Istorii mai puţin ştiute: Mozart şi portocalii

---

În 15 septembrie 1787 diligenţa îi duce pe Mozart şi soţia sa, Constanze, la Praga, oraşul care îl aşteaptă cu un entuziasm de nedescris. În iulie muzicianul fusese grav bolnav, chinuit de o congestie pulmonară, care se prelungise peste aşteptări, şi o criză de rinichi. Scrisese puţin în lunile de vară şi noua premieră bătea la uşă.
Acum erau zile decisive pentru terminarea operei Don Giovanni, comandată de Bondini, directorul trupei de operă care, la Teatrul Tyl, juca cu un succes enorm Nunta lui Figaro. În caleaşcă, privind din când câmpurile şi pădurile Boemiei în prag de toamnă, îşi nota pe foaia cu portative gândurile. Mozart scria, după cum se ştie, cu o repeziciune extraordinară, ideile melodice se năşteau spontan. Caii de poştă încetiniseră, pe geamul trăsurii se vedeau case cu grădini şi livezi. Intraseră în Praga, când deodată cei doi călători obosiţi de drum, îngânduraţi, zăriră printre perdeluţele luxoase un colţ de grădină în care crescuseră câţiva portocali. Aveau fructe. Mozart îi strigă vizitiului să oprească. Grijile se risipiră dintr-o dată. Păşi în pas vioi. Poarta nu era încuiată. Culese trei portocale şi le privea cu poftă. Ca din pământ, apăru grădinarul care-l trată cu afurisenia de rigoare. Vorbea o germană stricată. Două dintre portocale căzură pe jos, a treia o ţinea încă în mână. Amuţi. Nici prin gând nu-i trecuse că omul ar fi putut avea o asemenea reacţie violentă. Încercă să-i explice, bâlbâindu-se, că nu şi-a putut închipui că aici, la Praga, cresc portocali, că a vrut doar să se convingă că nu visează.
Grădinarul urla de furie şi îşi chemă, cu gesturi disperate, nevasta. Din scurtul dialog deduse că îl cheamă Johann. Ce-ar fi putut urma după afurisenie? Mai era o scăpare: să-şi dezvăluie identitatea, poate grădinarul auzise de autorul Nunţii lui Figaro, ale cărei arii erau pe buzele tuturor în Praga. De la furie, femeia trecu brusc la un tremur nervos şi îşi apostrofă bărbatul, văitându-se că n-a trăit niciodată o ruşine atât de mare. Să-l aibă oaspete pe domnul Mozart şi să nu ştie să-l primească aşa cum se cuvine! Nu mai fu timp de scuze pentru că vizitiul dădea semne de nerăbdare. Mai era ceva drum de făcut şi până la han diligenţa trebuia să facă o scurtă oprire, pentru descărcarea coletelor poştale. Ajunşi la Hanul „La trei lei”, călătorii fură întâmpinaţi de doamna şi domnul Schinzberg şi o suită întreagă de prieteni şi curioşi. În rândul întâi, nimeni altul decât umilul grădinar cu un buchet uriaş de crizanteme, înclinându-se protocolar şi cerându-şi necontenit scuze. Domnul Schinzberg alungă repede nedumerirea. Grădina era proprietatea lui iar grădinarul, care dăduse fuga la han, bănuind că acolo vor fi cazaţi soţii Mozart, era un om pasionat care se străduise ani la rând să aclimatizeze la Praga portocali.