Personaje fără frontiere

---

Joseph Delaney în dialog cu Catalin Sturza

Într-o buna zi, personajele mele ar putea călătorii chiar în România

În cele trei zile petrecute, la începutul lunii noiembrie, în România, Joseph Delaney si-a lansat cel de-al cincilea volum al „Cronicilor Wardstone“, „Greseala vraciului“ (Editura Corint Junior), în Brasov si în Bucuresti. A discutat aproape fara oprire cu fanii si cu jurnalistii, si-a expus planurile pentru urmatoarele volume, a vorbit despre cum scrie si cum descopera povestile, despre relatia sa cu editorul britanic si despre cum îsi promoveaza cartile. Cei 30 de ani petrecuti la catedra i-au fost utili, pentru întâlnirile cu elevii britanici la care participa mereu si pentru turneele de promovare prin lume. Nicaieri, cu exceptia Statelor Unite, a spus el, n-au mai venit sa-l cunoasca asa de multi fani ca în România. La o întâlnire cu elevii de la scoala Centrala a povestit ca timp de 10 ani a încercat continuu sa publice, a trimis editurilor câte o carte pe an si a adunat 96 de refuzuri. Pâna la urma, agenta sa, Carolyn, i-a propus sa scrie un volum pentru copii de 10.000 de cuvinte, pe care trebuia sa-l predea într-o luna, si asa a aparut „Ucenicul vraciului“. Pentru anul urmator pregateste trei volume: „Sacrificiul vraciului“ (a sasea carte din seria Wardstone), un „Bestiar“ al creaturilor demonice si o carte despre ucenicia Vraciului, situata, cronologic, înaintea povestii principale. A anuntat, de asemenea, ca intentioneaza sa scrie un volum separat despre ucenicia lui Alice cu Osoasa Lizzie si un altul despre vrajitoarea asasina, Grimalkin.

Catalin Sturza: Unul dintre personajele „Cronicilor Wardstone“, John Gregory, are o meserie neobisnuita: este un vraci (Spook, în engleza, se traduce prin „naluca“, „fantoma“). E un echivalent al preotului, e celibatar, tine post, dar nu merge la biserica. Se lupta cu raul folosind un toiag de scorus de munte si un lant de argint, protejeaza comunitatea, pastrând, în acelasi timp, o anumita distanta fata de aceasta. Cum ati ajuns la un astfel de personaj?

Joseph Delaney: Nu exista un echivalent al unui astfel de personaj în Lancashire, de unde vin eu. Am folosit cuvântul „spook“ deoarece în Marea Britanie acesta face referire la o fantoma. E un personaj care, pe de o parte, se va confrunta cu supranaturalul, cu fantomele, si care, pe de alta parte, va fi considerat ciudat („spooky“) de catre cei mai multi dintre oameni, care vor crede ca lucrurile din întuneric cu care el are de-a face vor ramâne în permanenta în apropierea lui. Acesta este motivul pentru care ei îl numesc „spook“. El alege sa traiasca precum un preot. Crede ca aceasta e vocatia lui, ca femeile i-ar distrage atentia, i s-a întâmplat sa aiba relatii cu femei, unele dintre ele foarte ciudate, si toate l-au abatut de la drumul sau. Pe de alta parte, el însusi a fost preot, în tineretea sa, si a respins religia organizata, formala, pentru a-si urma propriul mestesug. Ceea ce face el e un mestesug, o meserie.

Ct. S.: Un vânator de fantome protestant, din Evul Mediu?

J. D.: N-as spune protestant. Nu spun nici catolic. Nu zic niciodata crestin, desi e crestin. Însa ar putea fi oricare biserica, din orice parte a lumii. Nu voi spune niciodata „biserica crestina“, e vorba de ceva universal.

Ct. S.: Exista o expresie în limba engleza, folosita de copii, „a fi ucenicul unei fantome“?

J. D.: Exista anumite probleme care pornesc de la titlul britanic. „Spook“ poate însemna „CIA“ sau „agent secret“ sau „spion“ în diverse tari, de aceea în America, de exemplu, titlul seriei este „Ultimul ucenic“, nu „Spook's Apprentice“. Însa pentru copii de cele mai multe ori cuvântul va însemna „fantoma“. Expresia se refera la spirite, la lumea supranaturala, un spirit pe cale sa devina o fantoma în toata regula.

Ct. S.: Fiecare carte exploreaza o alta zona a Comitatului, cu un alt tip de geografie: satul Chippenden, catacombele orasului Priestown, tinuturile înghetate din Anglezarke, dealurile Pendle s.a. Volumul al cincilea, „Greseala vraciului“, se muta în nordul Comitatului, într-un tinut al lacurilor si al mlastinilor. Creaturile pe care le întâlneste eroul povestirii, Thomas Ward, sunt strâns legate de particularitatile geografice ale fiecarei zone. Veti urmari acest tipar în fiecare dintre volumele seriei?

J. D.: Voi încerca sa aduc, de fiecare data, ceva nou, sa pastrez prospetimea povestii. În fiecare carte voi încerca sa introduc nu numai un personaj nou, dar si o zona noua. Lancashire, Comitatul este un loc întins, atât cu regiuni deluroase, cât si cu tinuturi netede. La nord de Caster se afla golful Morecambe, unde oamenii se îneaca, înghititi de maree si de namol. Exista, de asemenea, un canal, care leaga Priestownul de Lancaster si Kendall. Voi explora si regiunile sudice din Cumbria, care au apartinut, cândva, Comitatului. Ma raportez la vechiul Lancashire, care e mult mai întins. E adevarat, încerc sa leg personajele de cadrul natural. În urmatorul volum, Tom o va însoti pe mama sa în Grecia. În timpul verii, în Grecia, vremea e fierbinte si uscata. Pentru prima oara, într-o tara cu un asemenea climat, Tom va întâlni si elemente ale focului, nu doar pericole ce vin din gheata si apa. Mereu amenintarile vor fi strâns legate de o anume zona din Comitat sau de climatul tarii unde personajele vor calatori.
„De cele mai multe ori, pâna acum, m-am raportat la locuri pe care le cunosc“
Ct. S.: Pentru prima data, personajele vor parasi asadar Comitatul si povestea se va muta într-o alta regiune. Însa lumea mitica a „Cronicilor Wardstone“ e, cu adevarat, Comitatul. În ce masura intentionati sa explorati zone din afara Comitatului, în volumele urmatoare?

J. D.: Comitatul cred ca e, întâi de toate, suficient de mare pentru a gazdui o multime de volume. Dar exista si alte fapte de care trebuie sa tinem seama. De exemplu, mama lui Tom e un personaj misterios, înca din primul volum aflam ca are un accent ciudat, nu s-ar fi nascut în Comitat. Mai târziu urmeaza sa descoperim ca provine de fapt din Grecia. Acum mama lui Tom e plecata, asadar exista o trimitere spre Grecia. În urmatorul volum, „Sacrificiul vraciului“, mama se va întoarce si-i va cere lui Tom sa o însoteasca în tara ei natala. De asemenea, nu cred ca exista vreun motiv pentru care Vraciul ar trebui sa se limiteze la Comitat, va fi un experiment cu un anumit risc, acela de a actiona si în afara tinutului sau obisnuit. În al saptelea volum vor merge în Insula Man, aflata undeva între coasta vestica a comitatului Lancashire si Irlanda. Acum, dupa vizita din România, am vazut ce potential au povestile si legendele de aici. Daca personajele mele bat tot drumul pâna în Grecia, nu vad de ce în cartea a opta n-ar putea veni chiar în România.

Ct. S.: Povestile dumneavoastra se bazeaza, cel putin pâna în acest moment, pe folclorul local din Lancashire. Creaturile întunericului nu sunt, ca tipologie, foarte variate: vrajitoarele, duhurile sau strigoii, demonii si Vechii Zei. Va veti limita la aceasta lista? Lucrati, în acest moment, la un „Bestiar“ ce va prezenta creaturile din primele cinci volume ale seriei.

J. D.: Cred ca „Bestiarul“ va fi chiar mai extins, voi încerca sa-l fac mai interesant. Iar Tom, în fiecare an al uceniciei sale, se confrunta cu noi creaturi. Mai întâi va întâlni vrajitoarele, apoi strigoii, apoi demonii si asa mai departe. Ideea de baza e ca lumea e foarte mare iar lucrurile necurate pândesc peste tot. De aceea Vraciul începe sa predea, iar Tom îsi ia notite în carnetel, despre lucruri pe care nu le-a întâlnit niciodata. Tom nu trebuie sa se limiteze la Comitat, exista multe tari si fiecare are folclorul propriu, amenintari demonice specifice. Când John Gregory îi preda lui Tom, el îi explica, de fapt, si cititorului, i se adreseaza si acestuia. „Bestiarul“ e un fel de enciclopedie, un catalog ce contine nu doar lucruri pe care Tom le-a întâlnit deja, ci si creaturi pe care le-ar putea întâlni, în viitor. Vraciul pomeneste si amenintari despre care el însusi stie foarte putine lucruri. A auzit doar despre ele de la alti vraci si chiar se îndoieste ca astfel de fiinte ar exista. Poate sunt creaturi din România, poate din Grecia, iar Vraciul nu are priceperea si cunostintele istorice pentru a le cataloga si descrie cum se cuvine. Însa sunt lucruri ce vor fi explorate în alte carti.

Ct. S.: Meseria Vraciului va fi asadar una universala, nu se va limita la Comitat.

J. D.: Când va calatori în Grecia, Tom se va întâlni acolo cu un vraci grec. Dupa standardele lui John Gregory, e un vraci doar într-un sens foarte larg; are o familie, are cinci copii. Si nu e numai asta; nu crede în post. Înainte de a înfrunta Întunericul, vracii obisnuiesc sa posteasca. Mai bea si câte un pahar de vin. John Gregory nu e deloc de acord cu aceste lucruri, însa îl respecta, deoarece practica aceeasi profesie. John Gregory nu crede însa ca aceasta e calea unui vraci din Comitat.

Ct. S.: Asupra caror aspecte va concentrati, în faza de cercetare, de pregatire a unei carti: folclorul unei zone, geografia, mentalitatea oamenilor?

J. D.: De cele mai multe ori, pâna acum, m-am raportat la locuri pe care le cunosc. E important sa am notiunea distantelor, sa am o imagine a spatiului în minte. Uneori, când te întorci în acel loc, poti fi putin dezamagit. De exemplu, locatia unde locuieste vraciul, Chippenden (Chipping, în realitate), e un catun foarte placut, nu vreau sa fiu gresit înteles, însa când ma întorc acolo nu e chiar asa cum mi-l amintesc din copilaria mea. În Grecia voi alege un loc istoric, Meteora, unde chiar am fost, într-un circuit al unor obiective clasice. Cineva m-a întrebat, odata: de ce nu mergi, înainte sa începi sa scrii, sa vezi din nou locul? Uneori, cred ca e mai bine sa ai acel spatiu doar în minte, deoarece îti creezi o versiune imaginara a ceea ce ai vazut si, daca te întorci, o strici. Apoi, exista o faza de pregatire, însa majoritatea cercetarilor sunt aproape accidentale. Lucruri pe care deja mi le amintesc, lecturi întâmplatoare, din diverse carti. Singura carte pentru care m-am pregatit cu adevarat, pentru care am facut o cercetare serioasa este „Batalia vraciului“, în care personajele merg la est de Pendle. Exista o istorie a vrajitoarelor din Pendle, o povestire istorica a spânzurarii vrajitoarelor în Castelul Lancaster. Doua familii s-au certat, au fost implicate diverse personaje istorice si autoritatile au profitat pentru a le spânzura pe cele opt femei. La sfârsit, am aruncat însa mare parte din ce am aflat la gunoi, si ceea ce veti recunoaste din adevaratele procese istorice, din istorie, din numele celor implicati e destul de vag. Principalul procuror al acuzarii, de exemplu, Roger Nowell, care a fost în Lancaster si a condamnat vrajitoarele, e pastrat în povestea mea. Am citit si doua carti, „Mist over Pendle“ si „The Lancaster Witches“, ambele sunt opere de fictiune. „Mist over Pendle“ e o lectura destul de usoara, din anii '50, „The Lancaster Witches“ cred ca e scrisa cu un secol mai devreme si e plina de exprimari în dialect, uneori e greu sa întelegi ce spun personajele. Dar trebuie remarcat ca ambele sunt opere de fictiune cu teme istorice; aceleasi teme le-am folosit si eu, însa într-un mod cu totul diferit.

Ct. S.: Asta înseamna, de fapt, literatura fantasy: procesul de creatie a unei Alte Lumi, care nu se întemeiaza pe datele masurate ale realitatii noastre?

J. D.: Unii oameni pretind ca recunosc Comitatul, iar eu scriu despre Priestown, care are un corespondent în Preston, în cartea a doua. Oamenii spun: a, da, cunosc orasul acesta! Eu cred însa ca descrierea mea nu încearca atât sa fie exacta, cât sa fixeze locul în minte si sa puna la lucru imaginata. De exemplu, Dealul Pendle a capatat o forma alungita în povestea mea. I-am schimbat forma pentru a servi povestii, deoarece povestea va fi, mereu, mai importanta. E vorba, apoi, de un razboi civil, însa nu ma refer, neaparat, la Razboiul celor doua Roze, nu fac trimitere la razboiul civil dintre casele de Lancaster si de York. Ar putea, foarte bine, sa fie un razboi de dinainte de ultima Era Glaciara. Ar putea fi dupa urmatoarea Era Glaciara. Nu voi indica nicicând un moment istoric precis.
„Cred ca, daca as introduce un vampir, mi-as crea propriul meu vampir“
Ct. S.: Ati predat, o perioada îndelungata, filme cu vampiri elevilor de liceu. Si-ar putea gasi niste creaturi precum vampirii locul în povestea si în bestiarul dvs?

J. D.: Nu e imposibil, multe dintre vrajitoarele pe care le-am imaginat se folosesc de magia sângelui, asa ca, într-un fel, ele sunt deja creaturi vampirice. Cred ca, daca as introduce un vampir - ceea ce nu e imposibil, în special daca personajele ar ajunge în România - cred ca mi-as crea propriul vampir. Mereu schimb lucrurile, la fel am facut si cu vrajitoarele Lamia, ce apareau în mitologia greaca. Eu le-am adaptat, am inventat o Lamia domestica, în mare parte umana, si una salbatica, în forma animala. Probabil ca as face acelasi lucru si cu vampirul. Toti scriitorii care creeaza în genul Fantasy preiau lucruri din repertoriul comun, din pachetul care deja exista, si încearca apoi sa puna ceva la loc, sa vina cu ceva nou. Eu n-as putea sa aduc în scena un vampir fara a schimba un pic regulile si fara sa slefuiesc ceva diferit, care s-ar potrivi lumii Vraciului. Chiar si realitatea româneasca ar fi filtrata prin viziunea cartii.

Ct. S.: Vrajitoarele dvs sunt mai degraba monstri, creaturi cu gheare si colti, actioneaza mai degraba prin forta bruta decât prin intermediul magiei. Ati ales sa va concentrati asupra acestui tip de magie, care modifica structura fizica a personajelor, fara a le da, în mod necesar, o influenta la distanta asupra lumii din jur?

J. D.: Cred ca lucrul cel mai important e ca Vraciul îi spune lui Tom: nu folosi magia, si aceasta e un mestesug, e o meserie. La început, cred, nu planuisem sa folosesc prea multa magie în poveste, însa importanta acesteia a crescut treptat; cred ca e un fel de evolutie, ce conduce, spre exemplu, la demoni. Voi clarifica aceste lucruri în „Bestiar“. Ipoteza mea, care a mai fost explorata si de altii, înainte, e aceasta: exista creaturi ale elementelor care au o constiinta vaga a realitatii din jurul lor. Îsi iau puterea din temerile oamenilor, din interactiunea cu ei. Creaturile evolueaza, nivelul urmator ar fi cel al demonilor, înca lucrez la acest capitol, si, în fine, cel al Vechilor Zei. Acestia sunt venerati, iar ritualurile vor da putere entitatilor respective. Când ritualurile se opresc, zeul se micsoreaza, se retrage înapoi în pamânt si în pietre si înceteaza în cele din urma sa mai existe. Aceasta e ideea generala, baza de lucru.

Ct. S.: Exista elemente care nu pot lipsi din nici o fictiune fantasy, precum magia sau vrajitoarele sau padurea vrajita sau turnul întunecat? Daca nu as include în poveste magia, acesta n-ar mai fi un fantasy reusit?

J. D.: Nu mi-am pus niciodata problema în acest fel. Daca esti un cititor de literatura fantasy, vei prelua în povestea ta multe lucruri care îti plac. De exemplu, în cartea a treia, „Secretul vraciului“, John Gregory povesteste cum a salvat-o pe Meg; am folosit acolo turnul, si padurea întunecata, si furtuna. Sunt parte din decor, construiesc atmosfera. Pornesti de la astfel de lucruri pentru ca si tie îti place sa citesti si, inevitabil, îsi vor croi drum în cartile tale. Apoi, un scriitor creeaza într-un gen, e constient de asta. Nu vei reinventa roata, însa vei încerca mereu sa schimbi, pe ici, pe colo lucrurile, sa pui ceva înapoi în arhiva comuna. Odata ce ai reusit sa pui ceva la loc, sa creezi ceva diferit, acel ceva devine parte din domeniul public, si alti oameni îl vor folosi. Te vei misca, în orice caz, mereu în orizontul de asteptare al genului.
„Imaginati-va o camera imensa, mobilata: Tolkien a construit întreaga camera, în timp ce tot ce am eu, pâna acum, este o masa“
Ct. S.: Care este autorul cel mai important care v-a condus spre genul fantasy?

J. D.: J.R.R. Tolkien e cel mai important; nu i-am mai citit, recent, cartile, ultima oara le-am parcurs acum 10 sau 15 ani. Le citeam din nou si din nou; când ajungeam la coada, o luam, iarasi, de la cap. Chiar daca nu-mi mai amintesc toate detaliile, înca mai am o imagine clara a universului sau în minte. Pentru mine ramâne scriitorul clasic, cel care mi-a deschis calea spre acest gen. Însa ma intereseaza si alte lucruri, Science Fiction-ul, de exemplu, dar si povestile populare. Duhurile si demonii si vrajitoarele ar putea fi universale, însa în Lancashire au anumite particularitati. Duhurile, de exemplu, se apropie mai mult de fenomenul poltergeist. Uneori pot fi cooperante, pot ajuta oamenii, de aici mi-a venit ideea ca Vraciul ar putea avea propriul duh de casa, care sa-i spele si uneori sa-i gateasca. Însa daca nu l-ai lauda si maguli, daca nu i-ai da un motiv bun ca sa-ti gateasca urmatorul mic-dejun, ar putea deveni destul de periculos.

Ct. S.: Ce a lasat Tolkien în arhiva comuna a genului? Poate fi estimata influenta sa asupra fantasy-ului modern?

J. D.: Lumea mea nu e, cu siguranta, Pamântul de Mijloc. Însa te vei apuca sa creezi o lume, deoarece l-ai vazut pe Tolkien construind un univers atât de complex. Esti sigur ca nu vei ajunge niciodata la acel nivel al detaliilor; de exemplu, limbile inventate - nici nu stii de unde sa începi, nu vei atinge niciodata astfel de performante. Apoi sunt acele liste ale întâmplarilor din trecut, eroii, regii, genealogiile. Vei încerca, asadar, sa construiesti la scara mai mica, în propria ta lume. Nu stiu daca asta va functiona la alti scriitori, însa în lumea mea încerc sa construiesc în jurul unor nuclee. Daca dezvolt, de exemplu, un personaj precum Grimalkin, vrajitoarea asasina, voi încerca sa aflu mai multe despre vrajitoarele asasine, despre felul în care ele opereaza. Încetul cu încetul, pornind de la anumite personaje, îti construiesti lumea. Însa nu vei ajunge niciodata la proportiile literaturii lui Tolkien, la nivelul detaliilor pe care le imagineaza el si la ideile lui universale despre bine si rau, cum au aparut acestea, de unde a pornit întregul Univers. La început era Lumina, cineva a gresit si astfel s-a nascut Întunericul, iar antagonismul se va perpetua, la nesfârsit. Ma gândesc la astfel de lucruri, si pe drept cuvânt, pentru ca eu nu voi intra atât de adânc în astfel de amanunte, si poate nu voi vedea Întunericul în felul în care l-a perceput Tolkien, nici nu voi afla atât de multe despre povestile de fundal. Într-un fel, încercati sa va imaginati o camera imensa, mobilata: Tolkien a construit întreaga camera, în timp ce tot ce am eu, pâna acum, este o masa.
„Exista si adulti care îmi spun: n-am putut dormi, cartea m-a speriat foarte tare“.
Ct. S.: Exista limite ale literaturii fantasy pentru copii si tineri adulti, lucruri pe care nu le vei putea spune/descrie niciodata, deoarece cartile tale vor fi citite de copii?

J. D.: Cred ca e firesc sa existe astfel de restrictii. Copiii se sperie, pe de alta parte, mai greu decât o faceau înainte. Exista, cu siguranta, o limita undeva, însa nu stiu precis unde s-ar afla aceasta. M-am lasat mereu ghidat de editorul meu. Ea îmi spune tot timpul, când ceva e prea înspaimântator: aici trebuie sa schimbam putin. Însa nu m-a refuzat niciodata când am cerut sa pastram anumite lucruri. Cred totusi ca si tu simti pâna unde mergi, îti impui propriile limite. Mereu dau exemplul din volumul al doilea, „Blestemul vraciului“, când un duh prinde piciorul unui preot, printr-o crapatura din podeaua bisericii, iar doctorul trebuie sa amputeze piciorul respectiv. Vraciul hotarâste ca singura cale de a-l salva pe preot e sa lase piciorul în voia duhului si apoi sa-l atraga pe acesta într-un put. Dintii ferestraului ating carnea membrului si sunt pe cale sa-l reteze. Daca as fi scris o carte pentru oameni în toata firea, as fi taiat piciorul în fata cititorului. Doctorul îi spune însa lui Tom: vei vedea si lucruri mai rele în viata ta, pe viitor, nu trebuie sa vezi asta, acum. Iar noi, adica eu si cititorul, iesim odata cu Tom, afara, si pregatim groapa pentru duh.

Ct. S.: Exista, totusi, parti foarte întunecate, care pot fi înspaimântatoare. Unii adulti vor spune: n-ar trebui sa citeasca asa ceva copiii nostri, pentru ca sunt foarte sensibili, la vârste mici. Totusi, cartea transmite valori precum solidaritatea, curajul, devotamentul, care pot avea un rol educativ. Ce parte e mai importanta: cea de groaza, pericolele prin care trece Tom, sau cea de formare a personajului, cum va evolua Tom dupa ce va înfrunta aceste pericole?

J. D.: Nu trebuie sa uitam ca povestea e, în primul rând, o fictiune. Daca o citesti în anumite împrejurari, poti sa închizi cartea si sa privesti în alta parte. Sunt constient de faptul ca unii copii pot avea cosmaruri, se pot speria. Însa într-o maniera controlata, care tine de regimul fictiunii, cred ca evolutia eroului, care depaseste obstacolele, iese cu bine din înfruntari dure, supravietuieste, creste, devine mai puternic, transmite un mesaj pozitiv. Însa copiii sunt foarte diferiti. Nepotul meu a citit prima carte când avea opt ani, eu am considerat, pe atunci, ca e înca prea mic. Însa lectura nu l-a afectat într-un sens negativ, copiii sunt de multe ori mai vigurosi decât credem noi. Sunt de parere ca parintii trebuie sa judece si sa hotarasca. Daca e vorba despre un copil sperios, care nu poate sa doarma, care priveste mereu în colturile întunecoase, nu i-as recomanda cartea. Si nu cred ca depinde numai de vârsta. Exista si adulti care îmi spun: n-am putut dormi, m-am speriat foarte tare. Pe mine nu ma scrie deloc, pentru ca eu sunt cel care scrie cartea. Folosesc deseori analogia cu pilotul unui avion: mie mi-e frica de zbor, iar când ma urc în avion sunt nelinistit, ma tem de turbulente, palmele îmi transpira, pentru ca nu stiu încotro mergem. Daca as pilota însa avionul, as avea o vedere de ansamblu, as sti de ce e în stare pilotul si nu m-as mai speria. Când stau pe scaunul pasagerului, ma uit în jurul meu si vad oameni care n-au nici un fel de emotii, carora nu le tresare nici un muschi. Toti suntem diferiti, iar parintii trebuie sa hotarasca singuri daca fii si fiicele lor sunt suficient de vigurosi/viguroase pentru a citi cartea.

Ct. S.: Povestea nu se misca prea repede, din cinci ani de ucenicie Thomas Ward a parcurs, deocamdata, aproape doi.

J. D.: În prima carte, e adevarat, trece doar un an de ucenicie. Dupa ce voi fi terminat cartea pe care o scriu acum, Tom va fi parcurs jumatate din ucenicia sa. Însa, într-adevar, lucrurile nu se misca foarte repede.

Ct. S.: Nu v-ati propus asadar de la bun început: în trei volume voi parcurge trei ani, sau cinci?

J. D.: Nu, copiii mereu îmi atrag atentia asupra acestui fapt. Le spun ca nu e nici un motiv sa parcurgi trei ani într-o carte. As putea sa parcurg si întreaga ucenicie într-un volum, dar nu ar avea sens. În cartea pe care o scriu acum, Tom pleaca într-o calatorie pe mare pâna în Grecia si înapoi, si ma voi raporta la durata drumului. si, desigur, nu stiu câte carti vor fi. Folosesc metoda Bram Stocker, explorez povestea în timp ce o scriu. Am semnat un contract pentru sapte carti, ar putea fi opt, de fapt cu siguranta vor fi opt, nu stiu daca o voi mai scrie si pe a noua. Cred ca, atunci când voi ajunge la fundul sacului cu idei si ma voi simti obosit, voi sti ca a venit vremea sa pun punct. Dar mereu îmi voi dori înca o carte, pentru a lega toate firele narative la un loc, pentru a rotunji întreaga poveste. Nu vreau sa trag linie ca în serialul „X-Files“, unde, brusc, cade lama ghilotinei, iar oamenii sunt oarecum nemultumiti. Vreau sa prind toate firele libere, sa închei întreaga poveste.

„Pregatesc o noua serie Science Fiction“


Ct. S.: V-ati gândit ca ati putea iesi din universul Cronicilor Wardstone, încercând, poate, o alta serie, sau experimentând chiar cu un alt gen de literatura, în afara genului fantasy? Ati început prin a scrie romane S.F.
J. D.: Mi-a placut întotdeauna sa scriu literatura Science Fiction. Acum lucrez la ceea ce ar putea fi, într-adevar, o noua serie. Am o carte deja scrisa, cred însa ca cel putin o treime din ea nu e prea reusita. Cred ca e plina de idei, asa cum erau si cartile mele cele vechi, pe care nu am reusit sa le public. Am vorbit cu editorul si i-am spus: am un nou roman Science Fiction în lucru, iar ea mi-a raspuns: nu-mi place S.F.-ul! Cred însa ca se va razgândi. Anul viitor voi trimite cartea agentului meu, Carolyn, si apoi editorului, dupa care voi porni, poate, o noua serie. Însa, cu toate povestile derivate si cu volumele din „Cronicile Wardstone“, din viitorul apropiat, ar putea dura niste ani pâna voi începe aceasta serie.

Ct. S.: Aveti cel putin zece carti în sertar, cu care v-ati facut „ucenicia“. Ar putea fi cel putin o parte dintre aceste carti revazute, rescrise într-o oarecare masura si publicate?

J. D.: Da, cred ca ar fi câteva carti care ar putea iesi pe piata, între sapte si zece carti. Una sau doua ar intra chiar în orizontul literaturii pentru copii. Am încercat sa adaptez pentru copii una dintre primele mele carti, cea cu care am convins-o pe Carolyn sa devina agentul meu, însa am ajuns si eu, si Carolyn la concluzia ca n-ar fi potrivita pentru aceasta nisa. Asa ca, daca va fi vreodata publicata, va fi o carte pentru adulti.

Ct. S.: Eu însumi citesc „Cronicile Wardstone“ cu placere, am multi prieteni care citesc, iarasi, cartile fara sa simta ca ar fi scrise neaparat pentru copii. Cât de restrictiva este aceasta bariera în celalalt sens, adultii care se apropie de literatura fantasy pentru adolescenti?

J. D.: Nu e deloc restrictiva si exista multe carti care se pot integra si într-un gen, si în celalalt. Sunt multe lucruri, în cartile mele, care pot fi citite la diverse niveluri. Dupa cum am spus, nepotul meu avea doar opt ani când a citit prima carte, sunt sigur ca nu a priceput totul, nu a înteles totul asa cum trebuie. Un adolescent sau un adult vor întelege mai mult. Cred ca unele carti au acest potential, de a fi citite atât de copii, cât si de oameni maturi, si nu cred ca linia e deloc rigida. Sunt de parere ca acea carte, despre care v-am vorbit, nu poate sa-si atinga, pe de alta parte, potentialul maxim daca o gândesc pentru copii. Vreau sa mai lucrez la ea, exista alte patru versiuni, cu volume dupa, dar si înaintea povestii principale, pe care le-am adunat, în cele din urma, într-o lucrare de 250.000 de cuvinte, care a fost respinsa de edituri.

Ct. S.: Fiecare volum din „Cronicile Wardstone“ trece printr-un proces de negociere continua între dvs si editor, se aduna câteva schite, versiuni preliminare pâna la volumul final. Cât de drastica poate fi interventia editorului?

J. D.: E, mereu, un proces de negociere. Ar trebui sa fii nebun si sa nu-ti asculti editorul. În special la sfârsitul cartii, esti prea aproape de propria fictiune si ai nevoie de cineva obicetiv, care sa priveasca din afara. Cred ca si prin natura literaturii pe care o scriu, dar si din cauza metodei Bram Stocker, de a explora si descoperi gradual povestea mai degraba decât a o planui în avans, se poate întâmpla frecvent ca o carte sa sufere, într-o prima varianta, de deficiente structurale sau sa fie, pur si simplu, vraiste. Dialogurile pot suna prost, anumite parti ale povestii pot fi destul de slabe si atunci e nevoie de restructurare si de refrazare. Aici editorul poate fi foarte util.

Ct. S.: Acest proces de pregatire a produsului ar putea implica faptul ca literatura dvs e una comerciala, nu în sensul de ieftina, ci în acela de pregatita, slefuita pentru piata?

J. D.: Da, cred ca s-ar putea spune si asta. Editorul meu chiar stie ceea ce este bine pentru întreaga serie, ce s-ar putea vinde, si sunt implicati si alti oameni în proces. Daca as fi lasat sa merg în voia mea, cartile mele ar fi, probabil, mult mai idiosincratice, mai putin solide structural, diferite, în orice caz, pâna la un punct. De exemplu, editorul meu simplifica anumite lucruri, are grija ca volumele sa nu fie prea încarcate, gândindu-se, cred, la copii, la cititori. Când elimina câte ceva, obisnuieste sa spuna: poti sa folosesti asta în cartea urmatoare. Daca ar fi dupa mine, eu, dimpotriva, as pune si mai multe lucruri în fiecare volum.

Ct. S.: Realizati multe prezentari si întâlniri cu elevii, în scolile din Marea Britanie. Si aici, la Scoala Centrala, v-am auzit povestind cum cartile dvs au fost respinse de nenumarate ori, pâna când ati publicat, în cele din urma, „Ucenicul vraciului“. E un mesaj pentru copii, le aratati ca scrisul cere rabdare, ca trebuie sa persevereze?

J. D.: Da, e adevarat, însa e ciudat sa te gândesti ca, privind înapoi, dupa ce ai fost publicat în cele din urma si ai reusit sa ai succes, pare o idee buna faptul ca ai continuat pâna când ai ajuns aici. Însa e adevarat ca unii oameni nu vor fi publicati niciodata, deoarece pot exista doar atâtia scriitori la un moment dat. E la fel ca visul american: oricine poate visa, însa doar un singur om va ajunge, la patru ani sau la opt ani odata, presedintele Americii. În orice caz, cred ca trebuie sa te straduiesti cât poti de tare si sa perseverezi. Ai nevoie si de putin noroc, în sensul ca trebuie sa întâlnesti un editor care sa-ti sustina cartea, sa ai parte de un marketing bun, pentru a putea sa-ti dezvolti, pas cu pas, seria. Pâna la urma, a avea succes poate fi o combinatie de noroc, de oportunitate si de perseverenta.

(sursa: http://revistacultura.ro)