Citeam undeva că televiziunea provoacă silă în perioada Crăciunului. De ce? Pentru că toate televiziunile pun colinde, filme de Crăciun, concerte cu ocazia Crăciunul, sărbători, reţete... nimeni nu vorbeşte despre evenimentul Biblic, despre naşterea Domnului Iisus. M-a pus pe gânduri pentru că sărbătoarea pare a se construi mai mult în jurul petrecerii şi mai puţin asupra renaşterii spirituale. Am regăsit această idee într-un scurt articol:
De multe ori mă întreb cum arăta sărbătoarea Crăciunului cu secole în urmă? Specialiştii în marketing de la Coca-Cola încă nu inventaseră chipul bonom şi neapărat înveşmântat în roşu al lui Moş-Crăciun. Brazii, sărmane victime de sezon, încă puteau fi contemplaţi doar în splendoarea fulgilor de nea, pe crestele munţilor sau în desişul codrilor. Colindele puteau fi ascultate numai în ajun, şi aproape întotdeauna din glasuri angelice de copii înfriguraţi, dar mereu veseli şi jucăuşi. Încă nu se inventaseră hipermarketurile şi implicit şirurile imense de oameni tăcuţi, istoviţi, înaintând mecanic în spatele unor stive mişcătoare. Darurile însemnau mai degrabă inimă bună, bucurie şi iertare şi nu existau promoţii pentru iluzii vândute cu discount. Nu apăruse încă moda emailurilor de felicitare trimise la sute de necunoscuţi şi nici obsesia urărilor pentru colaboratorii sau clienţii fideli. Crăciunul însemna mai mult Naşterea Domnului.
Chiar şi o lectură sumară a istorisirii biblice despre evenimentul petrecut la „plinirea vremii“ în Betleem poate evidenţia discrepanţele uneori monumentale între faptele relatate în Scriptură şi ceea ce an de an se repetă sub denumirea generică de „Sărbătoarea Crăciunului“.
Pornind de la această premisă, nu puţini sunt cei care manifestă, mai mult sau mai puţin evident, o doză însemnată de reţinere faţă de încărcătura, sau mai precis balastul simbolistic al unor sărbători, în esenţă, simple şi minunate.
Numai că, privind lucrurile mai atent, observăm că percepţia şi mai ales reacţiile oamenilor faţă de marele eveniment al Naşterii Domnului nu au fost niciodată uniforme şi nici mereu la înălţimea sublimului eveniment.
Sfinţii Evanghelişti ne prezintă un prim model de reacţie faţă de Naşterea Pruncului Sfânt, făcând referire la închinarea magilor de la Răsărit (Mt. 2, 1-12). Elite culturale şi eminenţe ale vieţii publice, sfătuitori de taină ai conducătorilor politici din ţinuturile Persiei, magii aşteptau, în tradiţia şi învăţătura lor, naşterea unui împărat al întregii lumi care va apărea în mijlocul poporului evreu. Au urmat cu consecvenţă steaua apărută în mod minunat pe cer şi au străbătut o distanţă impresionantă ca să se închine Pruncului Iisus. Probabil cunoşteau şi profeţia din cartea proorocului Daniel care s-a păstrat de-a lungul generaţiilor şi care vorbea despre un Mesia-Împărat al iudeilor care se va naşte şi va împărăţi peste întreaga lume, şezând pe tronul lui David.
Credeau aceşti înţelepţi în Pruncul pe care L-au văzut ca într-un Domn şi Mântuitor? Biblia nu precizează în mod direct acest lucru. Dar ceea ce se cunoaşte cu siguranţă este că au recunoscut în El pe Împăratul profeţit de Scripturi şi vestit chiar în tradiţiile păgâne. Este posibil ca intenţiile lor să fi fost animate de evlavie şi trăire religioasă, la fel cum nu este exclus ca gestul lor să fi fost motivat şi de gândul unor avantaje strategice în raport cu viitorul Împărat. Cu toate acestea, închinarea lor a fost acceptată atât timp cât a fost autentică. Într-un fel oarecum asemănător, Mântuitorul avea să accepte peste trei decenii osanalele mulţimilor cu prilejul intrării triumfale în Ierusalim, deşi aşteptările celor care Îl ovaţionau erau deopotrivă legate de un Mântuitor, dar şi de un Mesia politic, un izbăvitor al poporului aflat sub ocupaţie romană.
Un alt grup care a nu a rămas indiferent faţă de naşterea lui Iisus a fost Sinedriul. Acest for era un factor de decizie politică în Palestina, probabil echivalentul evreiesc al magilor din Răsărit, dar cu diferenţa că aceştia se aflau sub opresiune politică. Chemaţi de Irod şi întrebaţi despre conţinutul profeţiilor mesianice, ei prezintă regelui un fragment din scrierea proorocului Miheia: „Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul Meu Israel“ (Mt. 2, 6). Cu siguranţă au auzit ceea ce s-a povestit de către păstori cu privire la îngerii care au cântat în noapte sau despre magii veniţi din mari depărtări şi care întrebau despre Împăratul care S-a născut. Reacţia lor a fost însă una rece şi plină de indiferenţă. Probabil că puterea, gloria sau influenţa de care se bucurau în cercurile politice nu erau compatibile cu preocuparea faţă de un prunc născut în iesle şi încălzit de suflul binecuvântat al necuvântătoarelor.
Un alt grup care a avut o reacţie notabilă faţă de Naşterea lui Iisus au fost păstorii. Fiind copleşiţi de slava cerească, de graiurile îngerilor şi de măreţia cerurilor deschise, s-au grăbit să vadă Pruncul în iesle şi s-au bucurat auzind că El este împlinirea profeţiilor vechi de secole. Imediat au plecat bucurându-se şi vestind tuturor celor pe care îi întâlneau în cale ceea ce au aflat, au văzut cu ochii lor şi mai ales au auzit vestindu-se din Ceruri. (Luca 2, 16-20).
Aşa cum constatăm mai ales astăzi, reacţiile faţă de Naşterea Domnului au stat întotdeauna sub semnul diversităţii. Pentru unii, acest eveniment reprezintă ocazia prin excelenţă de a oferi daruri, pentru alţii el este prilejul revederii celor dragi, iar alţii îl definesc nostalgic drept „vremea colindelor“. Mai există şi varianta exprimată sintetic a tuturor acestor trăiri, formulată oarecum metaforic - „spiritul Crăciunului“. În fiecare atitudine se păstrează în mod cert o reminiscenţă a semnificaţiei iniţiale a Naşterii Domnului, şi nu este uşor a cântări care este mai autentică şi mai apropiată de marea sărbătoare creştină. Poate că mai potrivit decât a evalua ce (mai) este autentic în aceste atitudini ar fi să ne întrebăm: cât de intens simţim noi, credincioşii, această sărbătoare? Ne mărginim la culoarea roşie a veşmântului de Moş Crăciun, la bradul împodobit, la daruri sau colinde? Probabil că o lectură atentă a istoriei biblice a Naşterii Domnului ne-ar oferi cel mai potrivit răspuns.
„Ori crezi în taină, ori nu ai taină“
Întruparea Fiului lui Dumnezeu a adus şi o altă întrupare - întruparea Lui în Sfânta Liturghie. Fiecare Sfântă Liturghie este o sărbătorire cuprinzătoare; cuprinde în ea Întruparea Fiului lui Dumnezeu, prin faptul că Cinstitele Daruri ce sunt puse înainte se prefac în Trupul şi Sângele Mântuitorului cu care se împărtăşesc credincioşii, ca Domnul Hristos să-Şi continue Întruparea şi în mădularele Sale. Biserica noastră învaţă, potrivit predaniei Sfântului Apostol Pavel, faptul că credincioşii sunt mădulare ale Trupului lui Hristos. Fiind mădulare ale Trupului lui Hristos, şi noi trebuie să fim purtători de Hristos, hristofori. Cine se uneşte cu Domnul Hristos e purtător de Hristos, e hristofor. Cine se uneşte cu Dumnezeu Tatăl e teofor. Cine se uneşte cu Duhul Sfânt e pnevmatofor. De fapt, cine se uneşte cu una dintre Persoanele Sfintei Treimi se uneşte cu toate Persoanele Sfintei Treimi. Fiul lui Dumnezeu, când S-a Întrupat, a adus în Preasfânta Fecioară Maria şi pe Dumnezeu Tatăl, Care a umbrit-o, şi pe Dumnezeu Duhul Sfânt, Care S-a pogorât peste ea, aşa încât Maica Domnului a devenit locaş al Preasfintei Treimi.
O alcătuire de la Maslu, în care vorbim cu Maica Domnului, ne aduce în suflet conştiinţa că Maica Domnului este locaş al Preasfintei Treimi şi că ne poate ajuta să fim şi noi locaşuri ale Preasfintei Treimi: „Pe tine, preacuratul palat al Împăratului ceresc, ceea ce eşti mult lăudată, te rog curăţeşte mintea mea cea întinată cu tot felul de păcate şi o fă locaş curat al dumnezeieştii Treimi ca să laud şi să măresc puterea ta şi mila ta cea nemăsurată, fiind mântuit eu netrebnicul robul tău“.
Întruparea se realizează în Maica Domnului pentru noi, se realizează în Sfânta Liturghie, pentru a fi şi noi purtători de Dumnezeu, se realizează în Sfânta Liturghie pentru a Se întrupa în continuare Domnul Hristos în noi. Şi aceasta este o taină. Să nu-şi închipuie cineva că poate elucida taina aceasta. Ori crezi în taină, ori nu ai taină. Ori te bucuri de cât poţi să ştii, şi celelalte le laşi în seama lui Dumnezeu, ori n-ai cum să înţelegi lucrurile lui Dumnezeu, pentru că sunt mai presus de noi.
Lumea - obstacol sau cale către Dumnezeu?
O dezbatere pe tema semnificaţiei şi implicaţiilor „lumii“ în viaţa spirituală a creştinului s-ar putea întinde cu uşurinţă pe câteva sute de pagini. La fel de bine s-ar putea limpezi în doar câteva cuvinte. Aceasta, cu atât mai mult cu cât o lectură superficială a Sfintei Scripturi ar putea oferi argumente solide pentru poziţii aparent contradictorii: pe de o parte, Mântuitorul spune că „împărăţia Mea nu este din lumea aceasta“ (Ioan 18, 36), pe de altă parte, în convorbirea de taină cu învăţatul Nicodim, Domnul Iisus afirmă: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea. (Ioan 3, 16-17). Părintele Dumitru Stăniloae aprofundează în fragmentul următor esenţa acestei dileme, subliniind, în spiritul teologiei răsăritene, câteva aspecte privind percepţia creştină asupra lumii. Fără a fi prin ea însăşi bună sau rea, ea este mărturia permanentă a prezenţei Creatorului ei. Tocmai acest fapt impune o anumită atitudine din partea omului - el însuşi parte din realitatea pe care o contemplă.
Astăzi, omul credincios trebuie să caute în el însuşi motivaţii care să-i poată susţine credinţa şi propria practică a rugăciunii. Şi tocmai aceasta ar putea face credinţa sa mai profundă şi rugăciunea sa mai fierbinte, dat fiind că, în mare măsură, ele nu mai sunt susţinute de mediul social. Prin urmare, omul care reuşeşte să-şi întărească credinţa şi rugăciunea prin motivaţii personale, reflectate, poate deveni el însuşi un focar pentru întărirea credinţei şi înnoirea rugăciunii în mediul său social.
Prin aceasta el poate ajuta societatea să iasă din viaţa superficială, saturată de plictiseală, care este cauza slăbirii credinţei şi a rugăciunii; cu alte cuvinte, el o poate ajuta să regăsească un conţinut mai substanţial, să-şi întărească rădăcinile adânci, înfingându-le într-o mai mare profunzime a vieţii, fără de care existenţa umană este de o uniformitate monotonă şi lipsită de semnificaţie.
Meditaţia ni-L descoperă pe Dumnezeu şi în lucrurile lumii
Părinţii duhovniceşti ai Ortodoxiei au văzut un mijloc de întărire a rugăciunii în meditaţia asupra cuvintelor Sfintei Scripturi şi a altor cărţi duhovniceşti. Sfântul Isaac Sirul spune că „citirea dumnezeieştilor Scripturi întăreşte mintea şi mai ales adapă rugăciunea, fiind lumina minţii care are această citire drept călăuză pe cărarea cea dreaptă şi semănătoare de conţinut în contemplarea rugăciunii, făcând mintea să dobândească subţirime şi înţelepciune“.
Dar cuvintele Sfintei Scripturi au putere asupra noastră atunci când le simţim drept cuvinte ale lui Dumnezeu pe care ni le adresează în momentul citirii. Atunci prin ele Îl întâlnim pe Dumnezeu Însuşi, ne simţim atinşi de chemarea Lui potrivit cu împrejurările şi nivelul nostru duhovnicesc. Atunci, în aceste cuvinte, descoperim o mare putere şi un sens mereu nou. Astfel, citirea se uneşte cu rugăciunea. Trebuie să-I cerem lui Dumnezeu să ne deschidă interiorul cuvintelor, făcându-Se El Însuşi transparent şi simţit în ele. De aceea, acelaşi Isaac Sirul recomanda: „Ia seama, omule, la ce citeşti. Căci de nu te vei nevoi, nu vei afla. Şi de nu baţi cu căldură, şi de nu stai treaz la poartă neîncetat, nu vei fi auzit.“ „De aceea, stă scris că sufletul este ajutat de citire când stă la rugăciune şi iarăşi, rugăciunea aduce lumină în citire“.
Dar dacă meditaţia ni-L descoperă pe Dumnezeu în cuvintele Scripturii, ea ni-L descoperă şi în lucrurile lumii. Căci toate cuvintele Sfintei Scripturi nu ne vorbesc despre Dumnezeu în Sine, ci despre legătura Sa cu noi prin intermediul lucrurilor lumii şi al aproapelui nostru; astfel, cuvintele Scripturii ne vorbesc despre lucrurile lumii, ni le revelează ca pe făpturile lui Dumnezeu pe care El nu încetează să le susţină. Cuvintele Scripturii şi lucrurile lumii, inclusiv persoanele apropiaţilor noştri şi propriile persoane, cu gândurile şi problemele lor, se află într-o legătură indisolubilă între ele şi cu Dumnezeu: toate sunt într-un anume fel adresate conştiinţei noastre şi date ei ca tot atâtea daruri şi chemări ale lui Dumnezeu, prin care împrejurările mereu schimbătoare ne solicită să ne arătăm modul nostru de vieţuire după voia lui Dumnezeu.
Astfel, suntem chemaţi să ne maturizăm fiinţa noastră, să sporim duhovniceşte spre o înţelegere mereu mai deplină a bogăţiei gândirii divine şi a profunzimii iubirii lui Dumnezeu faţă de noi; şi astfel suntem chemaţi la o iubire mereu mai mare faţă de El şi la unirea cu El. Căci, complexitatea circumstanţelor şi a problemelor pune în relief caracterul inepuizabil şi semnificaţia infinită a lucrurilor şi a persoanelor care se înrădăcinează în infinitatea lui Dumnezeu. Aprofundând din ce în ce mai mult sensul lucrurilor şi al persoanelor, putem să descoperim un sens mereu mai profund al Scripturii şi invers. Aprofundând mereu cele două feluri de revelaţie, sporim în simţirea iubirii infinite a lui Dumnezeu, care ne mişcă până la lacrimi.
Să privim cu un ochi curăţit făpturile lui Dumnezeu
Fără îndoială, lucrurile şi persoanele pot fi văzute şi într-o manieră superficială, atunci când sunt privite numai pentru a fi posedate şi pentru a aduce plăcere, când urmărirea lor ne antrenează în griji nesfârşite. De aceea, Părinţii nevoitori au vorbit despre necesitatea de a ne elibera de grijile şi de tulburările pe care ni le provoacă lucrurile sau chiar întâlnirile cu persoanele. Dar prin aceasta ei nu exprimau un dispreţ faţă de făpturile lui Dumnezeu, ci necesitatea de a învăţa să privim cu un ochi curăţit fiinţa lor creată de Dumnezeu, de a învăţa să le percepem ca pe nişte cuvinte divine întrupate şi ca pe nişte căi pe care Dumnezeu vrea să ne ridicăm la El.
Deci ni se cere nu înfrânarea ca atare, ci iubirea adevărată faţă de lucruri şi persoane, capacitatea de a le vedea în semnificaţia şi în realitatea lor ontologică, înrădăcinate în gândirea şi în actul creator al lui Dumnezeu.
Atunci privirea noastră curăţită nu se mai opreşte asupra lucrurilor şi persoanelor, ci trece şi la Dumnezeu, Care devine transparent prin ele, şi atunci descoperim că El ni le-a dat pentru iubire, pentru creşterea noastră în iubire.
Iubirea de Dumnezeu primeşte în noi o putere curăţitoare faţă de raporturile noastre cu lucrurile şi cu celelalte persoane, pentru că Dumnezeu nu poate fi închis de nimeni în graniţe strâmte, ca să slujească numai unei singure persoane, ci El Se dăruie numai în măsura în care fiecare Îl primeşte în comuniune cu toţi ceilalţi. Astfel, a te apropia de Dumnezeu şi a te deschide Lui înseamnă curăţire, pentru că în Dumnezeu noi vedem lucrurile şi persoanele dincolo de limitările lor, în legătură unele cu altele, iar pe noi înşine în comuniune cu ele.
De aceea, pentru a avea o privire adevărată asupra lucrurilor, Sfântul Marcu Ascetul recomandă să oferim ca pe o jertfă lui Hristos reprezentarea (sau gândul) fiecărui lucru în chiar momentul când ea apare în gândul nostru. Această ofrandă a reprezentărilor lucrurilor adusă lui Hristos se identifică cu intrarea lor în profunzimea cea mai lăuntrică şi cea mai sensibilă a fiinţei noastre. Aici locuieşte în noi Hristos încă de la Botez. Demersul nostru cuprinde, aşadar, trei aspecte: gândirea într-un mod adevărat şi deci dezinteresat la fiecare lucru; oferirea acestuia lui Hristos şi, prin El, tuturor celor care Îl iubesc; şi căutarea centrului nostru cel mai lăuntric şi actualizarea lui de fiecare dată când ne gândim la un lucru, deci practic în mod neîntrerupt.
Fiecare gând, fiecare întâlnire - o rugăciune neîncetată
A aduce ofrandă reprezentarea fiecărui lucru sau persoane, pe care o privim sau la care ne gândim, înseamnă a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru acest lucru sau această persoană sau a-L preamări şi a-I cere ajutorul Său pentru a înfăptui slujirea cerută de la noi.
Părinţii au numit acest act rugăciune sau chiar liturghie. Această liturghie poate deveni neîncetată. Astfel, ne putem obişnui să facem din fiecare gând, din fiecare întâlnire, ocazia unei rugăciuni neîncetate. Această întâlnire cu lucrurile şi fiinţele este o cale de a ajunge la o stare de rugăciune şi chiar de liturghie personală neîncetată, unită cu rugăciunea continuă adusă lui Hristos Arhiereul nostru, Care a sfinţit toate şi vrea să sfinţească toate neîncetat prin noi, primind jertfele noastre şi oferindu-le Tatălui împreună cu propria jertfă. Şi această formă de rugăciune are un efect curăţitor, pentru iubirea care se află în ea.
„Rugăciunea este curăţia minţii“, spune un cuvânt al Sfântului Grigorie de Nazianz, reluat de Sfântul Isaac Sirul. Pentru Sfântul Chiril al Alexandriei nimeni nu se poate mântui altfel decât prin actul oferirii sale lui Dumnezeu, într-o dăruire de sine integrală. Dar nimeni nu se poate oferi ca jertfă curată altfel decât prin unirea cu Hristos, Care se oferă neîncetat pentru noi, ca jertfă curată şi totală Tatălui. De la Hristos am luat şi noi puterea de a ne curăţi şi de a ne dărui, unindu-ne cu El într-un unic act de jertfă. Aceasta este tema unică a lucrării Sfântului Chirii: „închinarea în Duh şi în Adevăr“. Cel care se oferă pe sine lui Dumnezeu se dăruie cu toate gândurile şi cu toate faptele sale. El trăieşte cu totul în Dumnezeu.
(Texte selectate din părintele Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 2003)
Invitatul săptămânii: Pruncia eternităţii
Crăciunul este praznicul maternităţii dumnezeieşti a Fecioarei Maria. Odată cu ea, întreaga Biserică Îl leagănă pe Pruncul dumnezeiesc şi Îl îmbrăţişează cu iubire de mamă. În braţele ei iubitoare stă Domnul timpului şi al eternităţii, Lumina şi sensul veacurilor. Omul trecător Îl leagănă lin pe Dumnezeu.
Colindele de Crăciun afirmă această bucurie tainică şi acest fior nepătruns al Bisericii care trăieşte adormirea Pruncului Dumnezeu în braţele umanităţii: „Linu-i lin şi iarăşi lin“. Acest somn învietor al lui Dumnezeu în braţele omului este profeţia eshatologică a odihnei eterne a neamului nostru în braţele Tatălui ceresc. Iubirea care se revarsă din inima Fecioarei şi Îl îmbrăţişează pe Prunc este iubirea lui Dumnezeu pentru creaţia dăruită omului pentru ca el să o întoarcă înapoi într-o fluiditate unică a iubirii: „Cel ce a plecat cerurile şi în Fecioară S-a sălăşluit vine să Se nască cu trupul în peştera Betleemului, precum este scris, şi să fie văzut prunc Cel ce dă viaţă pruncilor în pântece“ (Mineiul lumii Decembrie, p. 278). Pruncia lui Dumnezeu de la „plinirea vremii“ (Galateni 4, 4) este, aşadar, izvorul prunciei fiecărui om, ca început neprihănit al umanităţii în el şi ca temei al întoarcerii prin pocăinţă la Dumnezeu, Pruncul veşniciei: „De nu vă veţi întoarce şi veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu“ (Matei 18, 3).
Dumnezeu are ADN-ul Maicii Domnului
Teologia Crăciunului este cu atât mai profundă şi mai intensă cu cât omul purtător de Dumnezeu realizează legătura mistică de iubire dintre mamă şi Fiu, adică dintre om şi Dumnezeu. Orice prunc seamănă cu mama şi cu tatăl lui. Dumnezeu seamănă cu Maica Domnului. Orice prunc are ADN-ul părinţilor lui. Dumnezeu are ADN-ul Maicii Domnului. Hristos, ca Dumnezeul veacurilor şi al eternităţii, simte în mod infinit durerea, grija, bucuria mamei, iar mama simte în pântecele ei bătăile inimii lui Dumnezeu. E atât de strânsă iubirea şi apartenenţa reciprocă încât Maica nici nu mai are nevoie să Îl roage ceva, fiecare gând sau dorire a ei tresare tăcut în inima Fiului, Care îi îndeplineşte cererea. De aceea, Biserica Ortodoxă o cinsteşte pe Fecioara Maria mai mult decât pe orice sfânt, mai mult decât pe Heruvimi sau Serafimi.
Maternitatea dumnezeiască devine prin Maica Domnului o permanenţă a umanităţii, puterea ei de a naşte duhovniceşte pe Dumnezeu prin Sfintele Taine. De aceea, Fecioara Maică este paradigma îndumnezeirii umane, pentru că în ea se întâlnesc vocaţiile umanităţii în libertatea primitoare de har a iubirii: „Izvorul cel primitor de viaţă şi pururea curgător, sfeşnicul harului celui de lumină purtător, Biserica sfinţilor, cortul cel cu totul de aur, ceea ce este mai desfătată decât cerurile şi decât pământul, pe Născătoarea de Dumnezeu, credincioşii să o mărim (Canonul înainteprăznuirii).
Hristos, Unsul lui Dumnezeu pentru a fi Proroc desăvârşit, Arhiereu veşnic şi Împărat a toate, este mireasma dumnezeiască a lumii, iar Fecioara este amfora dumnezeirii Lui din care se varsă „Mirul cel nedeşertat şi de mântuire lumii“: „Fecioara, alabastrul cel înţelegător, poartă pe Hristos ca pe un Mir nedeşertat şi vine în peşteră, cu Duhul, să-L deşerte cu adevărat, ca să umple sufletele noastre de plăcuta Lui mireasmă“ (Canonul înainteprăznuirii).
Lumea, o realitate interioară accesibilă spiritual
Universul de metafore mistice ale Părinţilor imnografi arată că lumea este o realitate interioară accesibilă spiritual, iar cunoaşterea obiectivă este doar o participare la universul de viaţă al sufletului omenesc care asumă şi transcende în sine lumea: „Norul cel luminos şi însufleţit, purtând ploaia cea cerească, vine acum să o verse pe pământ ca să-i adape faţa. Primăvara harului, rândunica cea înţelegătoare, având înăuntru în pântece, naşte în chip de negrăit, risipind iarna necunoştinţei de Dumnezeu. Cămara cea curată şi nespurcată aduce în peşteră întrupat pe Împăratul“ (Canonul înainteprăznuirii). Observăm în acest tropar dimensiunea sfinţitoare pe care înţelegerea teologică o aduce întregului univers şi întregii istorii: vremea şi timpul se înnoiesc în Naşterea Domnului, iar Maica lui Hristos este „primăvara harului“ şi „izvorul limpede al nemuririi“, pentru că în ea înviază întreaga lume prin Viaţa-Hristos Care Se naşte din ea.
Imnografii eclesiali insistă pe abisul de înţelegere dintre firea dumnezeiască cea necuprinsă şi smerenia firii omeneşti a Pruncului din Betleem. Un Prunc este întruparea adevăratei smerenii iubitoare. El primeşte integral iubirea celor din jur, fără de care ar muri în câteva ore. El este receptacolul deplin al iubirii şi dăruieşte iubirea prin frumuseţea lui tainică în care Dumnezeu surâde lumii. Un prunc este numai dăruire pentru că el poate fi ignorat, rănit şi nu poate răspunde decât prin plâns. Pruncia este frumuseţea integrală care se dăruieşte fără să ceară nimic în schimb, ca surâsul florilor care există indiferent de privitor. Pruncul este frumuseţea înlăcrimată a lumii. El este dependent de iubirea părinţilor în toate dimensiunile umanităţii sale smerite şi feciorelnice: el trebuie învelit („N-are scutec de-nfăşat, nici hăinuţe de-mbrăcat,/ Preacurata, pentru Pruncul de-mpărat“, după cum spune colinda), încălzit, hrănit la sân, iubit fără încetare, ani de zile, până când va deveni de sine lucrător. Aşadar, pruncia este starea de rai a lumii, pentru că în ea nu este nici o urmă de egoism, separare sau individualism, ci doar iubire împărtăşită şi dependenţă reciprocă a persoanelor în Dumnezeu.
Crăciunul este, aşadar, suprema dovadă de iubire veşnică a lui Dumnezeu faţă de făpturile ce se află în timp, pentru a le aduce în tărâmul cel de dincolo de moarte.
(sursa: Lumina de Duminica, http://www.infoportal.ro)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu