"Sunt aproape convinsă că Degete mici e cartea pe care Filip Florian a ales-o, dintre cele pe care le-a scris până acum , ca s-o dea spre publicare. Astfel, de unde construcţia impecabilă, tonul sigur, personajele rotunde şi mai ales o limbă românească pe cît de firească, pe atât de ironic sedimentată? Toate acestea pentru cristalizarea unei frumoase poveşti despre vină şi greşeală, despre umbrele înşelătoare ale trecutului (personal şi istoric) - o poveste despre destin şi amor lumesc sau ceresc. Recunosc, sunt entuziasmată." (Simona Sora)
"Degete mici e un roman excepţional, de o limpezime sofisticată, graţioasă şi suculentă, sprijinit pe o scriitură dintre cele mai clasic-elegante. Nici o asperitate, nici o poticneală, aproape nimic în plus. O demonstraţie pe cât de simplă pe atât de savant căptuşită cu straturi de referinţe posibile. Pentru că Filip Florian este probabil cel mai reuşit dozaj de imaginaţie ficţională şi densitate culturală din câte au răzbit la debut după '89." (Tania Radu)
"Ce anume e atât de grozav la Degete mici? Dincolo de poveştile în sine, care sunt fabuloase, curg natural unele din altele şi aproape că par spuse pe viu, ca în Şeherezada, pentru a păcăli nu moartea, ci plictisul, romanul e foarte bine scris. E mostra aceea de rafinament, de migală pusă în fiecare pagină cu grijă de a amortiza redundanţele, pateticul sau, din contră, de a înlătura previzibilul şi déjà-vu-ul obositor." (Florina Pârjol)
Iată un fragment:
Într-unul din locurile acelea tainice de unde îngerii veghează asupra lumii pentru ca Domnul Dumnezeul nostru pe toate să le ştie (loje capitonate cu muşchi de pădure, agăţate de stele ca nacelele unor baloane, foişoare din lemn de salcîm cu fundaţiile în înaltul cerului şi cu vîrfurile către pămînt, suprapuse cu corpul soarelui astfel încît ochii muritori, orbiţi, să nu le simtă prezenţa), nu se poate să fi trecut neobservată stăruinţa atîtor claxoane şi nici larma tobelor, a talgerelor şi trompetelor. Iar zgomotul venea din vale, din zona gării sau de mai departe, dinspre preventoriul T.B.C. şi, în aerul călduţ dinaintea prînzului, se întîmplau atîtea datorită lui.Se întrerupeau plimbări tihnite, balcoanele hotelurilor se animaseră, dispăruse toropeala şoferilor de taxi şi a chelnerilor de la terasele de vară, vînzătorii ieşeau în pragul magazinelor, tarabele cu dulciuri şi suveniruri, chioşcurile cu îngheţată şi lunetele din faţa cinematografului, vechile dispozitive optice aţintite asupra munţilor, erau părăsite de copiii aflaţi în vacanţă. La intrarea în parc, alături de dromaderul plin de zorzoane orientale, fotograful scruta prin ochelarii fumurii orizontul, încerca să distingă ceva în curba din dreptul poştei, acolo unde ar fi trebuit să apară convoiul gălăgios. Pentru fetele de liceu care aşteptau pe o bancă autobuzul liniei 3, cel care ajunge la cascadă, domnul Saşa lansase ipoteza că, la sanatoriu, la micul dejun, se turnase gaz în loc de bromură în ceaiul bolnavilor de plămîni.
Apoi, în partea de jos a bulevardului, apăruse un atelaj neobişnuit: un mercedes alb, strălucitor, trăgînd un dric din epoca în care caii erau la mare preţ. Urmau maşini cu farurile aprinse, cu panglici de doliu legate la oglinzi. Înaintau încet, cu un fel de pioşenie rutieră, dar era greu de ghicit încotro se îndreptau de vreme ce biserica şi cimitirul rămăseseră în spatele lor. Nici un preot nu însoţea cortegiul, în schimb şoferul limuzinei din frunte, folosind o portavoce, cînta “Veşnica pomenire” într-un falset căznit. Cea dintîi remarcase acest lucru doamna Fotiade, farmacista, care o chemase în ajutor pe Sfînta Fecioară, pentru pacea tuturor. Tot ea îl recunoscuse pe bărbatul de la volan şi, atinsă de paloare, muşcîndu-şi buzele cu dinţii mici, de pisică, se retrăsese în laborator printre eprubete şi substanţe vindecătoare.
Răspîndite la geamurile automobilelor, alămurile şi instrumentele percuţiei luceau în lumina sfîrşitului de iunie ca foiţele de aur, în timp ce suflătorii şi toboşarii le mînuiau cu pasiune, asemeni negrilor seduşi de boogie-woogie. Ceea ce se înălţa deasupra coloanei nu era însă un marş funebru, sunetele se stropşeau unul la altul, se oţărau, se ciocneau şi ricoşau te miri unde, se izbeau cap în cap ca berbecii, într-o asurzitoare hărmălaie. Din mulţimea interpreţilor de ocazie (schimbători de valută, peşti, băieţi cu pumnul de fier), Luci, aflat în posesia tubei, era singurul care căuta măsura delicateţii. Cînd Mercedesul alb a oprit în faţa primăriei şi tot şirul acela lung, ca o rîmă corpolentă, nesfîrşită, a înţepenit, el a fost cel care a dat nobleţe minutului de reculegere. Alarmele şi claxoanele se potoliseră, orchestra tăcuse, iar Luci, aşezat turceşte pe capota unui jeep, cu una dintre pălăriile lui elegante lăsată peste sprîncene, cu cercelul argintiu sclipind pe lobul urechii stîngi, se străduia să regăsească ceva ce e posibil să fi fost, în absenţa oboiului, un mic fragment din concertul în D minor al lui Marcello. În jur era linişte, chiar prea linişte, doar dromaderul fotografului, Aladin, răgea necontenit.
Despre dric se putea spune că fusese unul frumos. Cu îngeri dolofani gravaţi pe frontispiciu, cu scene biblice pictate pe laterale, cu perdeluţe din catifea vişinie prinse în fireturi. Îl afectaseră ploile şi prea multele parcurgeri ale ultimului drum, vopseaua se scorojise, păsări, şoareci şi insecte îl însemnaseră printr-o mulţime de găuri şi fisuri. Mirosea a pipi, pentru că înăuntru se adăpostise pînă de curînd o căţea cu pui. În faţa tristului vehicul, cîţiva băieţi şi-au aprins trabucuri (unul fuma pipă), au coborît sicriul, l-au purtat cu paşi înceţi, sugerînd evlavia şi l-au aşezat pe un piedestal metalic, chiar la intrarea principală a primăriei. Au potrivit la capul lui un obiect voluminos, acoperit cu un ceaşaf, şi două coroane mici, din flori galbene de păpădie.
Şoferul Mercedesului (purtînd şlapi, şort strîmt şi un maiou Chicago Bulls bombat peste burtă) dirija atent ritualul funerar, neobosind să strige “Doamne miluieşte”. La semnul lui, fără să desconsidere relaţia cu tutunul, băieţii s-au grăbit să dezvelească crucea şi să ridice capacul coşciugului. Se întinsese un murmur printre privitori, aşa cum se întîmplă cînd uşurarea unei mulţimi se contopeşte cu mirarea ori cu trăirile mai vii. Între scîndurile de brad, cu mîinile împreunate anapoda pe piept, cu picioarele strîmbe şi crăcănate, zăcea o păpuşă mare cît un om, făcută din cîrpe şi paie, într-un costum de bogdaproste. Avea chipul lătăreţ, sufocat de barbă. Pe crucea de la cap era lipit un afiş electoral, înfăţişînd un candidat solar, încrezător în puterile sale, iar dedesubt, pe o placă, stătea scris “Aici odihneşte Victor Lazu, un rahat care a vrut să ajungă primar”.
(sursa: http://www.librariaeminescu.ro)
"Degete mici", elogiat în presa straină
Romanul "Degete mici" de Filip Florian continua sa starneasca tot mai mult interesul presei straine. In 8 decembrie, prestigiosul cotidian bavarez "Sueddeutsche Zeitung" a publicat o cronica elogioasa la adresa romanului: "O carte cu intriga politista, din lumea arheologiei, un roman politic si un debut uimitor: romanul Florian Filip vrea sa elibereze literatura de indatorirea de a oferi marturii (...) Romanul sau de debut, aparut in 2005, traieste din neincrederea fata de formele goale care ii stau la indemana pentru a povesti trecutul (…). Dar romanul nu se consuma in aceasta neincredere. Idealul sau nu este descoperirea adevarului ascuns in spatele unor adevaruri incomplete care circula. Idealul lui este eliberarea literaturii de indatorirea istorica de a aduce marturii.
Romanul "Degete mici" a aparut deja in limba maghiara la Magveto Publishing House Ltd si in poloneza la editura Czarne. Urmeaza sa apara si versiunea americana, la Harcourt Publishing House, in 2009, precum si cea slovena, la editura Didakta, tot in anul 2009. De altfel, de Harcourt se leaga una dintre cele mai spectaculoase vanzari de drepturi de autor postrevolutionare. Editura americana cu o traditie de peste 80 de ani a achizitionat drepturile de editare ale romanului "Degete mici" pentru intreaga lume (exceptand cele doua contracte preexistente in Ungaria si in Germania). (sursa: România Liberă, http://www.infoportal.ro)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu