Câţi mai ştiu cânta româneşte?

---

Grigore Leşe şi ULTIMII RAPSOZI în concert de Crăciun la Ateneul Român
21.12.2008
Duminică, 21 decembrie 2008, la ora 19, la Ateneul Român va avea loc concertul de gală Ultimii rapsozi şi Grigore Leşe, organizat de Institutul Cultural Român.

În pragul Crăciunului şi la final de An al Dialogului Intercultural, evenimentul reuneşte sub cupola Ateneului creatori şi interpreţi care au participat la întâlnirile lunare din cadrul programului Ultimii rapsozi, desfăşurat pe parcursul anului 2008 la ICR.

Pe scena Ateneului vor urca, alături de Grigore Leşe, atât rapsozi români, cât şi reprezentanţi ai culturilor tradiţionale ale minorităţilor din România, ilustrând un dialog care durează de veacuri.

Polifoniile aromânilor fărşeroţi din Cogealac vor fi urmate de cânturile ucrainienilor de pe Tisa. Ţambalul lui Zaim din Câmpulung Moldovenesc va preceda acordurile bandei Lu’ Nea Alită Piţigoi din Târgu Cărbuneşti, după care va fi rândul ruşilor lipoveni din Sarichioi. Din Deltă, se va trece, sonor, peste Carpaţi, cu Niculae a lu’ Ionu li’ Iacob din Lăpuş şi cu cetera lui „Paganini” din Săliştea de Sus, Maramureş. Concertul se va încheia cu un moment interactiv – un fragment din spectacolul Aşteptând Crăciunul cu Grigore Leşe, Doina Lavric şi Zamfira Mureşan cuprinzând colinde precreştine, variante de Mioriţa corind din Transilvania, cântece de stea vestind Naşterea Mântuitorului.

Ultimii rapsozi, program lunar al Institutului Cultural Român, şi-a propus familiarizarea publicului citadin cu folclorul autentic. Un scop al programului este conştientizarea faptului că arta tradiţională, reprezentând o valoare identitară fundamentală, formează un patrimoniu, iar acest patrimoniu imaterial trebuie respectat şi păstrat.

Biletele pentru concertul de pe 21 decembrie pot fi procurate de la Ateneul Român, tel. 021.315.68.75

PROGRAM

MUZICĂ POLIFONICĂ: AROMÂNII FĂRŞEROŢI DIN COGEALAC Editarea în urmă cu câţiva ani a CD-ului „Tumbe, Tumbe” cu muzică veche aromânească înregistrată prin anii 40-50 ne poate face să credem că această gen muzical îl mai putem întâlni doar în arhivele Institutului Brăiloiu. Este un miracol faptul că într-un sat din Dobrogea, există o ultimă generaţie de aromâni fărşeroţi care cântă ca acum 2000 de ani. Spre deosebire de ţăranul român, care horeşte de unul singur, excepţie făcând colindele şi unele cântece de ritual, aromânii fărşeroţi din Cogealac cântă numai în grup. Isonul gutural însoţeşte linia melodică susţinută de cimpoi, generând o polifonie arhaică cu substrat eterofonic.

Melodia este începută de o singură persoană, fiind preluată de întregul grup după primele versuri. Fiecare cântăreţ are intervenţii solistice, alţii ţin isonul pe tonică cu vocala „e”. Structura muzicală repetitivă, melismatică, ornamentată, dă curs improvizaţiei. Versul cântat este întrerupt de numeroase interjecţii intonate în acut, la care cântăreţul recurge intuitiv pentru a completa unele goluri ale rândului melodic. Alteori un cuvânt este cântat fără ultima silabă, fiind reluat imediat în întregime de către întregul grup. Această manieră de interpretare, asemănătoare celei orientale, presupune un auz muzical de excepţie, cunoaşterea liniei melodice, a ritmului, a textului, precum şi respectarea anumitor reguli de interpretare.

Aromânii fărşeroţi din Cogealac obişnuiesc să stea jos atunci când cântă, oferind un adevărat spectacol nu doar auditiv ci şi vizual, prin expresivitatea gesturilor şi plasticitatea mişcărilor din timpul interpretării. Cântă despre păstori, despre dragoste, dor, înstrăinare. Sunt statuari, demni, liberi, conservatori.

Gherase Mihai (cimpoi) - Giogi Vasile - Zogu Nicolae - Zogu Dumitru - Preşa Nicolae - Şiapte Tănase - Mitrenca Vasile - Cica Gheorge -Caimacan Dumitru.

UCRAINIENII DE PE TISA

Prezenţa comunităţilor ucrainene în România este consemnată în vechile acte istorice (slavone în Moldova şi latino-maghiare în Maramureş) din secolele al 14-lea şi al 15-lea. Cu toate acestea, mărturii arheologice şi lingvistice, atestă faptul că o populaţie slavă de răsărit s-a aşezat pe aceste meleaguri încă din secolul al 6-lea, trăind alături de populaţia autohtonă românească. De aici, au migrat mai târziu în Banat şi Dobrogea.

Legăturile culturale dintre români şi ucraineni sunt profunde şi nuanţate. Cea mai veche baladă ucraineană cunoscută este despre Ştefan cel Mare iar epopeea “Cuvânt despre oastea lui Igor” a fost descoperită de boierii moldoveni, refugiaţi în Imperiul ţarist.

În Nordul Maramureşului, la frontiera cu Ucraina, în satele Crăciuneşti şi Lunca la Tisa, trăieşte o comunitate de ucrainieni, pentru care păstrarea amprentei identitare reprezintă o valoare fundamentală. Sunt sate aparţinătoare comunei Bocicoiu Mare, atestată documentar în 1442. Până după cel de-al II-lea Război Mondial, comuna a fost situată de o parte şi alta a Tisei iar Lunca la Tisa era sat ucrainean. După restabilirea graniţei, Lunca la Tisa a trecut pe teritoriul României, schimbându-si denumirea din Luh în Lunca iar satul Crăciuneşti a fost împărţit între cele două ţări.

Din satul Crăciuneşti va veni un grup de femei iar din Lunca la Tisa, Mihai Bobriuc, Ivan Lăzărciuc şi Nicolae Grijiac. Cu toţii, încearcă să-şi recupereze trecutul prin cântec, nelăsând ca muzica strămoşilor ucraineni să dispară. Vor interpreta cântece de dragoste, de cătănie, de nuntă, unele satirice, altele încărcate de dramatism. Nu poate fi ignorată contaminarea, întrepătrunderea firească a elementelor etnice româneşti şi ucrainene existentă în Nordul Maramureşului. Muzicile s-au influenţat reciproc. În timp ce cântecele de ceremonial au o mai mare stabilitate, repertoriul cântecelor propriu-zise este vulnerabil, predispus înnoirii. Aşa se explica faptul ca au pătruns motive melodice cu o circulaţie foarte întinsă, întâlnite la mai multe popoare. Contactul, pe de o parte cu muzica românească şi rusească iar pe de cealaltă parte cu creaţiile de tip occidental, explică bogăţia şi diversitatea liniilor melodice.

Ana Matus - Ileana Malearciuc - Ana Holovcici - Hafia Cobel - Ileana Bilan - Ana Popovici - Ioan Ostaş - Mihai Bobliuc - Ivan Lazarciuc - Nicolae Grijiac

ŢAMBALISTUL ZAIM DIN CÂMPULUNG MOLDOVENESC

„Conservatorul l-am făcut pe prispa românului”, obişnuieşte să spună Zaim Peru, ţigan turc care actualmente locuieşte la Câmpulung Moldovenesc, unde are o cameră închiriată. Ţambalul nu are loc acasă, aşa că şi-l ţine la recepţia unui hotel. Acolo îl caută turiştii nemţi, olandezi, japonezi, unii dintre ei veniţi special să-l asculte. Zaim este adus de îndată, cu taxiul, şi povestea începe, de undeva de departe, de la început de secol 20, atunci când unchiul lui, Antică, şi el lăutar vestit, pleca la Budapesta pentru a-i cumpăra copilului Zaim un ţambal.

Inteligent şi manierat, bun povestitor şi muzicant rafinat, cu pantofii lustruiţi, pălărie cu boruri mici şi baston, Zaim este întruchiparea imaginii lăutarului interbelic. De cântat … cântă de toate: romanţe, valsuri, tangouri, muzică uşoară, muzică lăutărească, balade, cântece de război, cântece haiduceşti, jocuri româneşti şi ungureşti. Nici cel mai insensibil ascultător nu poate rămâne indiferent la sunetul corzilor atinse de Zaim iar el o ştie prea bine: „Ioropa? Ce daca o sa ne bage in Ioropa? Ţambalul meu le place la toţi. Am cântat la mii de nunţi, la fel de fel de lume şi de naţii, o să scot io flăcări şi din ioropeni.”

BANDA LU’ NEA ALITĂ PIŢIGOI DIN TÂRGU CĂRBUNEŞTI

Primul document care atestă prezenţa lăutarilor în Ţările Române este Biblia de la Bucureşti a lui Şerban Cantacuzino, tipărită în anul 1688. Un secol mai târziu, orice curte boierească se putea lăuda cu cel puţin un taraf iar în sec. 19 apar adevărate „cartiere” ale lăutarilor, unele dintre ele supravieţuind până în zilele noastre. La sfârşitul secolului 19 lăutarii erau organizaţi în bande sau tarafuri, care reuneau două-trei persoane, obligatoriu din aceeaşi familie şi neapărat bărbaţi. După mai bine de un secol, în Gorj, la Târgu Cărbuneşti, Banda lu’ Nea Alită Piţigoi respectă aceleaşi principii de funcţionare, reuşind să surprindă prin repertoriu şi interpretare.

Nea Alită Piţigoi este un bătrân lăutar, născut într-o familie de muzicanţi, care face ce ştie cel mai bine: cântă aşa cum l-au învăţat părinţii şi transmite mai departe nepoţilor un repertoriu urban provenit în mare măsură din fondul muzical ţărăneasc gorjean. Împreună cu fratele său, Bebe, cu fii şi nepoţii lor, Nea Alită Piţigoi cântă de toate pentru toţi pentru a-şi câştiga existenţa. Improvizează, sunt imprevizibili, ştiu să îşi aleagă repertoriul în funcţie de auditoriul căruia i se adresează, muzica lor caracterizându-se printr-o mare diversitate a structurilor sonore şi ritmice. Cântă la nunţi, botezuri şi înmormântări iar cârciuma este spaţiul în care se simt cel mai bine. Provocarea de a cânta la Institutul Cultural Român în cadrul proiectului ULTIMII RAPSOZI a fost mare şi pentru lăutari şi pentru organizatori şi pentru publicul prezent la eveniment. După ce încep să cânte lăutarii din Banda lu’ Nea Alită Piţigoi uită complet unde se afla iar publicul intră în contact cu spaţiul gorjan, unde ultimii mari lăutari aşteaptă să fie descoperiţi.
Constantin Piţigoi (Nea Alită) – Dumitru (Bebe) Piţigoi – Gioni Piţigoi – Eugen Piţigoi – Laurenţiu Lătăreţu – Dumitru Piţigoi – Gheorghe Piţigoi.

RUŞII LIPOVENI DIN SARICHIOI
Într-un sat de pescari de pe malul lacului Razin, vegheat de ruinele cetăţii Heracleea, am întâlnit o comunitate de ruşi ortodocşi de rit vechi, a cărei autenticitate şi putere de conservare o transformă într-un model de rezistenţă în vremuri atât de tulburi.

Sarichioi. Aşa se numeşte satul unde, de sute de ani, urmaşii neînfricaţilor cazaci nekrasoviţi - a ignat-cazacilor cum îi numeau cu respect autorităţile turceşti - se încăpăţânează să-şi vorbească limba, să-şi cânte cântecele, să-şi conserve intact portul tradiţional din zona Donului şi a Kubanului, să păstreze cu sfinţenie cărţi bisericeşti în slavonă şi icoane vechi, să se nască, să crească şi să moară în credinţa ortodoxă de rit vechi. Au fost numiţi lipoveni şi sub acest nume sunt cunoscuţi atât în Rusia cât şi la noi. La Institutul Cultural Român, în cadrul proiectului ULTIMII RAPSOZI, grupul Landâş din Sarichioi a adus cântece de dragoste, de cătănie, de război, cântece din Săptămâna Brânzei, din ceremonialul de nuntă, cântece duhovniceşti şi balade. Din poveşti şi legende străvechi s-au născut aceste cântece iar datorită interpretării arhaice, ţărăneaşti, sunt la fel de vii ca atunci când au prins viaţă.

Ruşi, lipoveni, nekrasoviţi, ignat-cazaci, nu ştiu cum să îi numesc pe locuitorii satului Sarichioi pentru a fi mai aproape de adevărul istoric. Dar tot ce ştiu este că pe aceşti oameni extraordinari cîntecul i-a unit, le-a dat puterea de a dăinui şi le-a delimitat locul în lume, acolo unde s-au aşezat.
GRUPUL LANDÂŞ: Uleana Mitri - Maria Deac - Ana Maroz - Ana Finoghen - Maria Ignat - Varanica Colareza - Evdochia Simionov - Georgeta Dolghin - Alexandra Ciubotaru - Elena Petrichei - Vasile Dolghin - Pimon Bejenaru (harmoşcă).

NICULAE A LU’ IONU LI’ IACOB DIN LĂPUŞ ŞI PAGANINI DIN SALIŞTEA DE SUS, MARAMUREŞ

Nicolae Piţiş din Lăpuş este întruchiparea contrastelor: aspru şi totodată blând, naiv şi atotştiutor, sensibil şi împietrit, afişând o suficienţă vecină cu trufia. Horea în grumaz şi glasul fluierului se confundă cu viaţa, gândirea şi simţirea lui. Şi-a exteriorizat prin cântece stările sufleteşti, horile fiind o formă de comunicare cu oamenii din sat. Horile şi zâcălile lui badea Niculae sunt asemănătoare pietrelor din Valea Iederii cu care i se învecinează hotarul: s-au şlefuit în timp şi generaţii. Horile lui nu sunt reproductibile din cauza improvizaţiei, a erorilor fireşti, a stării de moment, a debordantei personalităţi creatoare. Cu toate acestea au un rafinament aparte, creează ascultătorului o stare stranie de întâlnire cu cântecul pământului.

Îl cheamă Ion Covaci şi cântă la vioară ca nimeni altul. În sat i se spune Ionu lu’ Grigore, ceteraşu’. Impresionaţi de virtuozitatea şi trăirea lui, nemţii i-au zis Paganini...

Când Ionu lu’ Grigore zâce din ceteră, nu te stâmperi, te cutremuri. Au învăţat mulţi meserie de la el. Unii au ajuns artişti, alţii cântă prin orchestre, însă talentul lor nu se ridică nici până la tocul pantofului ceteraşului din Săliştea de Sus. Chiar dacă îi preiau repertoriul, emoţia transmisă nu este aceeaşi. Patosul interpretării, efervescenţa strigăturilor, contorsionarea trupului, acrobaţiile neaşteptate, improvizaţia şi creativitatea uimitoare fac din Ionu’ lu Grigore un personaj fabulos.

A cântat de copil la nunţile din Maramureşul Voievodal. Cunoaşte şi interpretează magistral repertoriul de nuntă românesc, evreiesc, ucrainean. Când spune că cetera e viaţa lui nu sunt vorbe goale. Doarme şi se visează cântând, se trezeşte şi primul lucru pe care îl face pune mâna pe ceteră.. Aplecat pe ceteră, cu privirea pierdută, într-o adevărată transă, Paganini din Săliştea de Sus cântă din toată fiinţa lui, până la epuizare.
Nicolae Piţiş - Ioan Covaci (Paganini) – Grigore Covaci - Ion Covaci

MOMENT INTERACTIV CU PUBLICUL - FRAGMENT DIN SPECTACOLUL AŞTEPTÂND CRĂCIUNUL

Sfârşitul de an coincide cu o reactualizare a cosmogoniei, cu refacerea Timpului Primordial, a timpului pur care exista în momentul Creaţiei. Spectacolul Aşteptând Crăciunul nu povesteşte doar de sfârşitul efectiv al unui anumit interval de timp şi de începutul unii alt interval, ci de anularea trecutului şi a păcatului individual sau colectiv printr-o purificare rituală, suprapusă mesajului creştin. Se va aborda un repertoriu de colinde precreştine şi cântece culese şi transcrise de Grigore Leşe. Sunt colinde neabordate de alţi interpreţi, cu teme cosmogonice despre facerea lumii, variate de Mioriţa corind din Transilvania, cântece de stea vestind Naşterea Mântuitorului auzite în vatra satului sau cântate pe front şi în prizonierat.

Grigore Leşe, Doina Lavric, Zamfira Mureşan
(sursa: http://www.icr.ro)