17/01/2009, 09:04
Respiraţia Basarabiei, în pericol / Grigore Vieru se zbate între viaţă şi moarte
Înainte ca soarele să apună peste ziua lui Eminescu, un grav accident de circulaţie pune respiraţia Basarabiei în pericol. Poetul Grigore Vieru se află în stare gravă la Secţia Reanimare a Spitalului de Urgenţă din Chişinău, în prezent fiind conectat la aparatele de respiraţie artificială. Mai multe persoane cunoscute din lumea culturală a Moldovei veghează la uşa spitalului. "Medicii depun toate eforturile, dar situaţia poetului este foarte gravă", declară Grigore Ciobanu, şeful Spitalului din Chişinău.
Accidentul în care a fost implicat poetul Vieru a avut loc pe porţiunea de autostradă avariată pe segmentul Ialoveni – Dănceni, în condiţii de vizibilitate redusă, cauzate de o ceaţă densă.
Grigore Vieru se întorcea de la Cahul, unde participase la o ceremonie de omagiere a poetului Mihai Eminescu. O echipă de medici români a plecat aseară la Chişinău pentru a ajuta la salvarea poetului. Toată lu mea speră ca accidentul soţilor Doina şi Ion Aldea Teodo rovici, petrecut în condiţii nici astăzi elucidate, să nu atârne ca sabia lui Damocles asupra sufletului lui Grigore Vieru.
Înainte ca soarele să apună peste ziua lui Eminescu, un grav accident de circulaţie pune respiraţia Basarabiei în pericol. Grigore Vieru se află în stare gravă la Spitalul de Urgenţă din Chişinău.
Poetul basarabean Grigore Vieru a fost grav rănit în noaptea de 15 spre 16 ianuarie într-un accident rutier produs pe teritoriul Republicii Moldova. El se află internat la Secţia de Reanimare a Spitalului de Urgenţă din Chişinău şi conectat la aparatul de respiraţie artificială. "Sta rea lui Vie ru este extrem de gravă. Pronosticul este foarte rezervat din ce ni s-a descris, urmează să vedem la faţa locului", a spus Raed Arafat, subsecretar de stat în Ministerul Sănătăţii.
Accidentul a avut loc în apropierea raionului Ialoveni, maşina în care se afla poetul lovindu-se violent de un copac de pe marginea drumului, din cauza ceţii. Grigore Vieru se întorcea din Cahul, unde participase la o ceremonie pentru omagierea poetului Mihai Eminescu. Atât poetul, cât şi Gheorghe Munteanu, membru al Ansamblului de dansuri populare "Joc", care se afla la volanul maşinii Opel Astra, au fost grav răniţi. La spital, la acel moment, medicii au decis "să nu se recurgă la intervenţii chirurgicale". Cele două infarcte anterioare pe care le-a avut poetul complică starea acestuia.
Potrivit Eleonorei Tcaci, şeful substaţiei medicale de urgenţă Ialoveni, ambulanţa a fost solicitată la ora 1:25 noaptea. Poetul se afla în automobil, avea dureri de cap şi plăgi sângerânde pe faţă.
În răni avea cioburi de sticlă din parbriz.
Născut la 14 februarie 1935, Grigore Vieru a lansat volume de versuri precum "Aproape" (1974), "Un verde neverde" (1976) şi "Metafore albastre" (1991) şi este membru corespondent al Academiei Române din 1993.
TEROAREA DE A IUBI ROMÂNITATEA
O vizită inopinată la redacţia Jurnalului Naţional la data de 15 octombrie 2008 a marelui poet basarabean avea să lase brazde adânci în pământul sufletelor noastre de români, unii mai mari, alţii mai mici. A intrat pe uşă cu aeru-i inconfundabil. Ne-a înmânat un articol în care îi evoca pe cei doi artişti. Ca prin farmec, atmosfera s-a relaxat pe fondul vocii poetului. I-am strâns căldura sufletului ro mânesc în căuşul palmelor şi am păs trat-o, parcă ştiind cât de nepreţuită este. În piept ascundea cinci bypass-uri, dar persista în binecunoscuta lui teroare de a iubi românitatea. I-am ascultat cu aviditate amintirile unei co pi lă rii în care ade vă rurile despre neam şi Dumnezeu au lipsit cu desăvârşire. "Eu sunt născut pe malul Prutului, pe lângă Rădăuţi-Prut. Bi serica din sat era închisă, iar maică-mea, ca toate femeile de la ţară, deşi analfabetă complet, era o mare credincioasă şi, când venea Paştele, cocea pe ascuns pască şi făcea ouă roşii. Trebuiau sfinţite, dar unde să le sfinţeşti? Pe ce lă lalt mal, la Miorcani, biserica func ţio na. La miezul nopţii se revărsa peste Prut zgo motul clopotelor din noaptea Învierii. Aşa sfin ţea maică-mea pasca şi ouăle, în zvonul acelor clopote din satul Miorcani!"
UN MARE PRIETEN
Când vorbim despre Grigore Vieru nu putem să nu ne gândim la marele lui prieten şi al Basarabiei, poetul Adrian Pău nescu. "Ce pot să spun decât că nu am mai primit o veste bună de la începutul erei noastre. Faptul că astăzi, la 9:30, m-a sunat ziaristul Mihai Sultana Vicol, omul extraordinar dedicat cauzei unităţii naţionale, care era la Chişinău, şi mi-a spus că Vieru este în spital şi este în comă în urma unui accident petrecut pe drumul de la Cahul la Chişinău m-a năucit. Pur şi simplu încep să cred că trăim în interiorul unui blestem. Grigore Vieru trebuia să vină zilele acestea în partea aceasta de Prut, nu spun altfel că România este şi Basarabia, trebuia să fie cu noi, am vorbit cu el de Crăciun, mi-a confirmat că vrea să vină să fim de ziua Unirii celei mici împreună, cum am fost şi de ziua Unirii celei mari. În momentul acesta, Grigore Vieru este fără respiraţie, este dependent de aparate, este cu tensiunea în permanentă cădere, este în stare de inconştienţă şi că şi rinichii sunt blo caţi. Nu am putut da ştirea câteva ore.
Me reu erau priorităţi politice, mereu erau priorităţi birocra tice. În fine, am vorbit de câteva ori cu Nicolae Dabija, cu Mihai Sultana Vicol, care, urlând mi-a spus, şi de fapt nici eu nu mă mai pot abţine, că a fost chemat un preot. Asta este ultima veste nenorocită. Înseamnă că lucrurile sunt grave.
Grigore este de ore şi ore într-o altă lume, poate mai bună, poate mai puţin birocratică, poate sufletul lui colindă şi se roagă pentru noi, cum trebuie să ne rugăm şi noi pentru el, pentru că sufletul lui este numai o pâlpâire, viaţa lui. Nu suntem niciodată pregătiţi pentru lucrurile esenţiale, cumpenele care intervin cu o viteză cosmică în viaţa noastră. Ce să facem, parcă suntem blocaţi în proiect, aici trebuia să fie găsite resurse, asta spunea la un moment dat doctorul Arafat, să-l aducem de acolo pentru a face investigaţii, pentru a face tot ce depinde de noi, ca să nu moară. Vorba lui Nicolae Dabija: Vieru este sufletul Basarabiei şi, dacă sufletul Basarabiei piere, de fapt ceea ce ne mai rămăsese, Basarabia însăşi moare. Iar imaginea pe care mi-a zu grăvit-o este ceva cutremurător, sunt oameni în jurul spitalului cu lumânări în mână şi se roagă. Asta e. Iată la ce ne duce trăirea adevărată şi necenzurată, şi necartelată. Bietul Grigore! Lumânări pentru o rugăciune cât mai credibilă.
Asta mă aduce la nebunie, în creierul meu parcă este un spiral de nervi, aşa sunt acum. Nu mai înţeleg nimic! De ce trebuie ca un om sfios, genial ca el, un simbol, sufletul Basarabiei, să treacă prin toate acestea şi să fie atât de trist, căci el, ţineţi minte!, la ora asta este numai o pâlpâire", a încheiat Adrian Păunescu.
Raisa, soţia lui Grigore Vieru, îi roagă pe toţi creştinii să îşi împreuneze mâinile a rugăciune pentru sănătatea poetului.
Nu am, moarte, cu tine nimic
Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestema unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.
Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!
Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.
Nu frica, nu teamă,
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.
Reaprindeţi candela
Reaprindeţi candela-n căscioare
Lângă busuiocul cel mereu
Degerat la mâini şi la picioare,
Se întoarce-acasă Dumnezeu.
Doamne Cel din slăvile creştine,
Ce păcate oare-ai săvârşit
Că te-au dus acolo şi pe tine
În Siberii fără de sfârşit?!
Toate le ierţi,
Doamne de Sus,
Cu blândeţe măreaţă,
Chiar şi pe cei
Care te-au dus
În Siberii de gheaţă!
Ninge frigul şi pustiul plouă,
Degerata-mi este inima.
Doamne, bine nu ne-a fost nici nouă
Fără sfatul şi lumina Ta.
Doamne, intră şi-n a mea chilie
Şi-amândoi, răniţi şi îngheţaţi,
Să ne încălzim cu bucurie
Unul lângă altul ca doi fraţi.
Toate le ierţi,
Doamne de Sus,
Cu blândete măreaţă,
Chiar şi pe cei
Care te-au dus
În Siberii de gheaţă!
Grigore Vieru
Sursa: Jurnalul Naţional
Înainte ca soarele să apună peste ziua lui Eminescu, un grav accident de circulaţie pune respiraţia Basarabiei în pericol. Poetul Grigore Vieru se află în stare gravă la Secţia Reanimare a Spitalului de Urgenţă din Chişinău, în prezent fiind conectat la aparatele de respiraţie artificială. Mai multe persoane cunoscute din lumea culturală a Moldovei veghează la uşa spitalului. "Medicii depun toate eforturile, dar situaţia poetului este foarte gravă", declară Grigore Ciobanu, şeful Spitalului din Chişinău.
Accidentul în care a fost implicat poetul Vieru a avut loc pe porţiunea de autostradă avariată pe segmentul Ialoveni – Dănceni, în condiţii de vizibilitate redusă, cauzate de o ceaţă densă.
Grigore Vieru se întorcea de la Cahul, unde participase la o ceremonie de omagiere a poetului Mihai Eminescu. O echipă de medici români a plecat aseară la Chişinău pentru a ajuta la salvarea poetului. Toată lu mea speră ca accidentul soţilor Doina şi Ion Aldea Teodo rovici, petrecut în condiţii nici astăzi elucidate, să nu atârne ca sabia lui Damocles asupra sufletului lui Grigore Vieru.
Înainte ca soarele să apună peste ziua lui Eminescu, un grav accident de circulaţie pune respiraţia Basarabiei în pericol. Grigore Vieru se află în stare gravă la Spitalul de Urgenţă din Chişinău.
Poetul basarabean Grigore Vieru a fost grav rănit în noaptea de 15 spre 16 ianuarie într-un accident rutier produs pe teritoriul Republicii Moldova. El se află internat la Secţia de Reanimare a Spitalului de Urgenţă din Chişinău şi conectat la aparatul de respiraţie artificială. "Sta rea lui Vie ru este extrem de gravă. Pronosticul este foarte rezervat din ce ni s-a descris, urmează să vedem la faţa locului", a spus Raed Arafat, subsecretar de stat în Ministerul Sănătăţii.
Accidentul a avut loc în apropierea raionului Ialoveni, maşina în care se afla poetul lovindu-se violent de un copac de pe marginea drumului, din cauza ceţii. Grigore Vieru se întorcea din Cahul, unde participase la o ceremonie pentru omagierea poetului Mihai Eminescu. Atât poetul, cât şi Gheorghe Munteanu, membru al Ansamblului de dansuri populare "Joc", care se afla la volanul maşinii Opel Astra, au fost grav răniţi. La spital, la acel moment, medicii au decis "să nu se recurgă la intervenţii chirurgicale". Cele două infarcte anterioare pe care le-a avut poetul complică starea acestuia.
Potrivit Eleonorei Tcaci, şeful substaţiei medicale de urgenţă Ialoveni, ambulanţa a fost solicitată la ora 1:25 noaptea. Poetul se afla în automobil, avea dureri de cap şi plăgi sângerânde pe faţă.
În răni avea cioburi de sticlă din parbriz.
Născut la 14 februarie 1935, Grigore Vieru a lansat volume de versuri precum "Aproape" (1974), "Un verde neverde" (1976) şi "Metafore albastre" (1991) şi este membru corespondent al Academiei Române din 1993.
TEROAREA DE A IUBI ROMÂNITATEA
O vizită inopinată la redacţia Jurnalului Naţional la data de 15 octombrie 2008 a marelui poet basarabean avea să lase brazde adânci în pământul sufletelor noastre de români, unii mai mari, alţii mai mici. A intrat pe uşă cu aeru-i inconfundabil. Ne-a înmânat un articol în care îi evoca pe cei doi artişti. Ca prin farmec, atmosfera s-a relaxat pe fondul vocii poetului. I-am strâns căldura sufletului ro mânesc în căuşul palmelor şi am păs trat-o, parcă ştiind cât de nepreţuită este. În piept ascundea cinci bypass-uri, dar persista în binecunoscuta lui teroare de a iubi românitatea. I-am ascultat cu aviditate amintirile unei co pi lă rii în care ade vă rurile despre neam şi Dumnezeu au lipsit cu desăvârşire. "Eu sunt născut pe malul Prutului, pe lângă Rădăuţi-Prut. Bi serica din sat era închisă, iar maică-mea, ca toate femeile de la ţară, deşi analfabetă complet, era o mare credincioasă şi, când venea Paştele, cocea pe ascuns pască şi făcea ouă roşii. Trebuiau sfinţite, dar unde să le sfinţeşti? Pe ce lă lalt mal, la Miorcani, biserica func ţio na. La miezul nopţii se revărsa peste Prut zgo motul clopotelor din noaptea Învierii. Aşa sfin ţea maică-mea pasca şi ouăle, în zvonul acelor clopote din satul Miorcani!"
UN MARE PRIETEN
Când vorbim despre Grigore Vieru nu putem să nu ne gândim la marele lui prieten şi al Basarabiei, poetul Adrian Pău nescu. "Ce pot să spun decât că nu am mai primit o veste bună de la începutul erei noastre. Faptul că astăzi, la 9:30, m-a sunat ziaristul Mihai Sultana Vicol, omul extraordinar dedicat cauzei unităţii naţionale, care era la Chişinău, şi mi-a spus că Vieru este în spital şi este în comă în urma unui accident petrecut pe drumul de la Cahul la Chişinău m-a năucit. Pur şi simplu încep să cred că trăim în interiorul unui blestem. Grigore Vieru trebuia să vină zilele acestea în partea aceasta de Prut, nu spun altfel că România este şi Basarabia, trebuia să fie cu noi, am vorbit cu el de Crăciun, mi-a confirmat că vrea să vină să fim de ziua Unirii celei mici împreună, cum am fost şi de ziua Unirii celei mari. În momentul acesta, Grigore Vieru este fără respiraţie, este dependent de aparate, este cu tensiunea în permanentă cădere, este în stare de inconştienţă şi că şi rinichii sunt blo caţi. Nu am putut da ştirea câteva ore.
Me reu erau priorităţi politice, mereu erau priorităţi birocra tice. În fine, am vorbit de câteva ori cu Nicolae Dabija, cu Mihai Sultana Vicol, care, urlând mi-a spus, şi de fapt nici eu nu mă mai pot abţine, că a fost chemat un preot. Asta este ultima veste nenorocită. Înseamnă că lucrurile sunt grave.
Grigore este de ore şi ore într-o altă lume, poate mai bună, poate mai puţin birocratică, poate sufletul lui colindă şi se roagă pentru noi, cum trebuie să ne rugăm şi noi pentru el, pentru că sufletul lui este numai o pâlpâire, viaţa lui. Nu suntem niciodată pregătiţi pentru lucrurile esenţiale, cumpenele care intervin cu o viteză cosmică în viaţa noastră. Ce să facem, parcă suntem blocaţi în proiect, aici trebuia să fie găsite resurse, asta spunea la un moment dat doctorul Arafat, să-l aducem de acolo pentru a face investigaţii, pentru a face tot ce depinde de noi, ca să nu moară. Vorba lui Nicolae Dabija: Vieru este sufletul Basarabiei şi, dacă sufletul Basarabiei piere, de fapt ceea ce ne mai rămăsese, Basarabia însăşi moare. Iar imaginea pe care mi-a zu grăvit-o este ceva cutremurător, sunt oameni în jurul spitalului cu lumânări în mână şi se roagă. Asta e. Iată la ce ne duce trăirea adevărată şi necenzurată, şi necartelată. Bietul Grigore! Lumânări pentru o rugăciune cât mai credibilă.
Asta mă aduce la nebunie, în creierul meu parcă este un spiral de nervi, aşa sunt acum. Nu mai înţeleg nimic! De ce trebuie ca un om sfios, genial ca el, un simbol, sufletul Basarabiei, să treacă prin toate acestea şi să fie atât de trist, căci el, ţineţi minte!, la ora asta este numai o pâlpâire", a încheiat Adrian Păunescu.
Raisa, soţia lui Grigore Vieru, îi roagă pe toţi creştinii să îşi împreuneze mâinile a rugăciune pentru sănătatea poetului.
Nu am, moarte, cu tine nimic
Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestema unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.
Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!
Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.
Nu frica, nu teamă,
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.
Reaprindeţi candela
Reaprindeţi candela-n căscioare
Lângă busuiocul cel mereu
Degerat la mâini şi la picioare,
Se întoarce-acasă Dumnezeu.
Doamne Cel din slăvile creştine,
Ce păcate oare-ai săvârşit
Că te-au dus acolo şi pe tine
În Siberii fără de sfârşit?!
Toate le ierţi,
Doamne de Sus,
Cu blândeţe măreaţă,
Chiar şi pe cei
Care te-au dus
În Siberii de gheaţă!
Ninge frigul şi pustiul plouă,
Degerata-mi este inima.
Doamne, bine nu ne-a fost nici nouă
Fără sfatul şi lumina Ta.
Doamne, intră şi-n a mea chilie
Şi-amândoi, răniţi şi îngheţaţi,
Să ne încălzim cu bucurie
Unul lângă altul ca doi fraţi.
Toate le ierţi,
Doamne de Sus,
Cu blândete măreaţă,
Chiar şi pe cei
Care te-au dus
În Siberii de gheaţă!
Grigore Vieru
Sursa: Jurnalul Naţional
01 februarie 2008
(sau poetul român despre poetul român)
Nu am ştiut până la capăt ce e moartea, nici când au murit părinţii mei, nici când au murit prieteni ai mei, nici când am trecut eu însumi prin încercarea morţii. Zilele acestea, însă, după grija pe care i-am dus-o lui Fănuş Neagu, când se afla în spital, după frământarea în legătură cu sănătatea lui Dinu Săraru, după ce am aflat că Sergiu Nicolaescu (care mă vizitase cu problemele cinematografiei, la Senat, în decembrie), a fost operat, am trăit suferinţa marelui meu prieten şi frate, Grigore Vieru, ca pe o boală. Am fost neliniştit şi insomniac. M-am agitat şi m-am speriat. Fotografia, de alături, pe care Ana Maria Păunescu i-a făcut-o, într-un şir de imagini lui Grigore Vieru, în momentul când pleca din casa şi din curtea noastră, ca să se interneze la Spitalul Fundeni, mă răscoleşte, acum când o privesc.
Fragilul şi genialul poet venise de la Chişinău, cu indicaţia expresă a medicilor basarabeni, de a se interna la Fundeni, ca să se ia o decizie corectă, ştiinţifică, profesională pentru inima lui cu două infarcturi. El mi-a mărturisit, în lungile noastre dialoguri, că trăieşte sub teroare la Chişinău, unde este supus celor mai grave atacuri, din partea unor publicaţii antiromâneşti, cum ar fi „Moldova Suverană”, în care îşi varsă veninul abject şi un slugoi bucureştean, mutat dincolo de Prut, ca să facă jocurile lui Voronin. Imaginaţia tiranilor lui Vieru este bogată. Ei lovesc în el, în băiatul lui, în literatura română din Basarabia, de fapt, dinamitând dreptul la regăsire al românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Vieru a fost obligat la procese absurde. Vieru a fost, în toţi aceşti ani, ameninţat cu moartea şi cu umilinţa.
Statutul lui de clasic în viaţă, cum e în realitate, nu a fost, însă, respectat nici la Bucureşti, cu excepţia primei perioade Iliescu, din istoria contemporană, când, la o aniversare rotundă, la propunerea mea, preşedintele Iliescu a organizat o Sărbătoare Vieru la Cotroceni. Relaţia lui Vieru cu Iliescu a fost todeauna caldă şi corectă, ca şi relaţia lui Iliescu cu Vieru. Dar atât. Preşedintele social democrat nu s-a băgat în chestiuni materiale, poetului fiindu-i mai de ajutor din acest punct de vedere, Alexandru Bârlădeanu, Virgil Măgureanu, Matei Vintilă şi Adrian Păunescu. Dar măcar Ion Iliescu şi-a păstrat linia de conduită şi nu i se poate reproşa că nu şi-a sărit peste umbră. În rest, Vieru ar fi trăit la Bucureşti aproape ca în străinătate, dacă ar fi existat numai oficiali, în această ţară. Din fericire, au mai existat şi oameni.
În ce mă priveşte, pentru ca lucrurile să fie clare şi să nu considere nimeni că îmi permit să vorbesc fără o minimă autoritate morală, despre Vieru: l-am numit în Consiliul Naţional al Radiodifuziunii, din partea formaţiunii politice în a cărei conducere eram. L-am convins, apoi, pe Răzvan Theodorescu, ca ministru al culturii ce era, să-l angajeze consilier în problema culturii române de peste Prut. M-am ocupat, cu îndărătnicie, de condiţia lui materială, ca şi de casele şi vieţile altor creatori basarabeni, pe care mai toţi colegii bucureşteni îi aclamau seara, dar nu se gândeau unde vor dormi, ce vor mânca şi ce vor lucra mâine şi poimâine. Dar, în fine, să le dea Dumnezeu bine tuturor!
Am sunat de câteva ori pe zi la Spitalul Fundeni, numărul de telefon intrându-mi în memorie pentru tot restul vieţii, 3180400, şi am cerut obsesiv acelaşi interior, 2201, unde asistenta şefă, doamna Târşolea, mi-a primit cu o emoţionantă atenţie apelurile, din când în când – atunci când Grigore nu dormea sau nu i se făcea perfuzie – aducându-mi-l la telefon. Poetul abia se mişca. Vocea lui parcă se îngropase în pieptul lui. Asta nu l-a împiedicat să-mi spună că „Flacăra” mea e cea mai bună revistă şi că-l ajută să se simtă mai bine. Dragul meu Grigore mi-a mărturisit, la un moment dat, că trebuie să facă rost de stent şi de nişte mii de euro, ca să se încerce această soluţie, întrucât el nu ar rezista la o operaţie pe cord deschis.
Toată umilinţa, toată ruşinea, toată tristeţea, cu care am parcurs paginile de istorie literară, în care îmi era dat să aflu ce puţin ar fi trebuit, din partea autorităţiilor, ca unul sau altul dintre oamenii de vârf ai culturii noastre să poată supravieţui, mi-au revenit în memorie. M-am simţit responsabil de sărăcia lui Grigore. M-am despărţit de vocea lui şi am plâns. Apoi, l-am sunat pe ministrul sănătăţii, d-l Eugen Nicolaescu, om cu care mă aflu în raporturi rele, i-am povestit, scurt şi cutremurat, în ce situaţie se află marele scriitor. I-am semnalat revolta mea că autorităţiile române sunt indiferente, atât faţă de cultura de dincoace de Prut, cât şi faţă de oamenii de cultură şi de cultura de dincolo de graniţele actuale. Hohoteam, la telefon. Omul real din ministrul cu acelaşi nume s-a scuturat de orice formalism si a acţionat. El a telefonat directorului spitalului şi l-a certat că nu ştie de internarea lui Vieru la Fundeni. Dr. Macarie a reacţionat imediat. De altfel toţi medicii şi toţi angajaţii spitalului se purtaseră ireproşabil cu Grigore Vieru înainte de telefonul ministrului. Oricum, mulţumiri, domnului Eugen Nicolaescu!
Numai că un stent costă. Şi nu a mai fost nevoie să se facă nu ştiu ce chetă publică pentru inima lui Grigore. Autoritatea de resort a căutat, în mod corect, şi a găsit soluţia urgentă, pentru ca poetul să supravieţuiască şi acestei încercări teribile. Nu mult timp după operaţie, Grigore mi-a spus la telefon că are chef de scris şi că se simte reconfortat, din punct de vedere moral şi mult mai bine din punct de vedere fizic.
Luni, 28 decembrie, la orele prânzului, când am sunat-o, doamna Târşolea mi-a spus, cu bucurie, că domnul Vieru e îmbrăcat şi aşteaptă să vină nora lui să-l ia acasă. E undeva aproape, vi-l dau. Mulţumesc, doamnă şi îmi pare rău că sufletul meu nu mă lasă, nici să vin la prieteni în spital, nici să mă internez eu. Grigore era entuziasmat de faptul că merge acasă, deşi singurătatea, într-un apartament de bloc din Bucureşti, nu e un tratament. Şi mi-a precizat că a scris, dar trebuie să transcrie articolul şi aforismele, pentru că scrisul din spital nu poate fi prea uşor descifrat. Pe la 5-6, diseară, trimite să ţi le dau. Sănătate, Grogore!
Însă, de acasă de la el, Grigore m-a anunţat că e istovit şi trebuie să amânăm până a doua zi la prânz. E târziu, Grigore. Bine, mâine la 10-10.30! Fireşte, poetul m-a pătimit cât a putut, cu grija lui faţă de literă, cerându-mi două rânduri de corecturi. Una la telefon şi alta, din nou la el în apartament. Ultima oară când ne-am auzit, miercuri seara pe la 6-6.30, vocea parcă i se ascunsese iarăşi în suflet. Vorbea cu mult mai puţin distinct decât de obicei. Şi încet. Era obosit.
E obosit. Trebuie să avem grijă de Grigore Vieru. E slăbit şi e marcat de moartea pe care a învins-o. Nemernicii, care-l omoară zilnic, la Chişinău, şi indiferenţii bucureşteni, bolnavi de complicitate cu asasinii lui Grigore, ar trebui să ia aminte că moartea e printre noi, printre noi toţi. Câţiva dintre noi au misiunea de a o înfrunta primii. Cel care a scris incomparabilul vers „Nu am moarte cu tine nimic” va trebui să se însănătoşească, spre a putea observa, spre a putea înţelege şi scrie continuarea dialogului cu moartea, din punctul de vedere al vieţii care învinge. Şi parcă aş aştepta momentul când moartea, în loc să secere, s-ar apuca de scris şi ar lansa versul: Nu am, Grigore, cu tine nimic!
(sau poetul român despre poetul român)
Nu am ştiut până la capăt ce e moartea, nici când au murit părinţii mei, nici când au murit prieteni ai mei, nici când am trecut eu însumi prin încercarea morţii. Zilele acestea, însă, după grija pe care i-am dus-o lui Fănuş Neagu, când se afla în spital, după frământarea în legătură cu sănătatea lui Dinu Săraru, după ce am aflat că Sergiu Nicolaescu (care mă vizitase cu problemele cinematografiei, la Senat, în decembrie), a fost operat, am trăit suferinţa marelui meu prieten şi frate, Grigore Vieru, ca pe o boală. Am fost neliniştit şi insomniac. M-am agitat şi m-am speriat. Fotografia, de alături, pe care Ana Maria Păunescu i-a făcut-o, într-un şir de imagini lui Grigore Vieru, în momentul când pleca din casa şi din curtea noastră, ca să se interneze la Spitalul Fundeni, mă răscoleşte, acum când o privesc.Fragilul şi genialul poet venise de la Chişinău, cu indicaţia expresă a medicilor basarabeni, de a se interna la Fundeni, ca să se ia o decizie corectă, ştiinţifică, profesională pentru inima lui cu două infarcturi. El mi-a mărturisit, în lungile noastre dialoguri, că trăieşte sub teroare la Chişinău, unde este supus celor mai grave atacuri, din partea unor publicaţii antiromâneşti, cum ar fi „Moldova Suverană”, în care îşi varsă veninul abject şi un slugoi bucureştean, mutat dincolo de Prut, ca să facă jocurile lui Voronin. Imaginaţia tiranilor lui Vieru este bogată. Ei lovesc în el, în băiatul lui, în literatura română din Basarabia, de fapt, dinamitând dreptul la regăsire al românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Vieru a fost obligat la procese absurde. Vieru a fost, în toţi aceşti ani, ameninţat cu moartea şi cu umilinţa.
Statutul lui de clasic în viaţă, cum e în realitate, nu a fost, însă, respectat nici la Bucureşti, cu excepţia primei perioade Iliescu, din istoria contemporană, când, la o aniversare rotundă, la propunerea mea, preşedintele Iliescu a organizat o Sărbătoare Vieru la Cotroceni. Relaţia lui Vieru cu Iliescu a fost todeauna caldă şi corectă, ca şi relaţia lui Iliescu cu Vieru. Dar atât. Preşedintele social democrat nu s-a băgat în chestiuni materiale, poetului fiindu-i mai de ajutor din acest punct de vedere, Alexandru Bârlădeanu, Virgil Măgureanu, Matei Vintilă şi Adrian Păunescu. Dar măcar Ion Iliescu şi-a păstrat linia de conduită şi nu i se poate reproşa că nu şi-a sărit peste umbră. În rest, Vieru ar fi trăit la Bucureşti aproape ca în străinătate, dacă ar fi existat numai oficiali, în această ţară. Din fericire, au mai existat şi oameni.
În ce mă priveşte, pentru ca lucrurile să fie clare şi să nu considere nimeni că îmi permit să vorbesc fără o minimă autoritate morală, despre Vieru: l-am numit în Consiliul Naţional al Radiodifuziunii, din partea formaţiunii politice în a cărei conducere eram. L-am convins, apoi, pe Răzvan Theodorescu, ca ministru al culturii ce era, să-l angajeze consilier în problema culturii române de peste Prut. M-am ocupat, cu îndărătnicie, de condiţia lui materială, ca şi de casele şi vieţile altor creatori basarabeni, pe care mai toţi colegii bucureşteni îi aclamau seara, dar nu se gândeau unde vor dormi, ce vor mânca şi ce vor lucra mâine şi poimâine. Dar, în fine, să le dea Dumnezeu bine tuturor!
Am sunat de câteva ori pe zi la Spitalul Fundeni, numărul de telefon intrându-mi în memorie pentru tot restul vieţii, 3180400, şi am cerut obsesiv acelaşi interior, 2201, unde asistenta şefă, doamna Târşolea, mi-a primit cu o emoţionantă atenţie apelurile, din când în când – atunci când Grigore nu dormea sau nu i se făcea perfuzie – aducându-mi-l la telefon. Poetul abia se mişca. Vocea lui parcă se îngropase în pieptul lui. Asta nu l-a împiedicat să-mi spună că „Flacăra” mea e cea mai bună revistă şi că-l ajută să se simtă mai bine. Dragul meu Grigore mi-a mărturisit, la un moment dat, că trebuie să facă rost de stent şi de nişte mii de euro, ca să se încerce această soluţie, întrucât el nu ar rezista la o operaţie pe cord deschis.
Toată umilinţa, toată ruşinea, toată tristeţea, cu care am parcurs paginile de istorie literară, în care îmi era dat să aflu ce puţin ar fi trebuit, din partea autorităţiilor, ca unul sau altul dintre oamenii de vârf ai culturii noastre să poată supravieţui, mi-au revenit în memorie. M-am simţit responsabil de sărăcia lui Grigore. M-am despărţit de vocea lui şi am plâns. Apoi, l-am sunat pe ministrul sănătăţii, d-l Eugen Nicolaescu, om cu care mă aflu în raporturi rele, i-am povestit, scurt şi cutremurat, în ce situaţie se află marele scriitor. I-am semnalat revolta mea că autorităţiile române sunt indiferente, atât faţă de cultura de dincoace de Prut, cât şi faţă de oamenii de cultură şi de cultura de dincolo de graniţele actuale. Hohoteam, la telefon. Omul real din ministrul cu acelaşi nume s-a scuturat de orice formalism si a acţionat. El a telefonat directorului spitalului şi l-a certat că nu ştie de internarea lui Vieru la Fundeni. Dr. Macarie a reacţionat imediat. De altfel toţi medicii şi toţi angajaţii spitalului se purtaseră ireproşabil cu Grigore Vieru înainte de telefonul ministrului. Oricum, mulţumiri, domnului Eugen Nicolaescu!
Numai că un stent costă. Şi nu a mai fost nevoie să se facă nu ştiu ce chetă publică pentru inima lui Grigore. Autoritatea de resort a căutat, în mod corect, şi a găsit soluţia urgentă, pentru ca poetul să supravieţuiască şi acestei încercări teribile. Nu mult timp după operaţie, Grigore mi-a spus la telefon că are chef de scris şi că se simte reconfortat, din punct de vedere moral şi mult mai bine din punct de vedere fizic.
Luni, 28 decembrie, la orele prânzului, când am sunat-o, doamna Târşolea mi-a spus, cu bucurie, că domnul Vieru e îmbrăcat şi aşteaptă să vină nora lui să-l ia acasă. E undeva aproape, vi-l dau. Mulţumesc, doamnă şi îmi pare rău că sufletul meu nu mă lasă, nici să vin la prieteni în spital, nici să mă internez eu. Grigore era entuziasmat de faptul că merge acasă, deşi singurătatea, într-un apartament de bloc din Bucureşti, nu e un tratament. Şi mi-a precizat că a scris, dar trebuie să transcrie articolul şi aforismele, pentru că scrisul din spital nu poate fi prea uşor descifrat. Pe la 5-6, diseară, trimite să ţi le dau. Sănătate, Grogore!
Însă, de acasă de la el, Grigore m-a anunţat că e istovit şi trebuie să amânăm până a doua zi la prânz. E târziu, Grigore. Bine, mâine la 10-10.30! Fireşte, poetul m-a pătimit cât a putut, cu grija lui faţă de literă, cerându-mi două rânduri de corecturi. Una la telefon şi alta, din nou la el în apartament. Ultima oară când ne-am auzit, miercuri seara pe la 6-6.30, vocea parcă i se ascunsese iarăşi în suflet. Vorbea cu mult mai puţin distinct decât de obicei. Şi încet. Era obosit.
E obosit. Trebuie să avem grijă de Grigore Vieru. E slăbit şi e marcat de moartea pe care a învins-o. Nemernicii, care-l omoară zilnic, la Chişinău, şi indiferenţii bucureşteni, bolnavi de complicitate cu asasinii lui Grigore, ar trebui să ia aminte că moartea e printre noi, printre noi toţi. Câţiva dintre noi au misiunea de a o înfrunta primii. Cel care a scris incomparabilul vers „Nu am moarte cu tine nimic” va trebui să se însănătoşească, spre a putea observa, spre a putea înţelege şi scrie continuarea dialogului cu moartea, din punctul de vedere al vieţii care învinge. Şi parcă aş aştepta momentul când moartea, în loc să secere, s-ar apuca de scris şi ar lansa versul: Nu am, Grigore, cu tine nimic!
(Text publicat şi în revista "Flacăra lui Adrian Păunescu" nr.7 / 1 februarie 2008, http://paunescuadrian.blogspot.com/2008/02/vieru-trecut-prin-moarte.html)
L-am întâlnit pe Grigore Vieru o singură dată, pe vremea când România şi Republica Moldova inventa podul de flori. L-am întâlnit pe Grigore Vieru într-un tren de metrou, unde era un călător pierdut... Nu l-aş fi recunoscut dacă nu mi-ar fi atras atenţia privirea în gol, spre altă realitate, care făcea din acel om îmbrăcat în trenchcoatul său de zi cu zi, un om al apăsării. Nu am avut curajul să mă apropii, să-i urez "o zi bună!" măcar... L-am lăsat gândind la alte realităţi.
Cand eram mic,
Cineva imi dadu un ochean.
Cu el
Toate
Eu le maream.
Maream farama de azima
In patruzeci si sapte,
Pana cand
Puteam sa rup din ea
Jumatate.
Maream si adanceam
Valurile Prutului,
Pana cand
Ma temeam sa intru in ele.
Maream pe „cartinci“
Oameni cu mustati,
Pana cand vedeam gradina
Umplandu-se ca de spice
De mustata lor.
Maream vorbele
Pana cand sunau
Ca un clopot bisericesc.
Maream tacerea
Pana cand in capita de paie
Auzeam cum respira spionii...
Nu stiu cum si de unde
Baiatul meu
A scos ieri
Acea jucarie veche.
Azi dimineata
Am sfaramat ocheanul.
Lui Ozea Rusu
Copiii lesina, nu-i bine,
Si moarte picura din nori.
Si chiar izvorului ii vine
Un fel de greata uneori.
Atatea vorbe si minciuni,
Atatea seci promisiuni!
De ce-ai dat, Doamne, grai la om,
Iar nu la floare si la pom?!
A prins a inalbi,
Precum ninsorile,
Si tineretea mea!
Mai bine ar vorbi
In lume florile,
Iar omul ar tacea!
E falsa mila ori e muta,
Iar crucea de la piept e joc.
In moarte tot mai multi se muta,
Vazand ca-n viata nu au loc.
Atatea vorbe si minciuni,
Atatea seci promisiuni!
De ce-ai dat, Doamne, grai la om,
Iar nu la floare si la pom?!
A prins a inalbi,
Precum ninsorile,
Si tineretea mea!
Mai bine ar vorbi
In lume florile,
Iar omul ar tacea!
(DE CE- AI DAT, DOAMNE?! de Grigore Vieru)
(sursa: http://www.poeziile.com)
18 Ianuarie 2009
A murit Grigore Vieru
Ana Zidărescu
În această dimineată, la ora 1.30, poetul basarabean Grigore Vieru a murit la spitalul de urgenţă din Chişinău, ca urmare a rănilor din accidentul rutier de joi noapte. Pe 16 ianuarie, acesta se întorcea de la un eveniment organizat la Cahul, cu ocazia a 159 de ani de la naşterea lui Eminescu. Maşina în care Grigore se afla era condusă de Gheorghe Munteanu (47 de ani), un alt artist moldovean. Poliţia a declarat că starea vremii era nefavorabilă, viteza şoferului fiind prea mare pentru condiţiile de drum. La câţiva kilometri de Chişinău, automobilul s-a izbit de un panou publicitar. Pe 14 februarie, Vieru urma să împlinească 74 de a ani.
Astăzi era programat să plece spre Chişinău o echipă de medici români, pentru a-i asista pe doctorii din Chişinău. Un echipaj SMURD se afla deja acolo, cu scopul de a-l transporta pe Vieru la Bucureşti, însă starea acestuia nu a permis.
Ultimul raport medical arăta că starea poetului, chiar dacă era gravă, prezenta o ameliorare vineri, când tensiunea începuse să se stabilizeze, iar rinichii să-i funcţioneze. Acesta se afla în stare comatoasă, fiind conectat la aparate.
Diagnosticul cu care a fost internat a fost de politraumatism, traumatism cranio-cerebral închis, contuzie cerebrală, traumatism toracic închis, contuzia cordului şi a plamânilor şi contuzia organelor abdominale, ceea ce a dus la rezerve din partea medicilor. În trecut, poetul a mai suferit două infarcte şi câteva accidente de maşină.
Şoferul nu a suferit răni grave. La scurt timp de la pronunţarea decesului, prieteni şi apropiaţi ai poetului s-au dus la spital pentru a-l vedea pentru ultima oară şi pentru a fi alături de familia acestuia.
"Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul", a spus Grigore Vieru în 1973, la prima sa vizită în România. Visul poetului era unirea României cu Moldova.
Acesta este cunoscut mai ales pentru volumele de versuri "Numele tău", "Aproape" şi "Metafore albastre". Vieru a scris şi numeroase cărţi pentru copii şi sute de poezii.
Debutul său a avut loc în 1957, odată cu versurile pentru copii din "Alarma". La câteva luni după acest eveniment, a absolvit Institutul Pedagogic din Chişinău şi a devenit redactor la o revistă pentru copii. În 1960 s-a căsătorit cu Raisa Raicu (1960), cu care a avut doi copii, Tudor (iunie 1960) şi Călin (iunie 1965).
Operele lui Grigore Vieru:
1957 - "Alarma" (versuri pentru copii)
1958 - "Muzicuţe" (versuri pentru copii)
1961 - "Făt-Frumos curcubeul" şi "Bună ziua, fulgilor!" la editura "Cartea Moldovenească"
1963 - "Mulţumim pentru pace" (versuri) şi "Făguraşi" (versuri, povestiri şi cântece).
1964 - Revista Nistru publică poemul Legământ, dedicat poetului nepereche Mihai Eminescu.
1965 - "Versuri pentru cititorii de toate vârstele", prefaţat de Ion Druţă pentru care i se acordă Premiul Republican al Comsomolului în domeniul literaturii pentru copii şi tineret (1967).
1967 - "Poezii de seama voastră" (editura Lumina)
1967 - "Bărbaţii Moldovei" cu o dedicaţie pentru "naţionalistul" Nicolae Testimiţeanu ((revista Nistru)). Întregul tiraj este oprit, dedicaţia scoasă.
1969 - "Duminica cuvintelor" la editura Lumina cu ilustraţii de Igor Vieru, o carte mult îndrăgită de preşcolari, care a devenit "obligatorie" în orice grădiniţă de copii.
1970 - "Abecedarul" (editura Lumina)- autori Spiridon Vangheli, Grigore Vieru şi pictorul Igor Vieru)
1970 - "Trei iezi" [3]
1974 - "Aproape" (versuri lirice, cu ilustraţii color de Isai Cârmu)
1975 - "Mama" (editura "Lumina" - cartea pentru cei mici, ilustrată de Igor Vieru)
1976 - "Un verde ne vede!" ( editura "Lumina" - volum pentru care poetului i se decernează "Premiul de Stat al Republicii Moldova" (1978).
1991 - "Metafore albastre" (editura Narodna cultura, Sofia - în colecţia Globus poetic, traducere în limba bulgară de Ognean Stamboliev (sursa: Wikipedia)
(articol preluat din ziarul Evenimentul Zilei, http://www.evz.ro)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu