Imparatul Britaniei, Consta, care se numea Flor, era nepotul lui Claudie, imparatul cel mai dinainte, care se nascuse din fiica lui. Deci, Consta si Elena au fost parintii marelui Constantin. Consta a avut si alti copii cu alta femeie, cu numele Teodora, care a fost fiica a imparatului Maximian Erculie. Aceasta a nascut lui Consta pe Constantie, tatal lui Galie si al lui Iulian; pe Dalmatie, pe Navalian si o fiica, Constantia, care a fost data dupa Liciniu. Iar din Elena este nascut Constantin cel Mare, care a fost si mostenitor al imparatiei tatalui sau.
Despre Consta, tatal lui Constantin, se povesteste ca, desi se arata a fi inchinator de idoli, dupa obiceiul cel vechi al Romei, nu se silea spre slujba idoleasca ca ceilalti inchinatori de idoli; ci se arata si nadajduia spre Dumnezeu cel Preainalt. El invata pe fiul sau, Constantin, sa caute si sa ceara ajutor de la cea de sus purtare de grija, iar nu de la idoli. Lui ii era mila de crestinii ce se munceau si se omorau de ceilalti imparati pagini; pentru aceea el nu ura Biserica lui Hristos, ci o apara de prigonire. Deci, crestinii din partile Apusului aveau odihna sub stapinirea lui; iar cei din partile Rasaritului erau supusi la diferite chinuri, de vreme ce Maximian Galerie, ginerele lui Diocletian, stapinea partile acelea.
La curtea imparatului Consta erau multi crestini in tot felul de dregatorii, iar unii dintre ei erau chiar slujitori de aproape ai lui. Vrind imparatul sa stie care dintre barbati sint buni, desavirsiti si statornici in credinta, a facut aceasta: A chemat toata curtea sa imparateasca si le-a zis: "Daca imi este cineva credincios si voieste sa fie in palatul meu, sa se inchine zeilor mei si impreuna cu mine sa le aduca jertfe si atunci imi va fi prieten adevarat, slujindu-ne in boieria sa si invrednicindu-se de la noi de mai mare cinste. Iar daca cineva nu va voi sa se inchine zeilor mei, sa se duca din curtea mea unde va voi, deoarece nu pot sa fiu impreuna cu cei ce nu sint de o credinta cu mine".
Imparatul, zicind acestea, deodata, cei ce stateau de fata, s-au impartit in doua parti; pentru ca cei ce erau adevarati robi ai lui Hristos, adica crestinii, s-au dat la o parte, lasindu-si astfel dregatoriile si rangurile lor cele mari cu care erau insarcinati si, astfel, au inceput a iesi din palatele imparatesti. Iar cei ce iubeau lumea aceasta si slava ei mai mult decit pe Hristos, adevaratul Dumnezeu, aceia s-au plecat la cuvintele imparatului si se inchinau idolilor. Deci, imparatul, oprind pe adevaratii crestini, a zis catre dinsii: "De vreme ce va vad, ca slujiti cu credinta Dumnezeului vostru, voiesc ca voi sa fiti sfetnicii, slujitorii si prietenii mei; pentru ca nadajduiesc ca in ce fel sinteti credinciosi Dumnezeului vostru, tot in acel fel veti fi credinciosi si catre mine!" Iar catre cei care au voit a se abate de la Hristos si a se inchina zeilor, a zis: "Pe voi nu mai voiesc sa va am in curtea mea; caci, daca nu ati pastrat credinta Dumnezeului vostru, apoi cum veti fi credinciosi mie?"
Astfel i-a gonit rusinati din fata sa. De aici se vede cit era de bun acel imparat catre crestinii cei credinciosi. Aflindu-se in Britania si, cazind in boala de moarte, a incredintat imparatia fiului sau, Constantin, cel nascut din Elena, pe care il iubea mai mult decit pe toti fiii sai cei nascuti din cealalta femeie; si, in urma, si-a dat ultima suflare.
Constantin a luat stapinirea imparatiei dupa moartea tatalui sau, cu invoirea a toata oastea, pentru ca era iubit de toti, ca o odrasla iesita dintr-o radacina buna. Maxentie, fiul cel nelegitim al lui Maximian Erculie, auzind de acest lucru, s-a umplut de zavistie si, amagind citiva senatori din Roma, carora dindu-le multe daruri si fagaduindu-le multe altele, i-a rapit scaunul imparatesc, facindu-se astfel imparat al Romei cu puterea sa, fara voia poporului Romei si a toata oastea. Constantin, instiintindu-se de acest lucru, nu s-a suparat asupra lui, ci mai ales s-a si invoit cu dinsul si a trimis la el soli pentru pace, lasind pe Maxentie sa imparateasca in Roma, iar el multumindu-se cu Britania si cu partile ei cele de un hotar. Maxentie insa, nu voia pacea cu Constantin si nici nu-l recunostea ca imparat, voind ca singur sa ramina imparat a tot pamintul si tinuturilor de sub stapinirea Romei. El, intarindu-se in Roma, a inceput a face multa rautate poporului; caci nu numai pe crestini ii gonea, ci si pe paginii sai ii muncea. El a omorit pe senatorii cei cinstiti, jefuindu-le averile, batjocorind casele cele de neam bun si vietuind cu necuratie; pentru ca rapea femeile si fecioarele senatorilor spre necuratia lui, indeletnicindu-se foarte mult la vraji si fermecatorii, facindu-se foarte aspru si urit in toata Roma pentru tirania lui cea spurcata.
Deci, romanii au trimis in taina la Constantin care petrecea in Britania cu mama sa Elena, rugindu-l sa vina si sa-i scape de acel tiran. Constantin a scris mai intii lui Maxentie, sfatuindu-l prieteneste, sa inceteze cu tirania sa Maxentie nu numai ca nu l-a ascultat si nu s-a indreptat, dar mult mai rau s-a facut, gatindu-se de razboi impotriva lui Constantin, nemaivoind a-l lasa sa imparateasca impreuna cu dinsul. Constantin, auzind ca Maxentie nu se indrepteaza, ci se intinde spre lucruri mai rele si aduna oaste multa impotriva lui, a pornit el impotriva lui cu razboi. Dar, vazind ca puterea lui de oaste este putina si gindindu-se si la farmecele lui Maxentie, a inceput a se indoi de biruinta, deoarece stia ca Maxentie varsa mult singe omenesc prin facerea vrajilor si pe multi prunci, fecioare si femei insarcinate le junghia si le jertfea diavolilor, facindu-si lui milostivi pe zeii cei deserti, spre care nadajduia.
Vazind Constantin ca de partea lui Maxentie era mare puterea diavoleasca, a inceput a se ruga adevaratului Dumnezeu, Care stapineste cerul si pamintul, pe Care neamul crestinesc il cinsteste, ca sa-i daruiasca chip de biruinta asupra tiranului. Deci, cu osirdie rugindu-se, i s-a aratat intru amiazazi chipul Crucii Domnului, inchipuit cu stele stralucitoare, mai mult decit soarele, iar deasupra acestui chip era urmatoarea scrisoare: "Cu aceasta vei birui". Aceasta o vedeau toti ostasii, peste care era comandant Artemie - care s-a muncit de Iulian pentru Hristos - si se minunau. Iar cei mai multi dintre dinsii au inceput a se teme, deoarece, la neamuri, chipul Crucii era semn de nenorocire si de moarte, fiindca tilharii si facatorii de rele se pedepseau cu rastignirea pe cruce. Deci, ostasii se temeau toti ca nu cumva razboiul lor sa fie fara izbinda, iar imparatul Constantin era intru nepricepere mare. Noaptea, pe cind el dormea, i s-a aratat singur Domnul nostru Iisus Hristos si iarasi i-a aratat semnul cinstitei Cruci, cel ce i se aratase, si i-a zis: "Sa faci asemanarea acestui semn si sa poruncesti ca sa-l poarte inaintea cetelor si vei birui nu numai pe Maxentie, ci si pe toti vrajmasii tai!"
Sculindu-se imparatul, a spus boierilor sai acea vedenie a sa si, chemind mesteri iscusiti, le-a poruncit sa faca cinstita Cruce, dupa chipul semnului ce i se aratase, de aur, de margaritare si de pietre scumpe. El a mai poruncit ca toata oastea sa sa inchipuiasca semnul Sfintei Cruci pe toate armele, pe steaguri, pe coifuri si pe paveze. Paginul Maxentie, instiintindu-se de venirea lui Constantin din Britania asupra Romei, cu multa indrazneala, si-a scos oastea romana si a tabarit impotriva marelui Constantin; iar Constantin a poruncit sa poarte cinstita Cruce inaintea cetelor ostasilor sai.
Dupa o lupta inversunata, Maxentie a fost biruit cu puterea cinstitei Cruci si multi ostasi au fost ucisi in acea lupta. Iar el, fiind urmarit de imparatul Constantin, a fugit pe podul de peste riul Tibru, pe care singur il zidise, si, stricindu-se podul cu puterea lui Dumnezeu, s-a afundat ticalosul in riu cu ostasii sai, ca si Faraon cel de demult si astfel s-a umplut riul de ostasi si de cai. Dupa aceasta marele Constantin a intrat in Roma cu biruinta, intimpinat de tot poporul cu mare bucurie si cinste; iar el a inaltat mare multumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat biruinta asupra tiranului cu puterea cinstitei si de viata facatoarei Cruci. Spre pomenirea acelei preaslavite biruinte, a pus o cruce in mijlocul cetatii Romei, pe un stilp inalt de piatra si a scris pe dinsa: "Prin acest semn mintuitor, cetatea aceasta s-a eliberat de sub jugul tiranului".
El a mai avut al doilea razboi impotriva Vizantiei, care era atunci cetate mica zidita de un grec oarecare, anume Vizas, in numele sau, pe vremea lui Manase, imparatul iudeilor. Acolo Constantin fiind biruit de doua ori, era intr-o mare mihnire; dar, facindu-se seara, si-a ridicat ochii spre cer si a vazut o scrisoare alcatuita de stele, care inchipuia aceasta: "Cheama-ma in ziua necazului tau, si te voi scoate si Ma vei preamari". Infricosindu-se, si-a ridicat ochii spre cer si a vazut inchipuita o cruce de stele si imprejurul ei aceste cuvinte: "Prin acest semn vei birui". Astfel, punindu-se crucea iarasi in fruntea cetelor, a biruit pe vrajmasii sai si le-a luat cetatea Vizantiei.
Avind al treilea razboi cu tatarii la Dunare, iarasi i s-a aratat pe cer semnul Sfintei Cruci, arma cea mintuitoare si, ca si mai inainte, a avut biruinta. De aceea, imparatul Constantin, cunoscind puterea lui Hristos, Cel ce S-a rastignit pe cruce, a crezut in Hristos adevaratul Dumnezeu si s-a botezat impreuna cu maica sa, Elena, cea vrednica de lauda.
Despre botezul Sfintului Constantin se povesteste astfel: Cu purtarea de grija a lui Dumnezeu, Cel ce le rinduieste toate spre folosul omenesc, imparatul Constantin a cazut intr-o lepra foarte cumplita, care i-a cuprins tot trupul de la cap pina la picioare, incit tot trupul lui era o rana. El a adus multi doctori preaintelepti si vrajitori, nu numai din stapinirea Romei, ci si din Persia; insa nici un folos n-a cistigat la boala sa. Mai in urma venind la imparat, slujitorii idolesti de la Capitoliu i-au zis: "De nu-ti vei face scaldatoare din singe de copii mici si de nu te vei spala in acel singe, fiind cald, apoi nu poti sa te tamaduiesti; iar de vei face asa, atunci indata vei fi sanatos, caci alta doctorie nu este mai buna decit aceasta".
Atunci imparatul a trimis pretutindeni ca sa adune prunci mici, pentru a face din singele lor scaldatoarea. Adunindu-se la Capitoliu o multime de prunci mici, care sugeau la sinul maicilor lor si, sosind ziua in care erau sa fie junghiati, a mers si imparatul la Capitoliu; pentru ca acolo ii gatise slujitorii idolesti scaldatoarea de singe. Atunci s-au adunat o multime de femei, care isi smulgeau parul de pe cap si cu unghiile isi zgiriau fetele, tinguindu-se si plingind cu amar. Deci, intrebind imparatul care este pricina plingerii lor, si aflind ca sint mame ale pruncilor adunati pentru junghiere, s-a umilit si, vazind plingerea si tinguirea cea amara, a zis: "O, cit de mare este neomenia celor ce m-au sfatuit sa vars singe nevinovat! Chiar de as fi stiut cu adevarat ca ma voi tamadui, apoi mai bine era ca eu unul sa rabd durere, decit sa vars singele la atitia prunci, care nici un rau nu mi-a facut, si inca si pe maicile lor sa le umplu de neincetata tinguire si mihnire". Acestea zicind, s-a intors la palat si indata a poruncit sa dea mamelor, sanatosi pe fiii lor, dindu-le in acelasi timp si aur din vistieriile imparatesti, si astfel le-a eliberat pe ele cu pace.
Iar Preabunul Dumnezeu, vazind o milostivire ca aceasta din partea imparatului, i-a rasplatit cu indoita sanatate si trupeasca si sufleteasca. Dumnezeu a trimis la dinsul pe Sfintii si Marii Apostoli Petru si Pavel, care s-au aratat in vedenie pe cind dormea, stind linga patul lui. Imparatul i-a intrebat pe dinsii, cine sint si de unde vin, iar ei au zis: "Noi sintem Petru si Pavel, Apostolii lui Hristos, trimisi de Dinsul la tine sa te povatuim la calea mintuirii, sa-ti aratam baia in care vei cistiga sanatatea sufletului si a trupului si sa-ti fagaduim viata cea vesnica de la Dumnezeu, pentru viata cea vremelnica pe care ai daruit-o pruncilor, fiindca i-ai crutat pe dinsii de moarte. Deci, cheama la tine pe episcopul Silvestru, care se ascunde de frica ta in muntele Soract, si sa asculti invatatura aceluia, pentru ca el iti va arata o scaldatoare, in care te vei curati de toate spurcaciunile si vei fi sanatos cu trupul si cu sufletul". Sfintii Apostoli, zicind acestea, s-au dus de la dinsul.
Imparatul desteptindu-se din somn, se minuna de acea vedenie, cind, dupa obicei, a intrat la dinsul doctorul. Atunci imparatul a zis catre dinsul: "De acum nu mai am trebuinta de doctoria voastra, fiindca nadajduiesc spre dumnezeiescul ajutor". Si l-a gonit pe el de la dinsul. Dupa aceea a poruncit, ca indata sa caute pretutindeni pe episcopul Silvestru si sa-l aduca la dinsul cu cinste. Deci, gasindu-l pe episcopul Silvestru si aducindu-l la imparat, l-a primit cu mare cinste si dragoste, pentru ca, singur sculindu-se, l-a intimpinat si l-a imbratisat prieteneste.
Apoi l-a intrebat pe dinsul, zicind: "Sint la voi oarecare dumnezei cu numele Petru si Pavel?" Silvestru a raspuns: "Im-parate, unul este la noi Dumnezeu, Care a zidit cerul si pamintul si toate cele ce sint pe dinsul. Iar aceia carora tu le zici Petru si Pavel, nu sint dumnezei, ci robi ai lui Dumnezeu, care au propovaduit in toata lumea numele lui Iisus Hristos si mai pe urma si-au varsat singele lor pentru Domnul, fiind ucisi de catre Nero". Auzind aceasta, imparatul s-a bucurat foarte mult si a zis: "Rogu-ma tie, episcope, arata-mi mie asemanarea lor, daca o ai pe icoane inchipuita, ca mai cu incredintare sa stiu de sint aceia ce mi s-au aratat mie in vis". Atunci Silvestru a trimis indata un diacon sa aduca icoana Sfintilor Apostoli Petru si Pavel. Deci, vazind imparatul inchipuirile fetelor apostolesti, a zis: "Cu adevarat acestia sint, cei vazuti de mine!"
Atunci imparatul a spus episcopului cu de-amanuntul toata vedenia lui si l-a rugat pe el sa-i arate scaldatoarea aceea, in care ar putea sa se curate de lepra sufleteasca si trupeasca, dupa cuvintul apostolilor, care i s-au aratat lui in vedenie. Sfintul episcop Silvestru a zis imparatului: "Nu se cade tie sa intri intr-alt fel in scaldatoarea aceea, decit sa crezi fara sovaire mai intii in Dumnezeul acela, pe Care L-au propovaduit apostolii ce ti s-a aratat tie". Imparatul a raspuns: "De n-as fi crezut ca Iisus Hristos este Unul Dumnezeu, apoi niciodata nu te-as fi chemat la mine pe sfintia ta". Grait-a lui sfintul: "Se cade mai intii sa postesti, apoi, cu rugaciuni si lacrimi, prin marturisirea pacatelor tale, sa milostivesti pe Dumnezeu. Deci, leapada-ti porfira si coroana impa-rateasca timp de sapte zile si sa te inchizi in camerele dinauntrul palatului si, plingind in sac si in cenusa, sa-ti faci pocainta, aruncindu-te la pamint; apoi porunceste sa se inchida capistile idolesti si jertfele lor sa inceteze; pe crestinii ce sint in temnite sa-i eliberezi si celor ce stau in legaturi daruieste-le libertate; fii bun cu cei ce se roaga tie, implineste-le toate cererile lor drepte si da din averea ta multa milostenie saracilor".
Imparatul a fagaduit ca pe toate acestea o sa le implineasca; iar episcopul, punindu-si mina pe capul lui, s-a rugat si l-a facut pe el unul dintre cei chemati la primirea Sfintului Botez. Apoi, adunind pe toti credinciosii, le-a poruncit si lor asemenea sa posteasca si sa se roage, ca astfel sa inceteze ura impotriva Bisericii lui Dumnezeu, sa piara intunericul inchinarii de idoli si sa straluceasca tuturor lumina cea mintuitoare.
Sosind a saptea zi, Sfintul Silvestru a venit la imparat si, invatindu-l multe despre tainele sfintei credinte celei intru Preasfinta Treime, i-a pregatit scaldatoarea Sfintului Botez. Cind a intrat imparatul in scaldatoarea Sfintului Botez si, dupa ce Sfintul Silvestru l-a afundat de trei ori in numele Sfintei Treimi, deodata a stralucit o lumina mare din cer, mai mult decit razele soarelui, incit s-a umplut casa de negraita stralucire. Atunci imparatul, indata s-a curatat de lepra, care, cazind de pe trupul lui ca niste solzi de peste, a ramas toata in apa. Astfel a iesit sanatos din scaldatoare, incit n-a mai ramas nici urma din bubele ce au fost pe trupul lui. Apoi, imbracindu-se in haine albe dupa Sfintul Botez, a povestit singur, zicind: "Cind m-am afundat in apa, am simtit o mina de sus, intinzindu-se si atingindu-se de mine".
Dupa acestea, imparatul indata a dat porunca sa nu indrazneasca nimeni a huli pe Hristos sau a supara pe crestini. Deci, a zidit in curtile sale imparatesti o biserica in numele Mintuitorului Hristos si a poruncit sa se boteze fara intirziere toti cei ce vor voi sa fie crestini; iar haine albe pentru botez sa ia din vistieriile imparatesti. In ceasul acela s-au botezat o multime mare de popor si, din zi in zi, crestea si se inmultea Biserica lui Hristos, iar inchinarea de idoli se imputina.
Astfel s-a facut bucurie mare credinciosilor, a caror multime era atit de mare in Roma, incit voiau sa goneasca din cetate pe toti cei ce nu voiau sa fie crestini. Dar imparatul a oprit poporul, zicind: "Dumnezeul nostru nu voieste ca cineva sa vie la El cu sila si fara de voie; ci, daca cineva de voie libera si cu scop bun se apropie de El, in acela El binevoieste si cu milostivire il primeste; deci, precum voieste cineva sa creada cu libertate, asa sa creada, iar nu sa se prigoneasca unul pe altul!"
De acest imparatesc raspuns si mai mult s-a inveselit poporul; caci lasa pe toti sa traiasca in libertate, pe fiecare in credinta si dupa voia sa. Dar nu numai in Roma s-a facut bucurie credinciosilor, ci si in toata lumea. Pentru ca pretutindeni se eliberau din legaturi si din temnite credinciosii cei chinuiti pentru Hristos si se intorceau de la inchisori; iar cei ce se ascundeau prin munti si prin pustietati de frica muncitorilor, veneau la locurile lor fara de frica, si astfel, pretutindeni, a incetat prigonirea si tirania.
Dupa aceasta, binecredinciosul imparat Constantin a voit sa zideasca in numele sau o cetate in Ilie, unde - precum se povesteste - a fost razboiul troadenilor cu elinii. Dar el, cu dumnezeiasca instiintare, s-a oprit sa zideasca acolo cetate si i s-a poruncit s-o zideasca mai bine in Vizantia. Deci, supunindu-se vointei lui Dumnezeu, a zidit in Vizantia o cetate mare si slavita, a infrumusetat-o cu toate podoabele si a numit-o dupa numele sau, Constantinopol. Apoi a mutat acolo scaunul sau de la Roma cea veche, poruncind ca acea cetate sa se numeasca Roma cea noua, incredintind-o apararii lui Dumnezeu si a Preacuratei Sale Maici.
In acea vreme raucredinciosul Arie, tulburind cu eresul sau Biserica lui Hristos, acest binecredincios imparat a voit cu dinadinsul sa incerce cele pentru sfinta credinta. Deci, a poruncit sa se tina in Niceea Sinodul cel mare a toata lumea, unde s-au adunat 318 Sfinti Parinti, care au alcatuit credincioasele dogme ale sfintei credinte, iar pe Arie si eresul lui l-au blestemat. Acest sinod care s-a tinut in anul 325 in Niceea a fost intiiul sinod a toata lumea.
Imparatul Constantin a trimis apoi pe fericita sa maica, Elena, la Ierusalim cu multa avere, ca pe una ce era preaiubitoare de Dumnezeu, pentru cautarea cinstitei si de viata facatoarei Cruci a Domnului. Ea, ducindu-se la Ierusalim, a vazut acele Sfinte Locuri, le-a curatit de spurcaciunile idolesti si a scos la lumina cinstitele moaste ale mai multor sfinti. Pe acea vreme era patriarh in Ierusalim Macarie, care a intimpinat pe imparateasa cu cinste cuviincioasa.
Fericita imparateasa Elena, vrind sa caute Crucea Domnului cea facatoare de viata, care era ascunsa de evrei, i-a chemat pe toti si i-a intrebat sa-i arate locul unde este ascunsa cinstita Cruce a Domnului. Iar ei lepadindu-se ca nu stiu, imparateasa Elena ii ingrozea cu munci si cu moarte. Atunci ei i-au aratat pe un barbat batrin cu numele Iuda, zicind: "Acesta poate sa-ti arate ceea ce cauti, de vreme ce este fiul unui cinstit prooroc". Deci, facindu-se multa cercetare, iar Iuda lepadindu-se a spune, imparateasa a poruncit sa-l arunce intr-o groapa adinca, in care petrecind citava vreme, in cele din urma a fagaduit sa-i spuna. Deci, scotindu-l din groapa, au mers la un loc, unde era un munte mare, pe care Adrian, imparatul Romei, zidise o capiste zeitei Artemida si pusese in ea pe idolul ei. Acolo a aratat acel Iuda, ca este ascunsa Crucea Domnului. Imparateasa Elena a poruncit sa darime capistea idoleasca, iar zidul si pietrele sa le risipeasca.
Fericitul patriarh Macarie rugindu-se, a iesit in locul acela un miros de buna mireasma si indata s-a aratat spre rasarit, Mormintul si locul Capatinii (Golgota), iar aproape de ele au aflat ingropate trei cruci si impreuna cu ele au aflat si cinstitele piroane. Nepricepind nimeni care ar fi fost Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a intimplat in acea vreme, ca duceau un mort la ingropare. Atunci patriarhul Macarie a poruncit celor ce-l duceau sa stea, si a pus una cite una crucile pe cel mort, iar cind a pus Crucea lui Hristos indata a inviat mortul si s-a sculat viu cu puterea dumnezeiestii Cruci a Domnului. Iar imparateasa, luind cu bucurie cinstita Cruce, i s-a inchinat ei si a sarutat-o; asemenea si toata suita imparateasca ce era cu ea. Iar unii nu puteau sa vada si sa sarute Sfinta Cruce in acea vreme, de inghesuiala, pentru aceea au cerut ca macar s-o vada de departe.
Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stind la un loc mai inalt, a aratat poporului cinstita Cruce; iar toti strigau: "Doamne, miluieste!" De atunci s-a inceput a se praznui Inaltarea Sfintei Cruci. Imparateasa Elena a luat cu sine o parte din acest sfint lemn, asemenea si sfintele piroane; iar pe cealalta parte punind-o intr-o racla de argint, a dat-o patriarhului Macarie pentru pazirea neamurilor care vor fi de aici inainte. Atunci acel Iuda si impreuna cu el o multime de iudei au crezut in Hristos si s-au botezat. El s-a numit din Sfintul Botez Chiriac, care, dupa aceea, a fost patriarh al Ierusalimului si s-a sfirsit pe vremea lui Iulian Paravatul, fiind muncit pentru Hristos.
Sfinta imparateasa Elena a poruncit ca in Ierusalim, pe la sfintele locuri, sa se zideasca biserici. Mai intii a poruncit sa se zideasca Biserica Invierii Domnului nostru Iisus Hristos, linga Sfintul Mormint, acolo unde s-a gasit Sfinta Cruce. A mai poruncit sa se zideasca o biserica si in Ghetsimani, unde este mormintul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, a cinstitei ei Adormiri. Apoi, dupa ce a zidit si alte optsprezece biserici, infrumusetindu-le cu toate podoabele si daruindu-le cu indestulate averi, a venit la Constantinopol, aducind o parte din lemnul Sfintei Cruci cea de viata facatoare si sfintele piroane cu care a fost pironit trupul lui Hristos. Apoi, nu dupa multa vreme s-a mutat la Dumnezeu, bineplacindu-I Lui, si a fost ingropata cu cinste.
Iar marele imparat Constantin, dupa moartea maicii sale, Sfinta Elena, vietuind ca zece ani si ceva, a plecat la razboi impotriva persilor. Dar intr-un sat al Nicomidiei a cazut in boala. Deci, cunoscind ca i s-a apropiat sfirsitul, a facut diata, impartind imparatia la cei trei fii ai sai; si, bolind cu trupul, si-a dat sfintul sau suflet in miinile lui Hristos Dumnezeu, cerescul Imparat. Dupa aceasta a fost adus in Constantinopol, unde s-a ingropat cu slava in biserica Sfintilor Apostoli. El a murit la 32 de ani ai imparatiei sale; iar toti anii de la nasterea sa avea saizeci si cinci. Iar acum vietuieste in viata cea fara de sfirsit, in vesnica imparatie a lui Hristos Dumnezeul nostru, Caruia impreuna cu Tatal si cu Sfintul Duh, se cuvine cinste, slava si inchinaciune in vecii vecilor. Amin.
Un comentariu:
La multi ani tuturor sarbatoritilor de azi cu nume imparatesti !
La multi ani, tata !
Trimiteți un comentariu