Poate că acest cuvânt, "meşteşugar", a început să fie uitat. El îl folosesc, din când în când, pentru că aduce un miros de breaslă, cum pe strada blănarilor miroase a piele crudă, pe strada tâmplarilor miroase a şerlac, pe strada librarilor a praf de bibliotecă... A ce miroase pe strada lutierilor? Nu ştiu, îmi este greu să identific a ce miroase o vioară, tocmai pentru că lemnul uscat nu vrea cu nici un chip să aibă miros de lemn de mobilă, ci un miros uscat de scândură lăsată la soare cum nu poţi simţi decât dacă îţi lipeşti nasul de un vechi gard de la casa bunicilor... Zâmbesc pentru că mi-am adus aminte de Uliţa Copilăriei a lui Ionel Teodoreanu...
Uliţile de căpetenie ale târgului au slujitorii lor: măturători care le piaptănă, stropitori care le spală, meşteri care le sulimenesc cu smoală şi asfalt.
Ea se slujeşte singură. Îşi toarnă apă de ploaie prin uluce; îşi potriveşte părul cu vrăbii; şi chipul ei firesc e.
Trufaşe de numele lor, celelalte uliţi au silit porţile caselor să li-l înveţe şi să li-l rostească statornic. Şi porţile, cu guri de tablă sau de lemn, îl au în toată clipa pe buze.
Ea a şoptit doar casei noastre numele ei. Ploile l-au şters; poarta l-a uitat! Şi ea l-a uitat.
E o umilă şi neştiută uliţă de margine de târg.
Vioara miroase diferit pe dinafară, a lac crăpat şi ulei de nucă, a sacâz şi sudoare. Pe dinăuntru mirosul este de lemn raşchetat şi hârtie îngălbenită.
Am avut ocazia să ţin în mână o vioară Stradivarius, probabil nu era vorba de un instrument făcut chiar de Antonio Stradivari, dar sunt convins că valoarea lui mergea spre suta de mii de dolari. Proprietarul, un violonist, fiu de om de muzică, un tânăr cu mult talent, repeta pentru admiterea la Conservator, atât de mult încât avea în locul de contact între vioară şi gâtul său o imensă vânătaie. A încercat să mă înveţe prima mea gamă. Încercând mi s-a făcut frică că ar putea să-mi place şi, astfel, aş fi rupt o bucată din viaţa mea visând că voi cânta la vioară.
Dar prea multă introducere, iată articolul din România Liberă...
Lutierul Vasile Gliga a fost inclus, la pozitia a 11-a, in catalogul producatorilor de viori din toata lumea.
Urmasul lui Stradivarius de la Reghin
Dan Gheorghe
Sambata, 17 Ianuarie 2009
Vasile Gliga, milionarul din Reghin, s-a imbogatit intr-un domeniu care ar putea fi considerat neobisnuit pentru Romania. Viorile fabricate de Gliga i-au adus acestuia atat milioanele de euro care l-au propulsat in topul celor mai bogati romani, cat mai ales recunoasterea profesionala internationala. Intreprinzatorul din Transilvania a fost inclus, la pozitia a 11-a, in catalogul producatorilor de viori din toata lumea, catalog aparut la Cremona (Italia), orasul celebrului lutier Stradivarius. De pe poarta fabricii lui Vasile Gliga ies in fiecare an 40.000 de instrumente muzicale cu coarda si arcus, care sunt vandute in Romania, Germania, SUA, Japonia si Australia.
Fara secretara si birou
I-am luat numarul de telefon de pe site-ul pe care-l are pe internet. Nu ne-a raspuns secretara, pentru ca nu are asa ceva, din cate am aflat mai tarziu. Nu detine nici macar un birou. Locuieste in acelasi loc in care e si fabrica sa de muzica. Atunci cand ne-am intalnit la Reghin am vorbit despre viata lui, despre munca si, mai ales, despre viori. Cat priveste averea despre care vorbesc unii sau altii, gazda ne-a spus ca doar munca e pretioasa cu adevarat. "Cladirile sunt valoroase atat timp cat in interiorul lor se nasc instrumentele muzicale. Daca as vinde terenul si constructiile, nu stiu cat as obtine", e parerea patronului, care nu vrea sa intre in amanunte financiare.
O istorie de 200 de ani
Chiar in centrul localitatii Reghin e un monument, simbolizand o vioara, care arata vizitatorilor ca aici exista o adevarata industrie in domeniu, ale carei radacini coboara pana aproape de anul 1800. Ajunsi la marginea urbei, pe soseaua spre Toplita, vedem cateva cladiri grupate in jurul unui careu dominat de verdeata. Am ajuns in lumea lutierului nostru, care ne astepta in parcare, la ora stabilita. Un om intre doua varste, bine facut, nu prea inalt, cu parul care da semne de incaruntire. Doar are 48 de ani. Dar primul lucru care iti sare in ochi e felul in care vorbeste. Mai intai se gandeste, apoi scoate cateva cuvinte, de cate ori e intrebat ceva. Parca si-ar cantari fiecare virgula. Cum n-are birou, ne invita intr-o sala in care e o mica expozitie. Acolo vedem vioara, violoncelul, viola si contrabasul. Sunt produsele sale. La o masa simpla, cu patru scaune, ne asezam sa vorbim despre sunete.
Valea Italianului
Vasile Gliga nu stie sa cante la nici un instrument. stie doar sa faca viori. Asa cum nici soferii, de exemplu, nu stiu sa construiasca masini. Dar asta nu-i impiedica sa le conduca, zice interlocutorul nostru. Vrem sa stim de unde a pornit traditia fauritorilor de instrumente muzicale la Reghin. Istoria aceasta a inceput cu peste 200 de ani in urma. Exista un loc, nu departe de oras, in Muntii Gurghiului, caruia localnicii ii spun Valea Italianului. Acolo au descoperit lutierii italieni muzica pe care codrul romanesc o poate canta.
Au gasit lemn de paltin – cu o rezonanta deosebita, din care se face 70% din corpul unei viori –, dar si molid. Astfel s-a ajuns ca cioplitorii in lemn din Reghin si din satele invecinate sa invete cum se fac diverse componente ale unei viori, pe care le trimiteau apoi in Italia, unde mesterii de acolo le imbinau, obtinand produsul finit. Abia in anul 1951 romanii au inceput sa faca ei insisi instrumente muzicale. A fost deschisa o fabrica la Reghin, care mai functioneaza si acum. Interesant e ca primul lutier care a lucrat in fabrica asta n-a fost localnic, ci un mester adus tocmai din Bucovina. Se numea Roman Boianciuc.
Tot mai putina materie prima
Culmea e ca in ziua de azi se gasesc tot mai putini arbori care au in "burta" lor o vioara. Exista cunoscatori ai padurii care merg in Muntii Gurghiului si cauta copacii al caror destin e sa "produca" muzica. Dar pomii s-au rarit, pentru ca multi dintre ei sunt victime ale taierilor necontrolate din ultimii ani. Tot mai putini oameni se mai gandesc azi la "muzicalitatea" codrului. Asta e marea suparare a lutierului care ne-a primit in casa lui.
La fel ca multi alti concitadini de-ai sai, Vasile Gliga a inceput de copil sa ciopleasca lemnul. Mai ales ca se trage dintr-o familie de silvicultori. si tot pe calea lemnului a pornit, mai tarziu, sa-i invete tainele tocmai la Targu Mures, la un liceu forestier. Dar lemnul se poate impleti si cu dragostea, mai ales cand doi oameni au acelasi mestesug in sange. si cum sangele mai si clocoteste in tinerete, tanarul Gliga s-a insurat cand era in clasa a XI-a, drept pentru care a fost dat afara din scoala. Ce-i drept, avea 18 ani, asa ca a fost o cununie in toata regula.
De la munca de jos
Proaspetii casatoriti Elena si Vasile n-au avut altceva de facut decat sa se intoarca in locul lor de bastina, la Reghin, unde s-au angajat la Fabrica de Instrumente Muzicale, ca muncitori la brigada de gaturi de viori.
si-au continuat studiile la seral. "Am fost colegi de banca, de brigada, suntem parteneri de viata, dar si in afaceri", e rezumatul unei vieti in doi, pe parcursul careia au facut si trei copii. Dupa finalizarea studiilor liceale, Vasile si-a conturat specializarea la Facultatea de Industrializare a Lemnului din Brasov, in domeniul mobilierului de arta. "Ca sa lucrezi cu lemnul trebuie sa-ti placa munca, dar sa ai si talent, pentru ca 98% din orice obiect din lemn se face prin operatiuni manuale", ni se explica. Numai ca pasiunea lui cea mare era pentru viori. Ce-i drept, avea de unde sa "fure" meserie, de la mesterii lutieri din "fabrica muzicala". Nu-i deloc usor sa faci o vioara. Pana sa fie capabila sa produca acele sunete, ea trece prin nici mai mult, nici mai putin de 200 de etape ale desavarsirii sale.
Atelierul din debara
Sotii Gliga au ajuns la o alta rascruce a vietii lor in 1991. Lucrau tot la fabrica de instrumente din Reghin. Angajati la stat. Vasile era chiar director comercial. si exact in acel moment au decis sa schimbe "macazul", pentru a se arunca in valtoarea unei afaceri de familie. Tot cu viori, fireste. Pe-atunci locuiau intr-un bloc. Acolo, in debara, si-au facut un mic atelier. Produceau doua viori pe luna. Apoi plecau cu ele sa le vanda. Fie in tara, fie in strainatate. Au ajuns si la cele doua mari targuri de instrumente muzicale din lume, din SUA si Germania, unde orice producator care se respecta isi prezinta in fiecare an marfa. Asa a crescut afacerea Gliga, pana la stadiul de azi, cand cei 300 de salariati ai lor produc in fiecare an 40.000 de instrumente cu coarda si arcus.
Marfa pentru export
Mai mult de jumatate din produsele cu marca lutierului din Reghin sunt vandute in SUA, restul ajung in Germania, Japonia si Australia. Fie in institutii de cultura si de spectacol, fie in cele educative. Chiar daca vorbim despre tari industrializate, mesterul ne spune ca in scolile de acolo se pune accent pe muzica in educatia elevilor. De exemplu, copiii japonezi fac cunostinta cu sunetele muzicale, prin metode didactice speciale, inca de la varsta de 3 ani. Asa se si explica de ce in aceste tari piata instrumentelor muzicale e atat de activa. O vioara costa cel mult 3.000 de euro, daca ne uitam la preturile de fabrica ale produselor Gliga.
Familia muzicala
Muzica si dans. Asa e in familia Gliga. Trei copii are Vasile. Toti trei merg, intr-un fel sau altul, pe calea muzicii. Unicul baiat, Cristian, locuieste in SUA, unde administreaza filiala de peste Ocean a firmei tatalui sau. Fata cea mare, Dumitrita, e director de marketing al "imperiului" viorilor din Reghin. Mai e si Mirona, vicecampioana mondiala, in 2003, la dans sportiv. De la pasiunea mezinei a pornit si investitia lui Vasile Gliga in scoala de dans, astfel incat "patria" lutierilor romani a devenit, de cativa ani incoace, si Centrul National de Dans Sportiv, in care echipa de profil a Romaniei se pregateste in fiecare vara. Asa ca, pe langa meseria sa de baza, mesterul Gliga e si presedinte al Federatiei Romane de Dans Sportiv.
Apreciat in Cremona
Calitatea lemnului romanesc si arta mesterilor din Carpati sunt apreciate in lumea cea mai fina a lutierilor, la Cremona, in Italia, acolo unde intr-un catalog al producatorilor de viori este inscrisa, la pozitia a 11-a, marca Gliga. Romanul e cunoscut aici inca de acum 20 de ani, cand a trimis o vioara la un concurs organizat chiar in orasul lui Stradivarius. De la acel moment, al concursului din 1988, unde a fost remarcat pentru calitatea produsului sau, a pornit si impulsul lui Vasile Gliga pentru viitoarea lui afacere...
300 ore de munca pentru o vioara
Se poate spune ca o vioara creste la fel de greu ca un om pana cand ajunge la maturitate si e capabila sa stea pe "picioarele" ei. Daca faci un produs de serie, trebuie sa muncesti la el 50 de ore in decursul a trei luni. Instrumentul nu trece pe banda rulanta de la o operatiune la alta. Lemnul trebuie lasat sa se "odihneasca" intre diversele manevre de constructie, de la "nasterea" componentelor pana la asamblarea lor, trecand apoi prin asigurarea rezistentei cu un fileu din furnir care leaga cutia de rezonanta, dupa care urmeaza lacuirea cu pana la 15 straturi de rasini naturale. Mai lunga e "incubatia" unei viori de maestru, pentru care sunt necesare 300 ore de munca de-a lungul unui an. La care se mai adauga inca cinci ani in care lemnul trebuie lasat la uscare naturala. Abia atunci vioara va putea deveni, in sfarsit, partenera unui muzician, pe scena.
(sursa: România Liberă, http://www.romanialibera.ro)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu