Literatura oportunistă de Ion Simuţ
Partea întâi
Ar fi poate mai simplu şi mai transparent să o numim literatură pro-comunistă. La celălalt pol, ca atitudine faţă de regimul politic, s-ar afla literatura anti-comunistă. Însă, cum dorim să stabilim şi să definim o tipologie valabilă pentru orice dictatură, indiferent de coloratura ei, ar fi mai bine să denumim fenomenul colaborării cu puterea de orice fel, de stânga sau de dreapta. Astfel încât prin noţiunea de literatură oportunistă, având un caracter mai general, desemnăm atât o literatură pro-comunistă (în Uniunea Sovietică a lui Lenin, Stalin şi a succesorilor), cât şi una pro-nazistă (în Germania lui Hitler) sau pro-fascistă (în Italia lui Mussolini). Sintagme sinonime ar putea fi: literatură oficială sau literatură propagandistică. Ea este dictată, solicitată imperios şi promovată de regimul politic care o comandă. Trebuie să facem o distincţie categorică între comanda socială, ca principiu sociologic al oricărei epoci literare (principiu ascultat sau nu de către scriitorul liber), şi comanda ideologică, impusă prin exigenţele indiscutabile şi insurmontabile ale partidului unic. Ne vom referi în continuare la cazul special al literaturii oportuniste în comunism.Oportunismul înglobează trei aspecte: politic, moral şi estetic. Din punct de vedere politic, literatura oportunistă trebuie să exprime o adeziune clară, indubitabilă, manifestă, faţă de puterea zilei. Este deci, prin excelenţă, afirmativă faţă de prezent (pro-comunistă) şi negativă faţă de trecut (anti-burgheză), consimţind să fie un instrument politic docil în mâinile partidului comunist. Sensurile acestei lupte politice, implicarea categorică, entuziastă, în construcţia regimului politic comunist, exprimă raţiunile sale de existenţă. Din punct de vedere moral, oportunismul înseamnă o pliere lipsită de principialitate şi de onestitate pe o situaţie conjuncturală care îi aduce scriitorului înrolat profituri personale (beneficii materiale, privilegii nemeritate), în dauna propriei literaturi. Convingerile intime ale scriitorului nu mai contează în faţa cerinţelor unei autorităţi politice care nu are nici o competenţă estetică, deşi o pretinde. Literatura nu mai este o reprezentare a propriei subiectivităţi a scriitorului, ci o reprezentare lozincardă a programului dictatorial al unui partid, substitut al unei clase, iar prin aceasta al unui spirit colectiv şi colectivist. Ca şi individualismul în plan social, gratuitatea maioresciană a artei este o erezie în planul fals estetic al acestei opţiuni fără alternativă. Pentru scriitorii literaturii oportuniste nu există decât arta cu tendinţă, la modul gherist cel mai sociologizant şi mai vulgar. Dacă regimul e al muncitorilor şi al ţăranilor, şi literatura trebuie să fie a muncitorilor şi a ţăranilor - ceea ce înseamnă, într-o primă traducere directă, o literatură cu muncitori şi ţărani comunişti, pentru ei, ca accesibilitate, şi în favoarea lor, ca atitudine explicită. În anii '50 de la noi, se putea numi şi s-a numit foarte bine o literatură proletară, opusă doctrinar literaturii burgheze, repudiate şi contestate. Din punct de vedere estetic, oportunismul compromite literatura prin servilism, ideologizare şi tezism - nu e nevoie de o demonstraţie specială pentru a dovedi această alterare profundă a oricărei scrieri impregnate de dogmatism.
Oportunismul are o anumită evoluţie din 1948 până în 1989, dar nu-i foarte diferit în substanţa lui ideologică şi în rezultatul pseudo-estetic de la o etapă la alta. Putem să-i găsim explicaţii şi justificări mai mult sau mai puţin credibile, după cum a evoluat dictatura comunistă. Într-un articol din România literară, martie 1990, Bujor Nedelcovici propunea o disociere între etapele oportunismului, disociere care înseamnă şi o vinovăţie diferită ca implicare politică posibil a fi tratată drept colaboraţionism. În anii 1950-1964 ar fi existat un "oportunism explicabil", scuzabil prin severitatea constrângerilor, care ne-ar putea face să credem că nu se putea altfel; deşi - răspund eu - am văzut prin demnitatea şi rezistenţa lui Lucian Blaga şi V. Voiculescu că se putea şi altfel, cu condiţia să nu vrei să fii publicat imediat. Pentru intervalul 1964-1971, Bujor Nedelcovici propune sintagma de "oportunism naiv", probabil din motivul deschiderii minime pro-occidentale, care dădea speranţe şi crea o falsă impresie naivilor. O a treia etapă ar fi "oportunismul ruşinii", din anii 1971-1989, când a mai crede în promisiunile regimului comunist însemna să nu vrei să vezi înşelătoria ideologică, atât de evidentă. Clasificarea lui Bujor Nedelcovici adoptă un criteriu moral şi gradează vinovăţia crescător din 1950 spre anii '80 - ceea ce ne-ar putea face să credem că A. Toma e mai puţin vinovat decât Adrian Păunescu. Ne-am pierde în aceste inutile disocieri, dacă am persevera. Nu aş vrea să trag concluzia că oportunismul e acelaşi, indiferent de epocă, din toate punctele de vedere. Din punct de vedere moral e acelaşi, e mărturia aceleiaşi lipse de demnitate, luciditate, onestitate şi spirit critic. Din punctele de vedere politic şi estetic poate părea diferit, pentru că se schimbă conjuncturile şi formele de adaptare.
Dacă am pune alături ce cer artelor Lenin, Stalin, Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, am vedea că exigenţele ideologice nu sunt foarte diferite, după cum nici literatura oportunistă nu are prea multe modalităţi de răspuns. Se îmbogăţesc formele de exprimare a unora şi aceloraşi clişee. Rămân neschimbate triumfalismul, entuziasmul construcţiei comuniste, apologia muncitorului, a muncii, a omului nou şi a vieţii noi. Optimismul obligatoriu răzbate în lozinci versificate, îndemnuri mobilizatoare, încrederea în viitorul măreţ, confirmarea politicii partidului. Cultul conducătorului iubit ridică statuia pe un soclu din ce în ce mai impunător. Poezia îşi face datoria faţă de prezent prin imnuri şi ode înălţate partidului unic, omagii succesive lui Stalin, Dej, Ceauşescu, montaje literare patriotice şi partinice, poeme epic-eroice, apoteoza "epocii de aur".
A. Toma dezvăluie din titlul antologiei sale de autor necesitatea de a cânta optimist viaţa şi a ignora total tema morţii. Cântul vieţii (ed. I, 1950; ed. II, 1951, cu o prefaţă de Ion Vitner) reflectă toate obligaţiile epocii: caracterul anti-burghez, glorificarea luptei de clasă (ca în Imn pumnului ridicat), modelul eroismului sovietic, imnuri partidului, republicii, femeilor antifasciste etc. - vehiculare a tuturor clişeelor. Jelania poetului evazionist caricaturizează vechea poezie: "Sunt spectrul vechiului poet -/ Individualist estet,/ Suprarealist, obscurantist,/ Hermetist, evazionist -/ În sfârşit, Ťfostulť scriitor,/ Sedentar bugetivor,/ Cântând ce se plătea în piaţă:/ Moartea, neantul, sila de viaţă,/ şi obligatoria oroare/ De naţiunile conlocuitoare". Epoca s-a schimbat şi norodul a lichidat "moşierimea, ciocoimea, bancherimea, profitorimea, trântorimea, plus tronul regal", aruncându-i "Ca pe nişte balegă de cal,/ Peste râpă prăval". Poetul trebuie să coboare din turnul de fildeş şi să se adapteze. Ritmul versurilor şi rimele sunt de un comic involuntar: "Eu astralul cântăreţ/Îngheţ!/ Cad din lună./ Nu-i a bună./ ŤArta purăť nu mai are preţ./ Bate vânt de furtună,/ Vremuri noi cer altă strună./ Să mă adapt?.../ Oare mai sunt apt?..." A. Toma s-a adaptat atât de bine conjuncturilor încât poezia lui nu poate fi scoasă din context, rămânând definitiv în robia lui, ca un scrib fără o minimă independenţă.
Retorica şi simbolistica poeziei oportuniste se clădesc în jurul unor motive de sorginte biblică, motive a căror origine rămâne ascunsă, cum e de pildă metafora luminii. Întunericul e al epocii burgheze, "obscurantiste". Lumina emană din istoria noastră, din geografia noastră, din documentele de partid, de pe feţele conducătorilor şi ale muncitorilor. Un tur de forţă în resemnificarea unui simbol vechi îl face Mihai Beniuc în poemul Mărul de lângă drum (datând din 1954, inclus într-un volum de autor în 1955), prezent în manualele de liceu, la clasa a XII-a, până în 1974-1975 (eu l-am mai prins în lista canonică). Mihai Beniuc deturnează sensul biblic: mărul ca simbol al cunoaşterii şi tentaţie a păcatului. Se îndepărtează şi de sensul moral curent, situându-se tocmai la antipodul conotaţiei negative din sintagma consacrată "mărul discordiei". Mărul-pom al lui Mihai Beniuc e simbol al comuniunii şi al dărniciei naturale, iar mărul-fruct, roşu, "fruct slăvit" (cum scrie un comentator din epocă), are "semnificaţia revoluţiei mature". Mai concret, mărul beniuccian e simbolul poetului comunist ce oferă poporului roadele creaţiei sale: "Sunt măr de lângă drum şi fără gard,/ la mine-n ramuri poame roşii ard./ Drumeţule, să iei fără sfială,/ Că n-ai să dai la nimeni socoteală./ Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulţam,/ Adu-l ţărânii ce sub mine-o am". Într-un volum de Analize literare pentru bacalaureat şi admiterea la facultate, Zaharia Macovei dezvăluia această polemică implicită: "E de mult depăşit deviantul sens biblic al mărului păcatului originar, acum fiind gândit într-un context istoric concret. Merele roşii au semnificaţia revoluţiei mature. În al doilea rând, merele dăruite poartă semnificaţia zilelor socialismului victorios. Acesta e miezul ideologic inculcat de poet versurilor sale" (Ed. Didactică şi Pedagogică, 1973, p. 291). Merită să mai citez un fragment din această interpretare didactică supralicitând vizibil valoarea, reprezentativitatea şi simbolurile: "Mărul de lângă drum e o poezie programatică evident inspirată din realităţile vieţii noastre socialiste. Ea nu putea fi scrisă înainte de 1944, cu tot complexul de simboluri pe care poetul îl folosea atunci. Mărul nu putea rodi aşa pe atunci" (ibidem, p. 296). Afirmaţia din final instrumentează rizibil opoziţia dintre socialism şi epoca anterioară, incluzând aluzia la altoiul lui Miciurin. Comunismul dejist e considerat superior oricărui trecut!
Ca şi A. Toma sau M. Beniuc, Nicolae Dragoş crede în poetul sufletului colectiv conectat la cerinţele partidului: "Poetul este chemat şi este dator să fie prezent cu versul la sărbătorile patriei sale, ale poporului său. Poemul va năzui, în asemenea momente, să capteze, înlăuntrul metaforelor, sentimentele şi certitudinile mulţimii" - scrie autorul într-o scurtă prefaţă la volumul său Pentru eterna vatră românească (Ed. Militară, 1983). Structura cărţii relevă noua ierarhie a temelor, reflectând cultul altei personalităţi. Prima secvenţă, intitulată Al patriei erou între eroi, este dedicată lui Ceauşescu, izvorât sacramental şi izbăvitor din istoria naţională: "E viaţa lui o flamură ce-şi trage/ flacăra sacră din adânci istorii./ Prin fapte de erou ales cârmaci e/ ce-a dus către victorii muncitorii...// Fiu curajos al strămoşeştei glii/ în care două clase şi-au dat mâna/ - cum se-mpreună apa cu ţărâna -/ spre-a creşte rodul noii Românii.// Conduce demn poporul şi viteaz!/ El vrea ce vrea poporul, şi ce speră!/ E soarele stăpân în ţară azi/ şi-i luminează comunista eră". A doua secvenţă, abia a doua, e consacrată partidului, "inima mulţimii". Pe locul trei sunt patria şi istoria, "lumina din adânc", iar la final "glasul românesc de pace". Ceauşescu e însă în fruntea tuturor: partid, patrie, popor, istorie - deasupra lor. Nicolae Dragoş transcrie bine spiritul epocii ceauşiste.
Partea a doua
Pe un fond de principii ideologice mereu reiterate, cu obstinaţia dogmatismului, fiecare gen literar îşi are arsenalul lui de mijloace, variabil de la o etapă la alta, însă respectând o credinţă unică, fără îngăduinţă pentru vreun scepticism: comunismul contruieşte cea mai bună dintre lumile posibile, iar conducătorii politici ai momentului merită osanale. Totul se petrece astfel pentru că aşa a vrut poporul. Patria nu poate fi decât comunistă, nu există alternativă şi, pe această temă, nu încap discuţii. Duşmanii acestei opţiuni trebuie exterminaţi. Revoluţia nu cruţă pe nimeni: "Trăim în miezul unui ev aprins/ şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă./ Cei ce nu ard dezlănţuiţi ca noi,/ În flăcările noastre se destramă" - o spune răspicat, dar elegant metaforic Nicolae Labiş în poemul declarativ şi mobilizator Viitorul. Alţii, ca Victor Tulbure, invocă mai abrupt răzbunarea şi "mânia lumii muncitoare". Maria Banuş dărâmă cu patimă tot "bâlciul" vechii orânduiri. Demonstene Botez cheamă şi el la judecata aspră a săracilor "feciorul unui vechi chiabur". Comunistul Lazăr de la Rusca din poemul lui Dan Deşliu, omorât de "haita de chiaburi", stârneşte "ura mare, ura sfântă": "Vuiau munţii de mânie,/ vuia peştera pustie,/ vuia codrul cu izvorul/ şi vuia, vuia poporul". O ţară întreagă vibrează de furie: "A-nălţat duşmanu ghiara/ să lovească munca, ţara/ şi poporul, ţara toată/ cere pentru câini răsplată./ Cere dreaptă răzbunare,/ să răsune peste zare:/ - Cine spre popor cutează/ va pieri! ţara veghiază!" Patria ameninţată se apără prin tăria credinţei norodului: "Că doar patria-i norodul/ care îşi trudeşte rodul,/ nu chiaburii, lighioaie/ care umblă s-o jupoaie,/ s-o trădeze şi s-o vândă/ corbilor ce stau la pândă!/ Creşte tare, creşte zid/ dragostea pentru partid/ care-ndrumă, care-nvaţă/ pentru Pace, pentru Viaţă". În primii ani ai comunismului, fantasma duşmanilor interni şi externi creează o retorică înverşunată a urii de clasă, fără de care nu e de imaginat nici propaganda, nici poezia. Prinşi de o versificaţie zglobie, am putea astăzi cita la nesfârşit versuri ce hrănesc curiozitatea stranie a celui ce se lasă în voia farmecului desuet al proletcultismului, receptat la modul parodic. Nu putem furniza un rezumat mai bun pentru strădania ideologică a poeziei oportuniste decât afirmaţia apodictică, difuzată printr-o reverberaţie, a lui George Lesnea dintr-un poem recitat la toate festivităţile: "Partidul e-n toate: e-n cele ce sunt/ şi-n cele ce mâine vor râde la soare,/ E-n holda întreagă şi bobul mărunt/ şi-n viaţa ce veşnic nu moare". Scriu productiv şi cinic în stilul proletcultist: Mihai Beniuc, Maria Banuş, Eugen Jebeleanu, Miron Radu Paraschivescu, Mihu Dragomir, Eugen Frunză, Veronica Porumbacu, Nina Cassian, A. E. Baconsky, Alexandru Andriţoiu şi mulţi, mulţi alţii, victime postume ale unui oportunism deşănţat. Nimic sau aproape nimic nu rezistă din poezia publicată până prin 1960, nici un volum întreg, numai poeme izolate, cum ar fi Moartea căprioarei de Nicolae Labiş şi, eventual, ceva din poezia lui Geo Dumitrescu, un poet supraevaluat şi atunci, şi, în mod ciudat, şi astăzi. După 1960 vin poeţii generaţiei '60 şi balanţa estetică se schimbă în favoarea altui mod de a scrie poezie, deşi partidul, conducătorii, evenimentele istorice vor fi omagiate în continuare într-o literatură privită de critica nouă cu total scepticism. Dar poezia oportunistă persistă în anii '80 prin Ion Crânguleanu, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Nicolae Dragoş etc.Pentru proză şi pentru dramaturgie era ceva mai greu de îndeplinit programul partidului comunist. Lupta de clasă şi caracterul partinic al literaturii rămân valabile, dar pentru a le pune în evidenţă era nevoie de un spaţiu tipografic mai amplu: desfăşurare epică, invenţie de situaţii, personaje aşezate într-un conflict ireductibil şi, bineînţeles, declaraţii ideologice. Zaharia Stancu în Desculţ (1948, prima versiune, urmată de altele) reconstituie (în limbajul epocii) viaţa ţăranului exploatat în regimul burghezo-moşieresc, cauză a răscoalei din 1907. Subiectul răscoalei din 1907 se extinde în Bijuterii de familie (1949) de Petru Dumitriu, Zorii robilor (1950) de V. Em. Galan. Mihail Sadoveanu în Păuna Mică (1948) prefigurează tema colectivizării. Eusebiu Camilar în Negura (1949) are ca subiect dezastrul războiului mondial, temă ce va reveni stăruitor şi la alţi prozatori, configurând clişeul soldatului hitlerist ca personaj negativ şi al soldatului sovietic ca personaj pozitiv. Pe tema războiului şi a eliberării, cel mai bun roman de epocă, dar impregnat de clişee, rămâne Străinul (1955) de Titus Popovici. Tot Titus Popovici dă în 1958 Setea, unul dintre cele mai interesante romane axate pe atmosfera vieţii rurale, cu portrete memorabile de ţărani şi pictură de epocă, în contextul reformei agrare din 1945.
Marile teme ale prozei oportuniste sunt colectivizarea şi industrializarea socialistă - victorii ale comunismului în cele două domenii ale vieţii sociale ai cărei actori sunt ţăranii şi muncitorii. Dar nu numai ei: activiştii de partid deţin rolul principal, al "înţelepţilor", deţinătorii adevărurilor şi ai soluţiilor de viaţă socială. Primele izbânzi, îndelung lăudate, sunt romanele: Mitrea Cocor (1949) de Mihail Sadoveanu, Temelia (I, 1951) de Eusebiu Camilar, Trandafir de la Moldova (1952) de Ion Istrati, Ogoare noi (1953) de Aurel Mihale, Bărăgan (I, 1954, II, 1959) - acestea pe tema colectivizării, iar despre edificarea socialismului în industrie: Oţel şi pâine (1951) de Ion Călugăru, Cumpăna luminilor (1952) de Nicolae Jianu, În oraşul de pe Mureş (1954) de Francisc Munteanu. Petru Dumitriu, june prim al proletcultismului, amestecă temele şi epocile într-o proză obiectivă, balzaciană pe alocuri, în care perspectiva ideologică a actualităţii (detestarea burgheziei şi a moşierimii, favorizarea ţăranilor şi a muncitorilor ca personaje învingătoare): Drum fără pulbere (1951) idealizează penibil contrucţia canalului Dunăre-Marea Neagră; Pasărea furtunii (1954) pune în context marinăresc conflictul de clasă; Cronică de familie (1955, versiune restrânsă, promoţională; I-III, 1957) oferă o frescă a unui secol de istorie românească, punând accentele ideologice recomandate, dar totuşi izbutind să sustragă realismului socialist multe episoade, valabile estetic şi astăzi. Proză cu activişti de partid, comunişti de rând (muncitori, ţărani), ilegalişti, oameni devotaţi prezentului comunist scriu şi mulţi alţii: Alexandru Jar, I. Ludo, Remus Luca, Nicolae Deleanu, Eugen Barbu, Laurenţiu Fulga, Constantin Chiriţă etc. şi chiar G. Călinescu în Scrinul negru (1960). Personajele sunt puse antitetic în serii maniheiste: de o parte, cele pozitive: modelul sovietic, ţăranul cooperator, muncitorul fruntaş, intelectualul angajat, ilegalistul, activistul de partid; de cealaltă, cele negative: fascistul, chiaburul, sabotorul, intelectualul evazionist, burghezul, aristocratul.
În deceniile cinci şi şase era aproape imposibil ca un scriitor să publice altceva decât ceea ce se supunea total exigenţelor ideologice comuniste. E de mirare că au putut apărea romane viabile, ce au supravieţuit epocii: Nicoară Potcoavă (1952) de Mihail Sadoveanu, Bietul Ioanide (1953) de G. Călinescu, Toate pânzele sus! (1954) de Radu Tudoran, Moromeţii (I, 1955) de Marin Preda, Groapa (1957) de Eugen Barbu, Glasul (1957) de Iulian Vesper. Cam atât rămâne viabil din romanul primilor cincisprezece ani de comunism.
În deceniile şapte şi opt, romanele oportuniste sunt semnate de: Paul Anghel, Al. Simion, Radu Theodoru, Petru Vintilă, Ştefan Luca, Nicolae }ic, Corneliu Leu, Platon Pardău etc., dar această literatură, din ce în ce mai puţin creditată, este eclipsată de o proză modernă, a cazurilor psihologice, a miturilor, a speculaţiilor livreşti, sustrasă în mare măsură circumstanţelor, în romane ale unor autori din generaţia '60. După 1960, peisajul estetic se diversifică mult. Literatura oportunistă este concurată întâi de literatura evazionistă (gen Ştefan Bănulescu), apoi de cea subversivă (în felul lui Marin Preda).
În dramaturgie, tezismul este la fel de devastator ca şi în poezie. Nimic nu se salvează din teatrul primelor două decenii. Poate că numai Moartea unui artist (1964) de Horia Lovinescu s-ar mai putea citi, că de reprezentat pe scenă nu cred că ar mai reprezenta-o vreun regizor. Un credit muzeistic putem acorda piesei Bălcescu (1949) de Camil Petrescu. Toate succesele, falsele succese ale epocii, relevă numai dogmatismul de serviciu. Mielul turbat (1954) de Aurel Baranga, satiră a birocratismului, nu iese din schematism; Siciliana (1960) aceluiaşi nu depăşeşte umorul conjunctural despre bucureşteanul tânăr, un inginer agronom, care caută să rămână pe toate căile şi prin toate intervenţiile în capitală. Trei generaţii (1956) şi Arborele genealogic (1957) de Lucia Demetrius mizează pe opoziţia dintre lumea aristocratică, degenerată, şi cerinţele actualităţii comuniste. Horia Lovinescu în Citadela sfărâmată (1955) vizează defazarea individualismului burghez în timpul revoluţiei socialiste. Al. Mirodan în Ziariştii (1956) înfăţişează viaţa în redacţia unui ziar comunist, implicat în biruinţa dreptăţii. Şeful sectorului suflete (1962), tot a lui Al. Mirodan, dezbate problema căutării omului ideal, capabil să se dăruiască celorlalţi, rezolvând-o în sfera umanismului socialist. Paul Everac, în Poarta (1959), Ferestre deschise (1960), Ştafeta nevăzută (1964), nu scapă de schematismele epocii, pe tema conflictului dintre individualism şi colectivism, cum nu scapă nici Al. Voitin sau Mihail Davidoglu, de asemenea mult creditaţi conjunctural. Nimic nu se salvează din teatrul primelor două decenii. Abia Marin Sorescu, Dumitru Radu Popescu şi alţii, după 1960-1965, vor aduce un suflu nou, demn de luat în seamă la un nivel valoric apreciabil.
Proletcultismul şi realismul socialist pot fi considerate numele oficiale, recunoscute şi afişate, ale literaturii oportuniste.
(sursa: http://www.romlit.ro/)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu