sâmbătă, decembrie 13, 2008

Viaţa sau androginul, de Ion Heliade Radulescu

I

Se completară toate, şi cerul, şi pământul,
Ş-adornamentul lor.
Era grădină mare cum n-a mai fost vrodată;
Era-n edenul păcii plantaţie divină,
Terestru paradis.
Acolo fu pus omul, ca-n sânul fericirii.
Şi rege peste toate, de toate a dispune

Şi a se bucura.
Ca un străin şi singur, uimit, fără să ştie
Nici cum, nici unde s-află, nici d-unde-aci venise,
Sta jos pe flori, pe iarbă şi răsuflând profumul

În dulce reverie.
Se uită, vede lumea pe cât vederea-ajunge,
Şi-n toate câte vede nu ştie să distingă
Departele d-aproape, distanţa-ntre obiecte.
Se pipăie şi simte senzaţiune dublă:
De pune la ochi mâna, el simte totdodată
Cu mâna şi cu ochii; de îşi atinge fruntea,
Simţirea-i e-ndoită: şi-n degete, şi-n frunte;
De-şi pipăie genunchii, asemenea simţire,
Asemenea cu pieptul, cu membrele lui toate.
D-atinge-mprejiur iarba, de ia în mână floarea,
Nu simte tot asemeni ca-n prima pipăire:
Prin degete pricepe, nu însă şi prin floare.
Ardică la cer capul, şi soarele îi pare
Că-n ochii săi străluce, şi-ntinde iară braţul
Să ia soarele-n mână. Ci sare în picioare,

Că soarele-e departe.
Asemenea cu munţii, asemeni cu dumbrave,
Cu pomi, cu flori, cu fructe, voieşte să le-atingă
Cum s-a atins pe sine, cum cele dimprejiuru-i,
Se mişcă şi cu pasul, se-ncearcă să le-ajungă,
Să măsure distanţa cu-a tactului simţire.
Ca ochii la lumină, aşa i se deschide
La minte cugetarea, şi-ncepe a distinge
Între aci ş-acolo, între subiect ş-obiecte,
Pe sinele său propriu din tot ce nu e sine.
La început crezuse că toate era-ntr-însul.

Când vine pruncu-n lume, abia condus, cu anii
Ajunge să cunoască în stadiul prunciei
Şi al copilăriei, în anii-adolescenţei
Câte, ajuns în floare, ca june le cunoaşte
Şi judecă şi ştie. Cu-ncetul se deprinde

Cu orice cunoştinţă.
Iar primul om apare din mâinile divine
Întreg şi deodată plin de vigoare, june,
Apt d-a distinge-ndată din rău şi dintre bine,
Şi mintea-i se dezvoaltă în câteva momente
Cum nu se mai dezvoaltă la noi, posteritatea,

Cu anii şi cu secoli.
Începe să se mişte, voieşte a cunoaşte,
Atinge şi numeşte obiectele pe nume.
la plantele d-a rândul, se uită la văi, dealuri,
La râuri, la fântâne, la câmpuri, la dumbrave,
În toate se-nţelege şi dup-a lor natură

Prin nume le define.
Cu toate se cunoaşte, cu tot care vegetă,
Cu tot care viază, cu pasăre, cu vită;
Şi-l recunosc iar toate de domnul lor şi rege.
Pe dinainte-i toate, voioase, fără teamă,
Perechi şi după speţii trec rânduri spre-nchinare,
Trec păsări, păsărele, şi ciripă şi cântă:
Cu soţu-i filomela, şi amoros columbul
Cu tânăra columbă, fidela turturelă

Cu soţul vieţii sale,
Berbecele cu oaia, junicea lângă taur,
Cu-a sa lionă leul, şi tigrul cu tigresa.
Ienă, lup şi vulpe vin umili înainte-i,
Cu limba îi sărută picioarele şi mâna,
Se tăvălesc, se joacă, şi-arată bucuria,
Spre semn de mulţumire, luându-şi al lor nume.

Şi trec l-a lor păşune şi jocuri inocente:
Junicea cu liona sunt bune vecinele,
Cavalla pe tigresă voioasă pune nara,
Tigresa pe cavallă c-o labă pufulină
O mângâie uşure, şi mutual se cearcă;
Şi pân’ la pisicuţă, cu şoricelu-n labe
Se joacă resăltându-l, ca pruncul cu o minge.

II

În toate omul simte nespusă bucurie,
Şi cerul, şi pământul îl pune în extaze.
Frumoasă-i pare lumea, şi Cosmos o numeşte
(De marea-i frumuseţe), divin adornament.
Ci n-are cui să-mpartă nici marea bucurie,
Nici cuget, nici plăcere, căci e cu totul singur

Şi n-are sie semen.
E om, şi n-are oamă, ca leul o lionă,
Ca turturelul soaţă. Cu toate-acestea simte
O voce-interioară, misterioasă voce
Şi tânără, ce-i spune că nu e, nu e singur,
Că poartă un alt sine în sinele său propriu,
Ce-n sânul său viază, la inimă îi bate,
Cum simte mama-n sânu-i când saltă embrionul;
Ea ştie că într-însa începe o viaţă
Din propria-i viaţă ca un depozit sacru,
Ea ştie că e fructul amorurilor sale,
Obiectul adorabil ardorilor materne.
O ştie cum ştiură în sus d-atâţia secoli
Şi tânăra ei mamă, cum a ştiut bunica,
Străbunele-n sus toate, cum ştie-orice femeie;
Iar primul om şi mire, augustul nostru pater,
De unde-avea să ştie ce saltă şi s-agită
În sânu-i, l-a sa coastă, de inimă aproape?
Nu ştie, ci resimte că nu se află singur;
Şi-n neastâmpăr straniu dorinţe-l înfioară,
Se-mbrăţişează singur şi amă cu ardoare
Şi nu ştie ce amă… Se înamoră-n sine
De cel mai inefabil, legitim amor propriu.
Suspină şi se simte ferice-n suferire,
Îşi rătăceşte paşii şi cată-n neastâmpăr.
Se pune spre repaos sub arbore la umbră.
Uimit ca în extaze, adoarme cum dorm pruncii,
Ca-n leagăn de verdeaţă, de tinerele roze,
Şi petrecut de perle unei sudori ferice.

În somn, ca-n aromire, ca şi cum e aievea
Când omul dulce doarme şi simte şi aude
Câte-mprejur se-ntâmplă, apare o fiinţă
Augustă, radioasă. Era Divinitatatea.
În formă de-om apare, cărunt şi venerabil
Şi plin de bunătate. S-apropie afabil
Şi pune a sa mână pe coasta lui din stânga.
Atoatecreatorul operator devine
Şi blând desparte coasta şi uşurel o smulge,
Ca dintr-un argil nobil spre plastica divină;
Şi o desparte astfel precum desparte Zeul
În faptele-i divine, să dea viaţă nouă
În loc de a distruge.
Profundă este plaga, şi omul simte dorul;
Ci dorul este dulce ca dorul ce provine
Din mâna providenţei, ca dorurile-agapei.
Cine-a simţit amorul o ştie cât de dulce
Îi este şi durerea. Sub mâna creatoare
Se-nchide-ndată plaga, cum vine la loc apa
Când mâna se afundă să ia dintr-însa parte.
Sub mâna creatoare palpită caldă carnea
Şi coasta se mlădie. Într-însa Zeul suflă.
Mai mult decât viaţă, amorul divin suflă.
Şi edifică Domnul acea vitală coastă
Ce din Adam luase, ca templu, în femeie.
Cum iese creatura din mâna creatoare,
Suavă se mlădie şi moale se-angeliză,
Şi Dumnezeu, văzând-o, din graţia-i cea mare

O şi numi muiere.
Când ne tot spun poeţii de fabula Minervei,
De creierii lui Joie, d-a lui cefalalgie,
De marea-ndemânare la meşterul Vulcan
Şi de severitatea, de candida belleţe
A verginei Pallade, ce copie obscură,
Ce palidă-imitare după originalul
Al omului arhetip! Şi ce e de poetic
În cea grotească armă, a lui Vulcan secure,
Cum şi-ntr-o amazonă coifată,-mpăvăzată,
Săltând toată armată din creştetul lui Joie,
Cum iese o păpuşă săltând dintr-o cutie?
Divina noastră Evă –şi Eva e viaţa,
Cui mai târziu şi Ebe îi ziseră poeţii,
Juneţe, re-nnoire, viaţă în splendoare —
Divina noastră Evă, în toată nuditatea,
E tot ce e mai nobil, mai graţios, ferice,
Mai adorabil… însă curând şi vom vedea-o,
Căci iat-o că dispare, precum dispare Zeul,
Şi omul se deşteaptă din dulcea aromire.

III

La umbră, lâng-un dafin, ca p-un aşternut moale,
Pe iarba mlădioasă cu flori îndamascată,
Ca pruncul într-un leagăn dormea prima femeie,
Cu tâmpla p-a sa mână, sublimă de inocenţă,
În toată nuditatea divinelor ei graţii.

Ca peplu peste corpu-i se răsfira în raze,
În unde de lumină, cosiţele-i de aur
Şi-i coperea d-a lungul augusta nuditate
Şi sânul d-alabastru şi braţele-i rotunde.
Pe frunte-i o sudoare de perle transparente
Şi un surâs pe buze, c-al pruncului ce doarme,
Spunea de beatitutea a unui vis ferice.

Susurul apei vie fântânii de aproape,
Murmura frunzăturii, cântarea filomelei
Ş-a vântului suflare ca un fior pe frunte-i
Din somn o deşteptară. Deschide la cer ochii.
Se uită împrejuru-i; nu ştie unde s-află,
Nu ştie d-unde vine. Se scoală în picioare,
Se pipăie, tresare l-al degetelor carmen,
Şi-n repedea mişcare, în gestele-i naive,
I se răsfiră părul; şi părul atingând-o,
O dulce-nfiorare d-a lungul o cuprinde.
Din toate câte vede, pe flori îşi pune ochii;
Şi-ncepe a culege, şi pasă înainte
Săltând din floare-n floare.

Din multele fântâne curgea limpede apă
Şi-n râurile limpezi se aduna-mpreună,
Formând ca o câmpie lichidă, cristalină,
Ca cerul de albastră şi lucie şi lină,
Cât celesteu s-ar zice. La lucida lui faţă,
L-a arborilor umbră atrasă de răcoare,
Şi-ndreaptă-acolo paşii. Şi vrând să se aşeze,
Plecându-se spre apă, apare drept în faţă-i
O formă-ncântătoare. Se-ntinde să se uite,
Se-ntinde ş-acea formă. Tresare, se retrage,
Şi forma se retrage. Revine încântată,
Ridente-ntinde braţe, revine iar şi forma;
Ridente-ntinde braţe, şi braţele întinse
Ating, tulbură apa….

O astfel de-ntâmplare, şi unică în lume,
D-a se mira în apă ş-a se vedea pe sine
Ca însuşi într-un specol, şi făr-a şti că este
Imaginea sa însăşi, şi făr’ a-şi da cuvântul
De câte i se-ntâmplă, n-a mai putut s-advie
Decât primei copile, ce, singură sub soare,
Nu mai văzuse încă imagine umană;
Ş-apoi atât de bellă, atâta de perfectă!
Acesta e-adevărul, acesta prototipul
D-o scenă-atât naivă ş-atât de graţioasă.
Iar fabula antică d-a lui Narcis fântână
Şi de înamorarea a lui cu sine însuşi
E palidă minciună, contrarie naturii.

Revine iară Eva şi-şi vede iar ritratul,
Se înamoră-ntr-însul, şi vana ei ardoare
O face să s-arunce şi-n braţe să-l apuce.
Se scaldă-n apa rece şi, neaflând nimica,
Rămâne-extaziată, cu totul disperată
Din apă se retrage.

IV

O voce-interioară o face să dorească
Să-şi aibă o soţie ca forma ce văzuse,
Şi inima îi bate d-amor şi de speranţă.
Era preocupată d-obiectul ce-o-ncântase,
Era înamorată de bella ei figură.
Noi nu putem descrie acele frumuseţi,
Ci-n câteva cuvinte.

Ne tot vorbesc de angeli, ne tot deping la angeli
Sculptorii şi pictorii, poeţii-ntr-a lor vervă.
Să mergem la sorgintea-i de vrem să ştim frumosul.
Atoatecreatorul, principul frumuseţii,
Din graţia divină când trase idealul
Belleţii absolute, imaginii divine,
Prin mâna-i creatoare-l înfiinţă în faptă
Şi-n plină realitate prin om, a sa făptură,
Şi toată frumuseţea o puse în femeie,
În verginea primară. Frumoasele din secoli,
Ce-au apărut oriunde şi au să mai apară,
Cântatele lor graţii, proporţiuni simetrice,
Faimoasele belleţe într-una adunate,
N-ar întregi o Evă (ce cuprindea în sine
Ca-n germene tot sexul), cap-d-operă-a naturii
Şi filia dilectă divinei frumuseţi.

Mulţi ochi s-asemănară cu-a cerului culoare,
Cu sori şi cu luceferi; ci, d-aţi avut nainte
Doi ochi ce adorarăţi şi razele-amoroase
De v-au pătruns vrodată, ce v-a păsat atuncea
D-a cerului culoare, de soare, de luceferi.
Pe lângă căutarea dilectei ce vă face
Să ştiţi ce e viaţa, ce este fericirea?
Ce comparare-ncape între-acei ochi şi soare?
De ştiţi d-acea extaze, nespusă fericire,
Mulţiţi-o, înălţaţi-o la maxima putere
Şi veţi avea idee de ochii, fruntea Evei,
A nobilei, divinei viragini primitive,
Model de frumuseţe la angelii din ceruri
Când vin ca să reveste imaginea umană.
Acest fel era Eva, comuna noastră mater,
Când de fiori cuprinsă, cu fruntea radioasă,
Cu ochii plini d-ardoare, căta în neastâmpăr
Părerea ce văzuse şi dispăruse-n apă.

V

În intervalu-acesta, Adam, deştept sub platan
Dup-acel vis ferice, avea tot înainte
Augusta, glorioasa figură creatoare,
Şi mai vârtos fiinţa din coasta lui creată,
Atât de graţioasă, bellissimă şi moale,
Cui i s-a zis muiere; iar numele de Eva
C-o mistică putere îi mângâia auzul
Şi-i încânta fiinţa. Ci fericirea scurtă
A visului trecuse. Trecând şi reveria
Ce-l consola atâta, văzu că e tot singur,
Cu totul solitariu.
Pierzând orice speranţă, ca-mpuns sări-n picioare.
Atunci îl vede Eva: el n-avea-aceleaşi graţii,
Acelaşi aer dulce imaginii din apă.
Era d-o frumuseţe mai forte, mai severă,
Ce, inspirând respectul, atrage şi impune.
Cu bucuria-ndată ş-o teamă o cuprinde,
Căci junele, văzând-o, venea voios spre dânsa,
Văzându-şi idealul. Intimidată, Eva
Îşi strânge sânu-n braţe, s-acopere cu părul,
Şi-ntoarce napoi faţa ca prin instinct de fugă,
Deşi nu-i displăcuse a junelui figură.
În forma lui virilă, în nobila-i statură,
Era plin de vigoare şi plin de maiestate.
Cea gravitate blândă şi seriosul aer
De autoritate intimidă pe Eva
Şi o făcu să fugă.

Adam, recunoscându-şi obietul adorabil
A1 visului ferice, strigă, iuţindu-şi paşii:
“Stai, bella mea dilectă, întoarce-te, o, Eva!
Os nobil, adorabil din propriile-mi oase,
Din carnea mea eşti carne, viaţă din viaţa-mi;
Te cată al meu suflet, fiinţa-mi te reclamă
Ca parte integrantă a existenţei mele,
Să fim întotdauna, precum am fost, un corp.”

Stă verginea, s-arrestă, căci fiecare-şi cată,
Mai mult decât soţia, să nu mai fie singur,
Îşi cată jumătatea din sinele său propriu.
Adam îşi simţea dreptul ce-avea într-ale sale,
Şi Eva datoria, nevoia-mperioasă
D-a reveni la sine, de unde emanase.
Vocaţia spre nuntă era-nnăscută-ntr-însa,
Cu ea venise-n lume, ca şi cu modestia
Virtuţii virginale, ca şi cu conştiinţa
D-a sexului valoare ş-a demnităţii sale.
Întinde mâna, cade l-ardoarea juvenilă,
S-arrestă şi aşteaptă. C-o blândă maiestate
Adam o-mbrăţişează; ea s-abandonă placid,
I se mlădie corpul sub braţul ce o strânge,
Îşi lasă docil capul şi-l pleacă p-ai lui umeri;
Iar sânul de-alabastru în unde i se gonflă
Sub vălul transparente al blondelor ei plete,
Întâmpină ş-atinge şi electriză sânul
Divinului său mire. El tremură ş-o strânge,
La pieptu-i se lipeşte, şi-n sacrul său deliriu
Depune p-a ei frunte nupţialul primul baciu.
Ea îşi ardică ochii şi amoroşi, şi langhizi,
Şi plini de elocinţă, ca raze de lumină
Se pun pe a lui frunte, cu-aceea tinereţe,
Drept dulce recompensă l-ardentea sărutare.
Nici cerul, nici pământul nu-i oferise încă
Ceva mai adorabil! Descoperă într-înşii
Ce n-a putut edenul a-i prezenta mai dulce,
Mai răpitor, mai nobil ş-a-l încânta atâta.
Adam pierde puterea, jos în genunchi se lasă.
Din ast moment începe sub soare adorarea.
Şi-n adevăr, femeia fu viul edificiu,
Însufleţitul templu ce a putut să-nspire
Amor şi adorare, şi pe altarul cărui
Din inimă, din cuget se puse-n olocaust
Al laudei ş-al păcii sincerul sacrificiu.
Lăsa-va omul tată, lăsa-va p-a sa mumă
Şi de a sa femeie lipi-se-va cu suflet,

Ş-un singur corp va face.
. . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . .

VI

Se scoală-Adam; şi Eva în braţele-amoroase
Îl strânge cu ardoare; el mai ardent o strânge,
Şi sân la sân ferice se-mparadisă mirii.

Ţinându-se de mână în mutuali afecţii,
Adam duce pe Eva în leagănul d-aproape
De flori şi de verdeaţă. Nici un talam vrodată
Din stanţele regale augustelor mirese
N-avu atâta artă, nici adornare simplă
Cu-atâta maiestate, decor mai admirabil.
Flori, viţe în festoane, cum nu produce arta,
În toată abondanţa, în toată frumuseţea
Suav decora bolta, pereţii şi intrarea,
Extazia vederea şi încânta mirosul.
Pe un tapet de iarbă cu flori presemănată
Se desemna ridente şi roza amoroasă,
Şi candid’ iasomie, safranul, iacintul;
Pe aşternutul moale de iarbă ca mătasea
Acante, lăcrimioare, voioase viorele,
Odorifere plante broda talamul nunţii.
Atoatecreatorul, principul frumuseţii,
A fost decoratorul când a plantat edenul.

Conduşi d-al nunţii angel, mireasa cu-al său mire,
Ţinându-se de mână în sfânta nuditate
De care n-avea teamă nici d-angeli, nici de Domnul,
Nici unul despre altul, intrară-n sanctuarul
Misterelor divine şi d-unde-avea să iasă
Întreagă omenirea spre-a popula pământul.
Au fost sacraţi de preoţi, de mâna preaînaltă,
Dodată cu viaţa, venirea lor pe lume,
De patriarhi ai legii conubiului sacru.
Cine-ar putea descrie nespusele transporturi,
Candoarea virginală şi graţiile Evei,
A lui Adam fervoare, întreaga fericire
Şi-extrema pietate l-a ritului plinire?
Împinşi d-angelul nunţii pe aşternutul moale,
Sunt unul lângă altul în toată inocenţa;
Adam începe ritul; c-o dulce rezistinţă
I se supune Eva şi-n olocaust cede

A se-mplini misterul.
. . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . .

Atuncea împreună, în toată fericirea,
Simţiră paradisul şi-ntreaga beatitute.

Ca fulger fiori multe cuprinseră pământul
Ş-electrizat revarsă profumul fecundării,
Şi pulberea-auree zefirii o răsfiră,
O spulberă-amoroasă, ia plantele d-a rândul,
Se-mbată în delicii, din floare peste alta.
Se-nfiorară păsări d-amor, de bucurie,
Din aripi, aripioare bătură şi cântară
Şi celebrară ritul misterelor vieţii.
Luceferi, astre, stele şi însăşi casta lună
Aprinseră ca martori făcliile nuntale,
Şi angelii agapei cântară-epitalamul
Şi acţiuni de graţii, d-amorul conjugal.

În horul astor angeli, o, bard al Albionei,
O, Milton, treci la rându-ţi! De ai pierdut vederea,
Ţi-e inima-n lumină şi geniul în ceruri;
Cu arpa ta de aur celebră imeneul,
Salută ca un vate amorul conjugal
Cu care numai omul a fost dotat din ceruri.

Niciun comentariu: