai munci sezoniere. Exemplu, Marea Britanie, care anul acesta nu are cu cine culege recoltele de legume şi fructe, pentru că a restricţionat accesul muncitorilor sezonieri din Estul Europei.

În al doilea rând, orice măsuri care aduc atingere drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, aici, în Europa, aduc după ele o neîncredere în statul respectiv, care îndepărtează investitorii.
În al treilea rând, mai devreme sau mai târziu, acest tip de măsuri vor da naştere la instabilitate politică şi socială, care se va deconta la capitolul creştere economică.

Probleme sociale nu se rezolvă, cum cred italienii, dar şi unii dintre responsabilii politici din România, cu amenzi mai mari sau cu închisoarea. Italia a avut destule oportunităţi de a rezolva probleme românilor care lucrează în Italia, mai mult sau mai puţin legal. Nu au avut curajul necesar. Nici alte ţări europene nu au avut curajul să deschidă complet piaţa muncii pentru cetăţenii din ţările recent aderate.

Până nu vom crea o adevărată piaţă a muncii la nivelul Uniunii, cu un drept al muncii comun, cu sindicate la nivel european, vom avea permanent probleme de acest gen. De asemenea, o politică a imigraţiei selective din ţările ne-membre trebuie convenită cât mai curând. De asemenea este nevoie de mecanisme care să permită integrarea noilor veniţi în ţările de adopţie.

Am lăsat la urmă problema rromilor, care trebuie tratată distinct. Nu suntem pregătiţi să acceptăm că avem de-aface cu o cultură atât de diferită de a majorităţii cetăţenilor europeni, încât soluţiile pe care aplicăm acum sunt practic inoperante, indiferent de ceea ce am face noi. De aceea trebuie să o considerăm o sfidare pentru întreaga Europă, şi care nu mai poate fi rezolvată în cadrul naţional.

Transformarea statului providenţă, a statului asistenţial, în stat penitenţă, în care săracii sau cei marginalizaţi, cei care sunt lăsaţi de o parte de societate, din diverse motive, fie se descurcă singuri, fie ajung la închisoare, nu face decât să complice lucrurile. Pacea socială a avut şi are un preţ. Suntem sau nu dispuşi să-l plătim? Şi dacă nu, suntem dispuşi să plătim preţul violenţelor sociale?