Un interviu interesant publicat în Supliment de Cultură. Deşi nu este atacat direct, cred ca suportul discuţiei este finalitatea actului artistic într-o lume a informaţiei. Arta ar trebui să fie mai presus de informaţie, doar că sufocarea informativă reduce totul la esenţa stins/aprins a noţiunii de tip bit. Iată interviul...
Tradus mai ales in Europa, Gilles Lipovetsky joaca atent rolul intelectualului public
O sa aveti acces la tot, dar cum va veti orienta in aceasta lume a accesului total?
 Blog |
AUTORUL Gilles Lipovetsky e la a patra traducere in limba romana. Dupa Amurgul datoriei, in 1996 (Le crepuscule du devoir, 1992), A treia femeie, in 2000 (La troisieme femme, 1997) si Fericirea paradoxala, in 2007 (Le bonheur paradoxal, 2006), in 2008 i se traduce cartea scrisa in colaborare cu Jean Serroy, Ecranul global, aparuta cu un an inainte in Franta. Liberal, de dreapta, Lipovetsky vine in continuarea programului "noii filosofii" franceze, care din anii 1970 se rupe de "traditia suspiciunii" propunind un nou umanism cu sursele culturale in Iluminism, dar si in gindirea liberal-libertara franceza a secolului al XIX-lea. In anii '80, odata cu volumul L'ere du vide, Gilles Lipovetsky (care publica si va mai publica in "Le Debat", revista de idei a Editurii Gallimard) propune si el o interpretare "individualista si personalizata" a mostenirii Mai '68: recistigarea spatiului privat in defavoarea celui public, autonomia "nedureroasa" a individului in raport cu autoritatea, dar si cu colectivitatea. De atunci ramine un autor care plaseaza central individul, cu toate hiperindividualismele sale, pe care le trateaza neutru axiologic. O alta norma a discursului sau este accesibilitatea: nu se considera un filosof pur, iar analizele sale le vede mai degraba ca descrieri sociologice ale unei realitati intotdeauna in evolutie, niciodata definitive. Cit holism exista in aceste analize globale la un autor care promoveaza individualismul, e o alta intrebare.
Tradus mai ales in Europa, Lipovetsky joaca atent rolul intelectualului public. Deloc dogmatic, ci mai degraba pragmatic, accesibil prin lectura aproape oricui, relaxat si optimist, Lipovetsky e un ginditor popular si constructiv. Pentru unii contradictoriu si dispus sa inventeze concepte la minut, in functie de situatie, pentru altii lucid si pragmatic, Lipovetsky e tipul intelectualului care in egala masura se identifica cu o traditie moderna, dar care participa la constructia lumii hiper sau postmoderne, fara nostalgii reactionare.
Ecranul global este scrisa impreuna cu Jean Serroy. Care a fost laboratorul acestei carti, cum ati colaborat?
Jean Serroy, profesor de literatura, este un vechi prieten. Lui ii placeau analizele mele globale, din celelalte carti, si intr-o zi mi-a zis: "Perspectiva ta e interesanta pentru cinema. Hai sa scriem o carte despre asta!". Eu am refuzat prima invitatie, dar el a insistat. Ideea a fost a lui. La inceput noi aveam o alta ipoteza: Jean e cinefil si propunea sa analizam critic filme pentru a demonstra legatura intre film si societate. Pe mine nu ma interesa asta, si acest proiect s-a transformat, pas cu pas, in altceva. Faceam o intilnire la 2-3 saptamini, porneam de la o idee, discutam, luam notite, apoi unul dintre noi scria un capitol pe care il definitivam impreuna. In aproape un an, dupa cum se vede si-n carte, am pornit de la cinematografie si am ajuns la ecran. Simteam ca sint prizonierul cinematografului si intr-o zi i-am zis: "Ca sa intelegem cinematografia de azi, trebuie sa intelegem ca ea nu mai e ce era acum 50 de ani. Au aparut televiziunea, Internetul si asta schimba tot". Problema era sa facem o istorie a ecranului. Cinematograful, ce este el astazi? Ideea principala a cartii e ca cinematograful nu dispare, ci traim o noua virsta a sa, hipercinematograful, o revolutie enorma pentru ca acum avem cinematograful digital, cinematograful 3D sau o practica noua, descarcarea de filme de pe Internet. Tot ce era cinematograf istoric o sa dispara. Noul context pare periculos pentru cinematograf, pentru ca astazi ecranele sint peste tot, pentru ca industria jocurilor video e mai profitabila decit Hollywood-ul, pentru ca 85% din biletele vindute la cinema sint pentru filme hollywoodiene – exista un fel de imperialism american si toti oamenii vad aceleasi filme. Dar, in acelasi timp, iar acest fapt il sustinem si-n carte, cinematograful n-a fost niciodata asa divers ca astazi. Pina si blockbuster-ele sint mai complexe si mai diverse ca altadata.
Ce preferati: sala de cinema sau ecranul intim, de acasa?
Eu sint deja un om hipermodern, pot vedea filme si la televizor, nu am un fetis al salii de cinema.
Am citit o critica formulata pe un site: in Ecranul global jocurile video si Internetul nu sint in centrul analizei, ci le tratati marginal, in ultimele capitole. De ce?
Ideea care ni s-a parut interesanta in carte e ca cinematograful nu mai e centrul loisir-ului, dar in acelasi timp traim triumful sau, el e pretutindeni prin ceea ce numim spiritul-cinema, el a cistigat ceea ce nu era cinema: sportul, politica, arhitectura, poate pictura. Cinematograful a transformat imaginarul omului modern. Marea sa victorie nu o reprezinta filmele, ci felul in care privim lumea: ca si cum am fi la cinema. Sa luam ca exemplu star-systemul, lumea starurilor, inventat de cinematograf: el nu mai are limite – toata lumea poate fi un star. Avem star-uri in gastronomie, in filosofie, in arhitectura, in politica. Inventia incredibila a star-urilor s-a raspindit peste tot. Tot ce facem e spectacol.
Astazi cinematograful provoaca o hipersocietate a spectacolului, in sensul lui Guy Debord?
Da, Guy Debord a propus matricea initiala, principiul organizator al imaginarului contemporan, al spectacolului, dar si al ecranelor. De exemplu publicitatea, care se naste cam in aceeasi perioada cu filmul. Acum o suta de ani imaginarul ei era unul de tip pictural, acum e cinematograful, cu efectele sale speciale, cu spectacolul sau incredibil, naratiunea sa etc. Hiperspectacol si entertainment! Cinematograful a transformat total publicitatea, spectacolul sportiv, stirile. Totul trebuie sa fie entertainment, si aceasta e esenta cinematografului. Intelectualii spun ca arta moderna e pictura, sau muzica, in miscarile de avangarda. Dar noi credem ca adevarata revolutie este cinematograful, o arta de masa. Revolutia a fost subterana, ascunsa, s-a petrecut pe nevazute in reflexivitatea noastra. Cinematograful a transformat acest hotel in care ne aflam acum, a transformat muzeele. Cind mergeti la Muzeul Guggenheim, la Bilbao, traiti intr-un film tridimensional. Dar, paradoxal, cinematograful nu s-a dorit revolutionar, dimpotriva, a fost popular, accesibil.
Ecranul participa si la societatea supravegherii, a CCTV-ului prezent peste tot in orase, pe autostrazi etc. Credeti ca aceasta supraveghere este adevaratul film al vietii noastre?
Nu, deloc. Pentru ca exista mai multe tipuri de ecrane. Exista ecranul transformat de imaginarul cinematografului: televiziunea, sportul, chiar si telerealitatea din productiile de tip "Big Brother". Supravegherea video nu este cinema. Ea apare in societatile care vor siguranta, acele societati in care oamenilor le este frica de terorism etc. Supravegherea, chiar daca utilizeaza tot ecranul, nu are nici o legatura cu filmul, e pe versantul celalalt. Puterea filmului sta in poveste, el povesteste, ceea ce il opune celorlalte arte care elimina povestea. In supravegherea video sinteti filmati, dar nu exista nici o poveste. Sint fapte, o colectie de informatii brute, factuale – iar asta nu e cinematografie.
Cred ca astazi exista mai multe feluri de ecrane: ecranul de entertainment, ecranul supravegherii, ecranul medical (ecografii etc.) si ecranul-comunicare. Cind trimiteti un email, nu putem vorbi de cinema. Pentru ca cinematograful e pasiv, iar comunicarea e relationala. De aceea am numit cartea Ecranul global: cinematograful a modificat imaginarul, dar nu e singurul ecran care face asta. Ecranele modifica practici. Pentru prima data audienta televiziunii scade in rindul tinerilor. Generatia voastra prefera calculatorul, prefera sa comunice, sa transmita informatie. Tinerii generatiei mele priveau absorbiti televizorul. Ce se intimpla acum e un fenomen pozitiv: tinerii prefera sa fie activi. Chiar daca criticam societatea globala a ecranelor, exista si acest fapt pozitiv: tinerii nu mai vor sa fie doar consumatori, ci si actori – consumactori. Tinerii fac filme online, trimit email-uri, scriu. Societatea spectacolului propusa de Debord nu mai e un concept bun: ea e una a pasivitatii, dar acum, prin ecranul-comunicare sau ecranul-informatie, insusi consumul se schimba. Debord zicea: "V-au hipnotizat vitrinele!". Astazi tinerii critica marcile, brand-urile pe Internet si le modifica. Valoarea unei marci e facuta de totalitatea opiniilor vehiculate in jurul ei.
De asta ati numit cartea dvs. o "economie generala a ecranului" si a ecranosferei?
Bineinteles. Ma gindesc ca aceasta societate a ecranului bulverseaza cultura in ansamblul ei. De exemplu, cartea tiparita pe hirtie cred ca o sa dispara. Daca acum ceva vreme existau doar cinematograful si cartea, astazi exista o concurenta mult mai puternica. Oamenii calatoresc. Inainte, pe tren, in avion, oamenii citeau, acum se uita la filme sau se joaca pe calculator. Ma intreb cum va arata lectura in viitor. Exista mai multe evolutii posibile.
Aveti un scenariu pentru viitor?
Am mai multe! Scenariul deloc simpatic e cel american: o logica a bestseller-ului, cu citeva carti, marketing agresiv (Harry Potter, de exemplu) si in acelasi timp o profesionalizare si ultra-specializare a lecturii in functie de interesele cititorului. Deja in America oamenii nu mai citesc decit cartile de care au nevoie pentru meseria lor. In acest model, deja realitate, asistam la un declin complet al intelectualilor. Nu mai exista intelectuali, doar specialisti, experti. Figura publica a intelectualului nu mai are nici un prestigiu in Statele Unite.
Dar in Franta, Italia sau Romania situatia e alta.
Tocmai de aceea exista mai multe scenarii posibile! Scenariul optimist e ca intram intr-o societate a inteligentei, a cunoasterii, scoala va trebui sa formeze indivizii, deci va fi nevoie de intelegere, de reflectie, care se formeaza prin lectura, fie ea si electronica. Hirtia si cerneala electronice nu schimba lectura, ci au impact asupra industriei cartii, care va trebui sa-si schimbe modelul economic. Exista semne optimiste, mai ales in Europa, pentru aceasta societate a cunoasterii. De exemplu, sint chemat sa tin conferinte in mediul economic.
Ca intelectual public sau ca specialist?
Ca intelectual, poate si ca specialist, dar nu specialist in marketing. Inteleg aceasta nevoie, a oamenilor care lucreaza in companii, sa reflecteze, sa-si puna intrebari. Se simt robotizati, simt nevoia sa inteleaga. Acesta e scenariul optimist, in care cartea si intelectualul joaca un rol important. Cele doua scenarii sint doua extreme care pot exista in paralel. Tarile europene au o traditie culturala mai puternica fata de tarile anglo-saxone care tind catre eficienta, iar intelectualii sint niste profesionisti intr-un domeniu sau altul. Noi, in Europa, avem aceasta traditie – Alexis de Tocqueville zicea ca nu putem elimina trecutul –, care va fi continuata inca multa vreme si pentru simplul motiv ca totul devine prea plictisitor cind totul este specializat. Avem nevoie si de reflectie libera.
Capitalismul nu functioneaza fara critica
Care e diferenta intre un film realist realizat in Franta sau Italia si unul realizat intr-o tara comunista?
Pina in 1990 nu puteam vedea filmele din tarile comuniste. Realismul sovietic era politic, pe cind realismul din tarile libere era critic. Realismul propagandei si de partea cealalta realismul critic. Astazi avem si o publicitate mult mai realista, de exemplu campania "Dove". Un realism care nu promoveaza doar imagini de top-modele, un realism critic fata de imaginile stereotip. Chiar daca e o strategie de marketing, ea se bazeaza pe un realism critic, promoveaza o diversitate a figurilor care nu reprezinta frumusetea-stereotip. Un realism de propaganda nu e niciodata critic. In tarile vestice critica se exercita in raport cu imaginea, cu puterea, cu banii.
Dar in spatele acestor doua realisme, fie sovietic, fie critic, stau principii de stinga.
Da, dar discursul de stinga, marxist, a putut fi critic doar in tarile capitaliste. In tarile comuniste a devenit o ideologie de stat, birocratica.
Putem spune ca in tarile capitaliste, democratice, marxismul a reusit?
Problema e ca azi discursul politic marxist, in vest, nu mai e operational. Astazi avem principiile pietei libere. Desigur, critica pietei e foarte importanta. Dar s-a renuntat la idealul revolutiei, pastrindu-l pe cel al criticii.
Problema noastra, astazi, este reinventarea criticii. Trebuie sa denuntam un anumit hiperliberalism, putem vedea efectele sale in criza de azi. Nu trebuie sa facem din piata o religie. Pentru ca piata nu e o realitatea eterna, e ceva evolutiv, care se schimba: piata in secolul al XVIII-lea nu seamana cu cea din secolul al XIX-lea si tot asa. Trebuie sa reinventam piata, capitalismul e un sistem suplu. Capitalismul nu functioneaza fara critica. Dar prin critica sa nu intelegem doar critica marxista.
Vorbiti, in Fericirea paradoxala, de o estetica a consumului. Exista si o etica?
Din ce in ce cresc exigentele consumatorilor, se observa in design, care devine plurisenzorial, se observa in noile restaurante – astazi mergem la restaurant nu doar pentru a minca, ci pentru atmosfera, pentru design-ul mesei, al farfuriilor –, apoi in turismul cultural, unde milioane de oameni calatoresc sa vada muzee, piramidele etc. Cred ca acest consum se estetizeaza nu doar in semnele ostentative ale bogatiei, ci si in senzatii, emotii. In acest sens vorbesc de o estetica a consumului.
Etica consumului e altceva. Sub impactul ecologismului, exista din ce in ce mai multi consumatori care vor produse "verzi", ecologice, responsabile. Ei sint consumatori responsabili, in primul rind fata de ei insisi, dar si fata de viitor. Putem vorbi de o etica a viitorului, o etica atenta la generatiile viitoare. Produsele pe care ei le consuma nu distrug planeta.
Deci avem consumatori responsabili fata de patrimoniul cultural si natural, care consuma si conserva in acelasi timp.
Nu neaparat. A aparut acest nou tip de consumator, hiperconsumatorul. Exista o fata iresponsabila a consumatorului, cea in care nu are control – de exemplu tendinta spre obezitate. In hiperconsum gasim lucruri foarte diferite: deposedarea, pierderea masurii – victimele modei, obezii, anorexicii, dependentii – si de partea cealalta, indivizi care tin sub control consumul, selecteaza estetic si etic ce sa consume.
E posibila democratia fara narcisism?
Da, cred ca da. Democratia clasica greaca. Narcisismul de azi este sustinut prin consum, prin acel "Eu, eu vreau sa ma bucur de viata". Putem atasa narcisismul atit democratiei, cit si consumului care ne ofera in permanenta produse – cele de infrumusetare, chirurgia estetica, produsele sportive – care recentreaza individul pe el insusi.
De ce tip de democratie avem nevoie astfel incit sa recentram politicul pe individ, poate una participativa?
E un lucru bun ca indivizii participa, dar nu trebuie sa fim prea idealisti. Nu totul se poate face prin participarea directa. De exemplu, in aceasta criza financiara, statul e singurul organism care poate si trebuie sa ia decizii rapide. E si un mit, acesta al participarii. E obligatoriu ca cetatenii sa fie interesati si sa participe, dar statul are si el o consistenta proprie, dincolo de participare. Statul ia decizii.
Sinteti un individualist, in ce sens?
Pentru mine, individualismul este forma sociala care merge impreuna cu umanismul. Libertatea si cautarea fericirii sint valorile esentiale ale omului. In acest sens sint un individualist.
Preferati libertatea in defavoarea egalitatii?
Asta e o intrebare care se pune filosofilor puri. Si eu sint un filosof, dar principiile si conceptele ma intereseaza ca mijloace. Mie imi place sa descriu lumea. Aplic aceste principii pe situatii particulare si raspund pe exemple precise, nu mi-ar placea sa raspund intr-un mod absolut.
Bine, reformulez. Politica lui Nicolas Sarkozy, actualul presedinte al Frantei, alege libertatea in defavoarea egalitatii?
In primul rind e o politica a libertatii si, in acest context, eu o sustin. Cind afirmi ca esti pentru egalitate inseamna ca vrei sa reduci inegalitatile – si cu asta sint de acord, cu reducerea lor. Dar in ce masura? Depinde de situatie. Exista constringeri globale. In locul unei dezbateri academice – "libertate sau egalitate" – prefer sa fim pragmatici si sa vedem cum putem actiona in contextul dat, sa reglam problemele. Altfel, doar discutam.
Cred ca intr-o democratie cele doua trebuie mentinute impreuna ca doi poli care se pozitioneaza altfel in functie de subiect si moment.
Deci cele doua sint compatibile?
Nu intotdeauna. In loc sa discutam la nivelul acesta abstract, mai bine sa vedem care e problema astazi cu ele. Astazi liberalismul a mers prea mult in directia derivelor financiare, nu a existat control, au aparut prea multe libertati si in acelasi timp prea multe inegalitati. Nu e o problema de principiu, ci una de exces. A fost un exces in dereglementare, in liberalizare.
Poate a fost un efect al societatii de hiperconsum?
Nu numai. A fost un exces in modelul liberal.
Si sustineti ca un liberal clasic aceasta critica?
Eu ramin un liberal, dar liberalismul nu inseamna disparitia regulilor. E nevoie de un control. Nu e in regula ca exista atit de multe inegalitati. E obscen. Nu sint pentru o egalizare a salariilor, dar in acest moment diferentele sint socante. E obscen.
Nu cred ca liberalismul trebuie pus astazi sub semnul intrebarii, ci un exces al sau. Fundamentele sale ramin valabile: piata trebuie sa fie libera. Dar libertatea nu inseamna piata! Libertatea nu inseamna doar puterea de a incheia contracte in orice fel, e nevoie si de masuri de prudenta astfel incit prezentul nostru sa nu distruga viitorul.
A doua revolutie individualista, de care vorbiti, a inceput odata cu Mai 1968?
Dupa mine, ea a inceput inainte, odata cu societatea de consum. Ea a pus in criza valorile: cautarea fericirii, hedonismul au devenit filosofia vietii, au recentrat individul pe el insusi, pe dreptul de a dispune de sine. Aici e marea dezordine prin care ne-am rupt de secolul al XIX-lea si de traditia iluminista.
Totusi, idealul era sa gindim prin noi insine, nu sa consumam.
Da, dar a consuma nu inseamna in mod necesar a renunta la gindirea critica, la reflexivitate.
Toata lumea era marxista atunci
Care e legatura dvs. cu "revolutia personalizata" din mai 1968? Ati participat?
Da, eram tinar. O priveam totusi distant.
O interpretati tocquevillian?
Atunci nu. Nu o credeam, o priveam din exterior. Nu eram tocquevillian, atunci eram marxist, ca toti tinerii. Toata lumea era marxista atunci. Dar eu nu am fost un revolutionar, am privit-o cu simpatie, dar fara s-o cred. Pentru mine, Mai '68 s-a implinit abia apoi, in anii '70, cind viata s-a schimbat concret. Mai '68 au fost doua luni, apoi a urmat schimbarea la nivelul stilului de viata. E maniera in care Mai '68 a transformat autoritatea, educatia, sexualitatea, familia. Asta m-a pasionat, aceasta transformare a hranit primele mele carti.
Pentru Mai '68 exista mai multe interpretari, si eu am propus una in anii 1980 – "revolutia personalizata". Fiecare generatie va reintrepreta aceasta miscare sociala, asta-i istoria.
Credeti ca ceea ce numim french theory (Foucault, Derrida, Deleuze, Lyotard, Baudrillard etc.) e pe cale de disparitie?
Da, cred. Oricum, pe mine nu m-a interesat niciodata.
Dar i-ati citit pe Baudrillard, pe Virilio.
Da, chiar daca eram pe pozitii diferite. Pe Baudrillard l-am cunoscut foarte bine, am fost prieteni. Pe Virilio il cunosc, nu stiu daca el merge integrat in french theory, mai degraba filosofi ca Derrida sau Lyotard, care mi-a fost profesor.
Derrida este un ginditor care nu m-a influentat niciodata. Il gasesc ilizibil, si nu am nici un motiv sa-l citesc. Are texte complexe in care nu cred ca vrea sa spuna ceva. Foucault e cu totul altceva, are teorii explicite pe care le poti critica, de altfel le-am si criticat. Acesta e jocul intelectual. Dar pe Derrida nu-l inteleg deloc si nici nu ma intereseaza. Gasesc ca sint jocuri de cuvinte, iar acesta, pentru mine, nu e modelul unei gindiri rationale. Prefer claritatea in scriere, pentru a face posibila critica, ca-n democratie. Derrida are un snobism si un dandysm in gindire, o placere a provocarii gratuite – si in acest punct am mari dubii.
Dar Baudrillard?
Primele sale carti sint remarcabile, foarte clare si le-am citit intens. Spre finalul vietii a devenit o gindire care traia prin ea insasi. Baudrillard avea gustul faptelor, al observatiei directe, dar apoi oferea o interpretare complet fantasmagorica. Avea o dorinta excesiva a provocarii si un stil remarcabil. Prefer totusi primele carti, spre final el devine o lume inchisa, "sistemul Baudrillard". Iar mie nu-mi plac sistemele.
Ce este Consiliul de analiza a societatii din care faceti parte?
Un organism sub autoritatea primului ministru, Francois Fillon. Sintem aproape 30 de membri prezidati de Luc Ferry (filosof, fost ministru al Educatiei) si ne reunim pentru a prezenta anumite rapoarte si studii despre problemele societatii contemporane, cu un accent pus pe cea franceza.
La final: cum utilizati Internetul?
Pentru mine netul e foarte important. In primul rind il folosesc pentru comunicare, apoi utilizez motoarele de cautare, precum Google, sa gasesc anumite informatii.
Wikipedia?
Da, dar in combinatie cu alte surse. Pentru ca nu putem avea un control asupra informatiei, trebuie sa multiplicam sursele. Cum lucrez mult asupra problemelor contemporane, Wikipedia e o sursa magnifica de informatie. O folosesc, dar in paralel cu cartile. Cred ca metoda buna e aceasta, a mixului de Internet cu cartile. Internetul e un lucru bun, dar nu trebuie utilizat exclusiv. De ce? Pentru ca pe Internet nu gasiti teorii. O carte va da o viziune asupra lumii, pe care desigur ca o puteti critica. Dar pe Internet nu exista decit o succesiune haotica de surse, nu exista o viziune. Astazi trebuie sa regindim educatia pentru a putea furniza instrumente intelectuale, conceptuale cu care sa utilizam aceasta tehnologie.
Tehnologia singura nu poate oferi asa ceva, avem nevoie de "ochelari" buni.
Sinteti un optimist.
Da, sint, si cred ca tehnologiile comunicarii vor schimba pozitiv lumea, dar nu independent si autonom. Rolul scolii ca formatoare a mintii si spiritului e fundamental. Sa nu credem ca instrumentul tehnologic va forma spirite. Aceasta activitate cere profesori, maestri poate, din ce in ce mai mult o paideia. O sa aveti acces la tot, dar cum va veti pozitiona in aceasta lume a accesului total? Cum va veti orienta? Avem nevoie de profesori, daca nu, va fi o pulbere haotica si oamenii nu vor gasi nici o directie. In concluzie, acest instrument e magnific, dar trebuie sa-l controlam. Trebuie sa schimbam educatia, sa dam un alt continut scolii, prin care sa invatam cum sa utilizam ecranul global si, in particular, Internetul.
"Mungiu nu a alunecat spre melodrama"
Ati vazut filmul lui Cristian Mungiu, 432?
E un film remarcabil, minimal, facut cu maiestrie. Mi-a placut foarte mult. Denunta o societate represiva, a supravegherii – cea comunista – si o aplica la o situatie dramatica particulara. Mungiu nu a alunecat spre melodrama. E foarte bun!
Ieri am vazut si Nicki si Flo, filmul lui Lucian Pintilie. Dupa proiectie am vorbit de viziunea lui cinematografica, mi-a spus ca se pregateste de un nou film. Pintilie e inca dinamic.
"Fara indoiala, timpurile s-au schimbat, dar rolul social al celei de a saptea arte nu se afla nicidecum pe o panta descendenta. Influenta sociala a filmului se masoara dupa trezirea constiintei colective pe care o cristalizeaza. O manifestare a acestei puteri societale: Palme d'or obtinut la Cannes in 2007 de Cristian Mungiu pentru 4 luni, 3 saptamini si 2 zile a redat Romaniei o mindrie pierduta si o incredere la care tara aspira de la caderea lui Ceausescu, suscitind o adevarata euforie pina in cele mai indepartate colturi ale tarii si jucind rolul unui puternic element al identitatii nationale regasite. Cinematograful a devenit un vector al dezbaterilor colective prin intermediul unor filme-eveniment care fac lucrurile sa se schimbe si se afla intr-un moment in care puterea politicienilor si a intelectualilor s-a cam erodat." (Ecranul global, pag. 299)
"Cred ca pornografia e un lucru bun"
Ca liberal progresist credeti ca cultura pop contemporana a asimilat pornografia si astazi ea are o valoare pozitiva, eliberatoare?
E un subiect delicat. Trebuie sa facem distinctia intre privirea masculina si cea feminina. Noi, barbatii, avem un raport relaxat cu pornografia, nu ne deranjeaza, cu vagi exceptii. Femeile, in marea lor majoritate, resping pornografia. Oare femeile isi vor insusi o anumita estetica a pornografiei in viitor? Probabil.
Eu, ca liberal, cred ca pornografia e un lucru bun pentru ca nu toata lumea are o viata sexuala perfecta. Si ce facem atunci? Mai bine consumam imagini pornografice decit sa violam femei, nu? Ma gindesc la sensul cathartic si, in cazul tinerilor, la un sens educativ. Desigur, exista si aspectul intunecat, violenta. Dar violenta este o mica parte a pornografiei. Pentru mine, violenta impotriva femeilor nu este pornografie, ci doar violenta.
Pornografia e o estetica a vulgarului, cind devine sublima, erotica sau poetica, nu mai e pornografie. Exista aspectul brutal al imaginii in pornografie, nu al actului, o violenta a organelor prin prezenta lor nuda. De aceea femeilor nu le plac filmele pornografice. Imaginarul erotic feminin e mai putin direct decit cel al barbatilor. O fi din cauza naturii feminine? Nu stiu, nu cred. Chiar si femeilor foarte libere nu le place pornografia, nu li se pare excitanta.
Exista o legatura directa intre pornografie si libertinism?
Cuplurile libertine sint sub un procent din populatie in Franta si s-a atins un prag maxim. Se vehiculeaza ideea ca moravurile sint din ce in ce mai libere si ca oamenii... Dar nu asta e directia. De ce? Pentru ca oamenii, in special femeile, vor sa fie recunoscuti ca persoane, si nu ca bucati de carne. Asta schimba tot. Astazi nu libertatea e primul deziderat, ci recunoasterea: a fi recunoscut ca subiect universal si in acelasi timp particular. Aceasta e exigenta fundamentala a lumii noastre. Libertatea sexuala deja am cucerit-o, de acum 30 de ani. Nu mergem spre libertinajul moravurilor, ci spre o etica minimala, libera, dar plina de exigente. Nu orgia e modelul actual, nu exista orgii in societate. Consumam fantasme, imagini orgiastice, dar nu o practicam.
Lista lui Lipovetsky. Hipercinematograful personal
» Pulp Fiction (Quentin Tarantino, 1993)
» Inland Empire (David Lynch, 2006)
» Bagdad Cafe (Percy Adlon, 1988)
» Le declin de l'Empire americain (Denys Arcand, 1986)
» Little Miss Sunshine (Jonathan Dayton si Valerie Faris, 2006)
» Citizen Kane (Orson Welles, 1941)
» Babettes Gaestebud (Gabriel Axel, 1987)
» Forrest Gump (Robert Zemeckis, 1993)
» Das Leben der Anderen (Florian Henckel von Donnersmarck, 2006)
» Gilles Lipovetsky: "Impreuna cu Jean Serroy voi fi curatorul unei expozitii in 2010 la Centre de Cultura Contemporania de Barcelona (www.cccb.org/
), cel mai mare centru cultural din Barcelona, o expozitie despre puterea ecranului. E amuzant cum plecind de la o carte am ajuns la ecran si de la ecran la o expozitie! Sintem in plin proces de selectie si reflectie cu cei de la CCCB. Va fi si o varianta multimedia, pentru ecrane, altfel tot demersul ar fi fost contradictoriu. Oricum, nu vom avea texte tiparite in expozitie, doar ecrane".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu