de Adrian Paunescu
n-am avut nici noroc, nici chemări, nici curaj,
unde sunt, mă trezesc doritor să rămân
şi, cu grele picioare, m-ating de pavaj.
Nu-i de mine nimic din infernul modern,
eu în peşteri, acum, aş avea locul meu,
pe o piatră de râu mi-ar fi dor să-mi aştern,
orice drum la Paris mi se pare prea greu.
E trei sferturi sub ierbi generaţia mea,
ce să caut aici, fără nimeni din toţi?
invalizi glorioşi, lângă voi aş cădea,
dar mă cheamă absurd nebunia pe roţi.
Prea târziu am ajuns, prea bătrân, la Paris,
amintirea s-a şters, în memorie-i gol,
era bine să-l gust, cât mi-a fost inetrzis,
de pe oricare loc, azi, abia mă mai scol.
Şi mi-e dor de Brâncuşi, cel mai mult de Brâncuşi,
dacă nu-ntârziam, într-un straniu pariu,
îi umblam la fereşti, îi dormeam pe la uşi,
pentru opera lui, măcar piatră să-i fiu.
Condamnat, pentru veci, să fiu numai român,
noapte bună, oraş al eternei lumini,
prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
hai acasă, eu plec, n-are rost să rămân,
e prea scump pentru mine să mor în străini.
1995
Piesele "Théâtre de bouche", de Gherasim Luca, "De la sensation d'élasticité lorsqu'on marche sur des cadavres", de Matei Vişniec, şi "Some news from the future", de Gianina Cărbunariu, vor fi prezentate la Paris, informează Institutul Cultural Român (ICR) din capitala Franţei.
"Théâtre de bouche", singurul text dramatic al poetului evreu Gherasim Luca, născut în România, va fi pus în scenă de Claude Merlin şi compania Théâtre À Toi Pour Toujours, la Théâtre-Café Le Picolo din Saint-Ouen, în regiunea pariziană. Reprezentaţiile sunt programate în perioada 13 - 16 ianuarie şi 20 - 23 ale aceleiaşi luni.
Gherasim Luca, născut Salman Locker, pe 23 iulie 1913, la Bucureşti, şi decedat pe 9 februarie 1994 (s-a sinucis aruncându-se în apele Senei, la Paris), a fost teoretician al suprarealismului şi poet, frecvent citat în operele cuplului Gilles Deleuze si Félix Guattari.
A aderat pe când era foarte tânăr la mişcarea avangardistă, scriind pentru revista Alge, în anii '30. Din 1945 până în 1947 a făcut parte dintr-un grup de artişti suprarealişti, alături de Gellu Naum, Paul Păun, Virgil Theodorescu şi Dolfi Trost.
A inventat "cubomania" şi, alături de Dolfi Trost, a fost coautorul celebrului manifest "Dialectica dialecticii. Mesaj adresat mişcării suprarealiste internaţionale".
Hărţuit şi capturat în timp ce încerca să fugă din ţară, autointitulatul "étran-juif" a părăsit România în 1952 şi s-a mutat la Paris, prin Israel.
În 1994, el a fost evacuat din apartamentul său, sub pretextul unei curăţenii generale. Poetul, care a locuit timp de 40 de ani în Franţa fără niciun fel de acte, a avut o singură reacţie. Pe 9 februarie, la vârsta de 80 de ani, s-a sinucis, sărind în Sena, la fel ca prietenul său Paul Celan.
Cea mai recentă piesă a Gianinei Cărbunariu, "poimâine alaltăieri", tradusă în franceză, va fi pusă în scenă de Christian Benedetti la Théâtre-Studio din Alfortville, în apropiere de Paris, de pe 15 ianuarie până pe 7 martie.
Spectacolul "poimâine alaltăieri", în regia autoarei, a avut premiera în luna octombrie, la Teatrul Mic din Bucureşti.
Piesa "De la sensation d'élasticité lorsqu'on marche sur des cadavres", de Matei Vişniec, va fi transpusă într-un spectacol-lectură pe 3 februarie, la Théâtre du Rond Point din Paris, în regia lui Mustapha Aouar.
Producţia este realizată de compania Gare au Théâtre, fondată de regizorul de teatru contemporan Mustapha Aouar.
"De la sensation d'élasticité lorsqu'on marche sur des cadavres" prezintă închisoarea de la Sighet în 1952, unde a fost încarcerată de comunişti o bună parte din elita românească interbelică: miniştri, profesori universitari, scriitori, jurnalişti.
Într-o seară, unul dintre deţinuţi povesteşte, spre amuzamentul celorlalţi, "Cântăreaţa cheală", de Eugen Ionesco, pentru ca, a doua zi, direcţia închisorii să înceapă o anchetă pentru a afla cine sunt Ionesco şi cântăreaţa cheală şi ce se ascunde în spatele limbajului codificat al povestirii.
Matei Vişniec, născut în 1956, la Rădăuţi, trăieşte şi scrie la Paris din 1987, după ce în România i-au fost cenzurate mai multe piese de teatru, scenarii de film şi un roman.
Vişniec, care pe lângă teatru, a scris şi poezie, precum şi romanul "Cafeneaua Pas-Parol", lucrează şi ca jurnalist, la Radio France Internationale.
Printre piesele sale se numără "Le Dernier Godot" (Ultimul Godot), "Le Théâtre décomposé ou l'homme poubelle" ("Teatrul descompus sau Omul-pubelă"), "L'Histoire des ours Panda racontés par un saxophoniste qui a une petite amie à Francfort" ("Istoria urşilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt"), "Du Sexe de la femme comme champ de bataille dans la guerre en Bosnie" ("Femeia ca un câmp de luptă în războiul din Bosnia"), "L'Histoire du communisme racontée aux malades mentaux" ("Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal"), "Ioana şi focul" şi "Mansardă la Paris cu vedere spre moarte", a cărei montare de Radu Afrim a obţinut, în 2008, la Avignon, premiul Coup de Coeur de la Presse.
(sursa: http://www.mediafax.ro)
de Gianina Cărbunariu
Regia: Gianina Cărbunariu
Scenografia: Andu Dumitrescu, Andrei Dinu
Costume: Andrei Dinu
Mişcare scenică: Carmen Coţofană
Durata: 1h45min (fara pauza)
Distribuţia: MĂDĂLINA GHIŢESCU, PAULA GHERGHE, CARMEN FLORESCU, ROLANDO MATSANGOS, VIRGIL AIOANEI
Foto: Adi Bulboacă
Ideea de bază a spectacolului a fost un exerciţiu de imaginaţie: ce se va întâmpla cu noi în 20, 30, 50 de ani şi în ce măsură ceea ce facem acum va avea un efect mai târziu? Toate lucrurile pe care noi le-am plasat într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, mai mult sau mai puţin posibil îşi au punctul de pornire în fapte reale pe care le-am observat fiecare dintre noi, în dilemele pe care trăim chiar în acest moment. În plus, viitorul imaginat nu e unul singur, pentru că fiecare scenă propune o posibilitate, o perspectivă, care poate fi complementară sau contradictorie în raport cu celelalte scene. "Distanţa" pe care am dorit să ne-o luăm prin raportarea la prezent ca şi cum ar fi trecut am considerat-o ca fiind o sursă bună pentru lărgirea spaţiului lăsat liber creativităţii. Această distanţare a intenţionat şi posibilitatea unei raportări ironice şi patetice în acelaşi timp. Interdicţiile, modele, fobiile, obiectele care fac parte din viaţa noastră obişnuită, senzaţiile pe care le trăim, deciziile pe care le luăm - toate aceste lucruri pe care le luăm drept normale şi abia dacă mai avem timp să ne uităm la ele îndeaproape, au fost materialul de bază al întregului proces. Nu ne-am propus să facem un spectacol de science-fiction, ci un spectacol în care unele din lucrurile care există deja la acest moment să fie exagerate, supradimensionate, duse atât de departe cât ne-a permis nouă imaginaţia. Tocmai pentru a putea fi de fapt privite mai bine.
Gianina Cărbunariu
(sursa: http://www.teatrulmic.ro)
Tudor Gheorghe - La Paris
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu