Omenirea între înjurătură şi scuipat

---

Întreaga omenire pare a dezvolta o furie a autodistrugerii. Cu cât cuţitul este mai aproape de os, cu atât animalicul este perfid la vedere, de parca încolţirea exultă negativ prin mundan şi mucigai. Iată un articol care vorbeşte despre românizarea francezilor. În curând nu vom mai avea unde emigra, vom fi acasă peste tot.

Dilema Veche, Nr. 251 / 4-10 decembrie 2008

Micul Paris

Andrei Pleşu

nici aşa, nici altminteri

Parisul, marele Paris, a devenit mic. Prea mic pentru puzderia de oameni pe care îi adăposteşte. Strada e apoplectică, metrourile agonizează, magazinele sînt în pragul exploziei. Nu se mai poate deosebi între turişti şi localnici. Localnicii, stingheri în invazia planetară cu care se confruntă, au căpătat ei înşişi un halou de dezrădăcinare, o notă de indistincţie. Sînt turişti în propria lor ogradă. Îmi amintesc de o carte poştală trimisă, cu ani în urmă, de Cioran lui Constantin Noica: „Mă uit în jurul meu în metrou şi îmi dau seama că sînt singurul francez din vagon…“. Care va să zică povestea e veche. Îi rog pe profeţii satului global şi pe atleţii multiculturalismului să nu mă judece pripit. Nu vreau nici să combat imigraţia, nici să glosez, apocaliptic, pe tema iminentului Babilon al zilei de mîine. Constat, doar, existenţa unui fenomen şi cred că e vorba de un fenomen caracteristic „postmodernităţii“. Înainte de a stabili dacă ceea ce se întîmplă e bine sau rău, trebuie să observăm că ceea ce se întîmplă se întîmplă, şi anume după un traseu inevitabil. Rezultatul are hazul şi necazul lui, farmecul lui policrom şi împestriţarea lui dizolvantă.


Parisul, ca şi alte metropole impozante ale lumii de azi, e un conglomerat de universalitate. Găseşti de toate în pîntecul lui. E o imensă salată geografică, sociologică, antropologică: Africa, Extremul Orient, Orientul Apropiat, Estul european, elite glamoroase şi declasaţi putrezi, excentrici aroganţi şi funcţionari fără chip, inerţii tradiţionale şi experimente acute. Tot mai greu de găsit în acest iureş al diversităţii e Parisul însuşi. Nu-l identifici decît dacă te plimbi prin spaţiul propriilor tale amintiri şi referinţe. Parisul rămîne încă tot ceea ce ştim despre Paris. Nu chipul lui actual, ci urma lui în memoria noastră. „Un oraş ocupat!“ – spun unii. „Un oraş dez-mărginit“ – ai putea replica. Dar ne-hotărît în dez-mărginirea sa, incapabil să mai pozeze pentru un portret recognoscibil. Strălucitor în croiala sa clasică, Parisul reuşeşte totuşi să rămînă strălucitor şi în decadenţă. Încearcă să se recalibreze, să reziste, să surîdă. Bravează elegant şi se destramă tonic. Are, în continuare, cîteva mari atuuri: cîteva pieţe monumentale sau, dimpotrivă, de o discreţie insidioasă, cîteva muzee inconturnabile, o sumedenie de cafenele desuet mondene, străzi întregi de o nobleţe scăpătată, librării, brînzeturi, vinuri, baghete crocante şi cîteva insule – mereu în pericol – ale bunului gust, fie că e vorba de mîncare, îmbrăcăminte, moravuri sau stil.

Parisul trăieşte un soi de eroziune exaltată. Eroziune: pe Champs-Elysées, între Rond Point şi Concorde, stau înşiruite tarabe cu marfă de bazar. În inima oraşului, mici negustori din răsărit au plantat arome constantinopolitane. Dar euforie exaltată: parizienii se înghesuie în jurul tarabelor cu o bunăvoinţă ospitalieră, anticipînd Crăciunul. În metrouri, muzicieni de ocazie îţi rup urechile cu instalaţii moderne de play-back, cerînd, în final, finanţare. (Unul dintre ei, compatriot de-al nostru, cîntă, îndemînatic, „Trec ţiganii“ şi îmi face cu ochiul.) Nimeni nu e exasperat. Unii plătesc. Anything goes. Într-un bistrou, cer un rachiu de pere. Chelnerul, probabil indian sau pachistanez, nu e sigur că înţelege ce-i cer. Brusc, nici eu nu mai sînt sigur că am cerut cum trebuie. Ne uităm, încurcaţi, unul la altul. „Ştiţi ce? Mai bine daţi-mi o bere!“