Harry Tavitian, artistul atipic

---

Am descoperit în Adevărul un interviu cu domnul Harry Tavitian. Recunosc că mă simt foarte atras de stilul de artă reconstruită de domnul Tavitian din secvenţe de realitate recognoscibilă, dar mai ales pentru naturaleţea interacţiunii dintre artă şi omul Tavitian. Un star atipic, non-monden, poate de aceea nu foarte semnalat în rubrica adresată ştirilor pro-vedete, Harry Tavitian reuşeşte să ajungă la gândul românesc din tot ceea ce face. Iată deci că acest interviu nu-mi produce surprize, dar îmi aduce informaţii.

„E mare păcat să-ţi îngropi talentul”

Autor: Nicoleta Zaharia

Harry Tavitian e conştient că Dumnezeu i-a dat talent cu carul şi spune că a învăţat de-a lungul vremii să-l înmulţească. Jazzmanul a scos de curând primul său album de colinde româneşti şi armeneşti. Timp de 25 de ani a adunat de prin toate colţurile ţării cele mai alese cântece de sărbători.

Nicoleta Zaharia: Ce stă în spatele albumului de colinde „Naşterea”?

Harry Tavitian: Întotdeauna am privit lucrurile mult înainte. Acest compact disc este gândit să dureze mult mai mult decât sărbătorile.

Este primul meu album de colinde. El este bucuria unei munci de aproape 25 de ani. Am început să organizez concerte de Crăciun în Constanţa de la începtul anilor `80, mai exact în 1982. În fiecare an aveam concerte de Crăciun. În acea perioadă lucrurile nu erau atât de simple.

Nu erau anunţate drept concerte de Crăciun pe afiş, însă toată lumea ştia despre ce este vorba. Era trecut simplu: concert de jazz. Recitalurile se desfăşurau într-un serial de concerte, denumit „Atelier de Improvizaţie”, serial care avea o reprezentaţie pe lună la Teatrul Dramatic din Constanţa, într-o sală de vreo 500 de locuri, care era tot timpul arhiplină.

Veneau oameni din Bucureşti şi din toată ţara. În seria "Atelierelor de Improvizaţie", concertele care picau în decembrie erau pentru Crăciun. Şi noi cântam colinde. Mereu mi-a plăcut să găsesc lucruri inedite.

În afară de colindele acestea devenite de pe atunci şlagăre şi lumea era sătulă de ele, există sute şi mii de alte colinde care zac prin arhive. Adevărate comori pe care lumea nu le ştie. Seria aceasta a continuat şi după anul 1990, dar sporadic. Din cauza contextului general, activitatea mea a fost mult mai intensă până în ’90.

În primii ani după revoluţie, întreaga societate era bulversată, iar concertele noastre aveau de suferit. Toată lumea alerga atunci după politică, după ziare. Pe urmă, lucrurile au început să se mai aşeze, iar oamenii să se întoarcă în sălile de spectacole. În concerte, căutam să fie mereu alte colinde.

Cântând atâtea colinde şi trecându-mi prin mână atâtea texte, vedeam care sunt preocupările lumii aceleia care a creat aceste colinde acum 100-200 de ani.

Numele albumului, scris în 12 limbi

De unde aţi cules colindele?

De prin Arhiva Naţională de Folclor, de pe la prietenii pe care îi aveam la Muzeul Satului sau Muzeul Ţăranului Român. De prin toată ţara. În peste 20 de ani, mi-am făcut o imagine asupra acestui gen al colindului la români, care este extrem de important şi de o diversitate ritmică şi melodică extraordinară, de la o zonă la alta.

S-au tot adunat, încât spre sfârşitul anului trecut a început să-mi încolţească această idee că poate a sosit timpul să le gravez şi să rămână. Sunt colinde rare, nemaiauzite până acum. Auzind de colinde, multă lume are un sentiment de prăfuit, de banal.

În toată luna decembrie, de dimineaţa şi până seara, se aud colinde şi asta n-ar fi în sine un lucru rău, dar se aud aceleaşi şi aceleaşi colinde. Din punctul de vedere al interpretării, majoritatea sunt nule. Sunt de un comercial şi de un prost-gust înfiorător. Când fondul nostru este atât de bogat.

Dar nu toată Sărbătoarea aceasta a Crăciunului a devenit comercială?

Ba da. Tot contextul este comercial. Şi cine vrea să găsească ceva adevărat, trebuie să caute destul de mult. Acest compact disc s-a născut singur.

Chiar aşa se şi numeşte „Naşterea”. Este scris numele albumului în 12 limbi. În total, sunt 14 colinde româneşti şi armeneşti, unele din Arhiva Naţională, altele din colecţia Bela Bartok, care în afară de mare compozitor şi mare interpret, a fost şi un mare folclorist.

Printre ele, sunt presărate şi câteva negro-spirituals afro-americane. Pe toate aceste 14 colinde, plus un epilog, le-am folosit doar ca teme pe care le-am dezvoltat spontan, pentru că aşa este jazzul.

„Întotdeauna am fost un personaj incomod”

Nu v-a tras nimeni la răspundere în perioada comunistă pentru concertele dvs.?

Nu, nu pot să spun că am avut probleme. Aşa, au existat mici întâmplări care au căpătat tentă umoristică. De exemplu, prin luna mai a anului 1988, l-am avut invitat pe Mircea Dinescu. Nu erau numai muzicieni de jazz invitaţi în aceste concerte.

Erau şi artişti din alte domenii, dansatori, scriitori sau actori. Unii scriitori creau poezii acolo, pe scenă. Pentru fiecare concert trebuia aprobare şi nu mergeam eu, personal, să iau aprobările de la Comitetul Judeţean de Cultură PCR. Mergea conducerea teatrului care era oficial organizatorul acestor concerte.

Secretarul literar al teatrului, care se ducea să ia aprobările, mi-a povestit ce i s-a întâmplat acolo. Atunci Dinescu nu intrase în disidenţă, dar era deja pe lista gri.

Secretarul cu propaganda pe judeţ i-a spus celui care mergea după aprobare: „Tavitian ăsta nu găseşte pe altcineva în afară de Dinescu? Ni-i aduce pe toţi dizidenţii pe cap? Ţara este plină de poeţi... Din atâţia poeţi tocmai p-ăsta l-aţi găsit?” Totul căpăta o notă umoristică până la urmă.

Dvs. eraţi pe lista gri?

Eu întotdeauna am fost un fel de personaj incomod. Însă cu muzicanţii era altceva. Cântam jazz, muzică instrumentală şi nu era chiar ca la poeţi, scriitori, regizori, care lucrează cu vorbele, cu imaginea. Noi lucrăm cu sunetul, care e abstract. Mulţi aud, puţini pricep.

Deşi toţi oamenii care veneau la concertele noastre ştiau că era un întreg protest acolo. Nu pot să spun că am avut vreun concert interzis. S-au mai legat de ţinuta cu care intram pe scenă. Mă îmbrăcam cu ţoale special făcute.

Apăream în tot felul de caftane de secol XVIII-XIX, cu turbane pe cap sau cu cămăşi albe de noapte, din acelea olteneşti, cu ciorapi groşi de lână fără altă încălţăminte.

Mie, personal, nu mi-a spus nimeni niciodată nimic, dar îmi transmiteau prin intermediari: „Nu găseşte Tavitian altceva de îmbrăcat? Trebuie să apară în ciorapi pe scenă? Pe cap cu turbane? Şi cu barba aia?” Eu făceam pe prostul, că nu înţeleg.

Pe blogul dvs. aţi scris „Harry is my name. Jazz is my game”. Ce înseamnă jazzul pentru Harry Tavitian? Un joc, o joacă?

Este un joc. Încerc să-mi păstrez pe cât posibil, şi efortul este tot mai mare cu cât înaintez în vârstă, această lume a copilăriei. Deoarece cu cât începi să-ţi pierzi lumea, atmosfera, starea aceasta a copilăriei, mori nu cu totul, dar puţin câte puţin.

De la vârsta de zece ani încolo procesul este din ce în ce mai rapid şi din momentul când am devenit conştient de acest lucru, efortul meu a fost tot mai mare de a păstra această stare. În muzică mă exprim cel mai bine, pentru că altceva nu am ştiut să fac în viaţă.

Nu aţi ştiut sau nu aţi vrut?

La un moment dat, pentru că sunt oriental şi sunt leneş, nici nu am vrut. Apoi, am constatat că nici n-am putut. Dar tatăl meu îmi spunea în copilărie: „Dacă faci un lucru şi-l faci bine, nu-ţi trebuie mai mult”. Probabil că mi-a rămas şi treaba asta în cap.

Cum v-aţi dat seama că aveţi talent?

Sunt trei lucruri importante în meseria pe care ţi-o alegi. Unul este talentul pe care ţi-l dă Dumnezeu, deci nu suntem răspunzători de el, apoi este dragostea pentru ceea ce faci, care depinde de noi şi provine din educaţie, din familie, din anturajul de prieteni.

Ea poate să fie mai mare sau mai mică. Al treilea lucru este munca. Aceasta depinde numai de noi. Se pare că mie mi-a dat Dumnezeu acest talent pentru muzică. Mi-a dat cu carul, cu nemiluita, încât pur şi simplu am simţit că nu era loc de altceva. Eu sunt un om credincios. Este unul dintre marile păcate acela de a-ţi îngropa talentul.

Trebuie să ţi-l înmulţeşti. Asta înseamnă muncă, dragoste. Nu-i uşor. Nu sufăr nici de modestie. Am văzut că nu mă pricep la altceva, am constatat că am talent pentru muzică şi trebuie să-l dezvolt.

Nu pot să spun că mi-am sacrificat viaţa şi familia. Sigur au fost nişte sacrificii, dar nu într-atât încât să neglijez familia. Sunt conştient că aş fi avut poate mai mult timp pentru copil. În general, nu mă plâng.

A cântat în pauzele concertelor rock

Dragostea pentru jazz cum a venit?

Încă nu împlinisem şase ani când am început să iau prima lecţie de pian. Am făcut pian clasic mulţi ani, terminând cu Academia de Muzică.

Ultimii ani de pian clasic, de Conservator, au coincis cu primii ani de jazz. Mai exact, am început cu bluesul. A venit marele bluesman, acum regretat, Memphis Slim, la Braşov. A avut un recital în anul 1970 şi atunci când l-am auzit (eu aveam atunci nişte vagi încercări să cânt un fel de blues, din instinct, fără să ştiu despre ce era vorba la vârsta aceea) aveam 17 ani.

Am văzut concertul lui la televizor. În clipa aceea, am simţit cum mi se surpă brusc, violent, toată educaţia clasică pe care am primit-o ani de zile până atunci. Era ceva care contrazicea total legile marii muzici. Am fost înnebunit. I-am înregistrat imediat recitalul pe un casetofon antic.

Vreo doi ani am studiat, piesă cu piesă, blues-urile lui Memphis Slim. Le-am copiat şi apoi am început să le cânt. Apoi, am ieşit în concerte în Constanţa. Erau tot felul de formaţii de rock care cântau prin cluburi muncitoreşti. În pauzele lor mă duceam şi le ceream voie să cânt zece minute două bluesuri.

În 1974, a început festivalul de jazz de la Sibiu şi am participat de la prima ediţie. Am cântat în fiecare an, iar lumea a început să mă cunoască. Am intrat încet-încet în jazz şi aşa a continuat istoria mea. Câţiva ani am cântat şi jazz şi blues şi pian clasic.

Curând după aceea, aveam în faţă marea performanţă. Mă visam pe scenă. Ziceam: „Oare o să fiu şi eu acolo?” Era un miraj pentru mine scena.

A fost greu să renunţaţi la pianul clasic?

Când am început să cânt jazz şi blues am început foarte încet să mă apropii de scenă. S-a transformat într-o realitate. Mi-am dat seama că nu puteam să ating această mare performanţă cântând şi jazz şi pian clasic. Mi-am dat seama că trebuie să aleg.

Îmi plăcea şi pianul clasic, iar alegerea a fost foarte grea. La mintea mea de atunci care era aproape egală cu zero (se întâmpla prin 1977), am zis că trebuie să las să văd ce decide sufletul. Sufletul m-a dus către jazz. Atunci nu ştiam de ce. Acum ştiu.

Muzica clasică înseamnă să cânţi o partitură. Jazzul înseamnă improvizaţie, creaţie spontană. Am preferat să am propria creaţie, să fiu mereu proaspăt. Să fiu mereu altul, să aduc mereu ceva nou.

Jazzul este pentru mine un joc. Încerc să-mi păstrez pe cât posibil, şi efortul este tot mai mare cu cât înaintez în vârstă, această lume a copilăriei. Deoarece cu cât începi să-ţi pierzi lumea, atmosfera, starea aceasta a copilăriei, mori nu cu totul, dar puţin câte puţin.
Harry Tavitian
jazzman

De la pian clasic la jazz

Harry Tavitian s-a născut în anul 1952 la Constanţa, într-o familie de armeni. A studiat pianul clasic de la vârsta de 6 ani.

Este absolvent al Academiei de Muzică din Bucureşti. A descoperit bluesul la 17 ani. În 1974, a participat la prima ediţie a Festivalului de Jazz de la Sibiu şi a cântat în jam-session cu Richard Oschanitzky, la patru mâini. Din 1976, s-a dedicat exclusiv jazz-ului.

În 1978, la Constanţa, a pus bazele grupului Creativ alături de care va câştiga, în 1980, premiul I pentru debut la Festivalul de Jazz de la Sibiu şi va deveni promotorul jazzului de avangardă în România.

În anii ’80, muzica Creativului era sincronă tendinţelor de coagulare a şcolilor naţionale de jazz din estul Europei, în ciuda problemelor legate de neacordarea vizelor şi imposibilitatea de a răspunde invitaţiilor la festivalurile din Occident.

În anii 1985 şi 1986, grupul Creativ a scos două LP-uri la casa londoneză Leo Records. Fanii de jazz din România au primit vestea cu entuziasm, ca un semn al fisurării universului concentraţionar al dictaturii Ceauşescu.

Creaţia şi noutatea de pe scenă

- Când a conştientizat celebritatea. "Poate acum, în ultimii ani. În tot cazul, este un lucru pe care încerc să-l evit pe cât posibil. Fac totul să ocolesc această tentaţie pentru că ştiu că este foarte periculoasă. Am simţit pericolul acesta. Am simţit şi efectele.

Nu că nu mi-ar plăcea celebritatea. Dar e foarte greu să faci abstracţie de ea, pentru că presiunea din exterior e foarte mare. Oamenii au nevoie de idoli, de celebrităţi. Nici nu poţi să te izolezi. E şi mai grav. Încerc să nu mă las prins în acest năvod. Mă bucur că la vârsta de 20 de ani am ales jazzul.

Poţi să fii celebru şi în acelaşi timp să nu te ştie milioane de oameni. Să te ştie cine trebuie. Şi pe mine mă cam ştie cine trebuie. Pot să merg liniştit pe stradă fără să se întoarcă multe capete după mine. Se întâmplă şi asta, dar mai rar.

- Concerte în oraşe mici. „În ultima vreme, caut din ce în ce mai mult să cânt în oraşele mici. Ştiu că şi în oraşele mari trăiesc oameni, dar aici trăiesc oameni ca şi mine care sunt pervertiţi de oraşul mare, de gusturi, de comercial, de toată presiunea societăţii, de poluare, de cacofonia de toate felurile. În oraşele mici, lumea stă mult mai bine. Relaţiile interumane funcţionează”.

- Surprizele jazzului. „Prin jazz, le propun oamenilor lucrul care se naşte acolo, în secunda aceea, în faţa lor. Fiindcă suntem sătui de prefabricate, de lucruri dinainte gândite. Eşti acolo gol, în faţa publicului. În secunda aceea creezi. Publicul care a venit să te vadă ştie la ce a venit.

Şi ştie că în secunda aceea se naşte ceva în faţa lui. A doua zi, poţi să vii în faţa lor cu aceeaşi piesă, dar o cânţi altfel. Acesta este jazz-ul. Fiecare concert al meu este o surpriză şi pentru mine şi pentru public. Vreau mereu să evit rutina, să evit rugina”.
(sursa: www.adevarul.ro)