Istorii din Bucureştii vechi

---

"In 1899, in urma unui concurs, cunoscutului arhitect Dimitrie Maimarolu i-a fost acceptat proiectul construirii unui Palat in Sarindar, care sa gazduiasca activitatile Cercului. Deschiderea de santier s-a facut la 1 ianuarie 1911, iar fundatia - pe piloni de stejar de cinci metri, infipti in solul instabil - a solicitat inventivitatea celebrilor ingineri Anghel Saligny si Elie Radu. Abia dupa 11 ani a fost incheiata laborioasa constructie, Palatul Cercului Militar primindu-si cei dintai oaspeti in decembrie 1922. Asezat in inima Bucurestiului, Palatul ilustreaza preferintele epocii - un stil eclectic in care se imbina armonios elemente din arhitectura antichitatii, a Renasterii tarzii si a neoclasicismului." (fragment din articolul Palatul din Sarindar, in imagini si documente, din Curierul Naţional, scris de C.M. SAVU în urmă cu cinci ani)

Astăzi articolul din Adevărul este cu mult mai puţin sărbătoresc:
Palatul de pe Sărindar, mărire şi decădere
* Autor: Florentina Tone

În anii interbelici, palatul „Adevĕrul” de pe Sărindar stârnea admiraţia vizitatorilor. Azi, fostul palat al presei şi al artei e o ruină. A găzduit în perioada comunistă tipografia „Luceafărul”, tipografia s-a privatizat, iar actualii proprietari nu s-au hotărât ce întrebuinţare să dea clădirii.

„Direcţiunea ziarului Adevĕrul vă roagă să bine voiţi a onora cu presenţa D. inaugurarea noului său local din strada Serindar n. 11, care se va face în ziua de Duminică 3 Maiu, orele 2 p.m. Bucuresci 1898”.

Lucrând până atunci într-o redacţie micuţă şi rudimentară, aflată în Pasajul Băncii Naţionale, gazetarii de la „Adevĕrul” s-au mutat, în 1898, într-un adevărat palat. Căci „palat” i s-a spus de la început clădirii de pe strada Sărindar (actuala stradă Constantin Mille), proiectată de arhitectul Ştefan Ciocârlan, după modelul palatului „Figaro” de la Paris.

Până atunci, până în mai 1898, gazetarii de la „Adevĕrul” schimbaseră mai multe sedii: iniţial, în august 1888, redacţia şi administraţia se aflau în tipografia Thiel şi Weiss din strada Doamnei, ziarul s-a mutat apoi în strada Nouă, colţ cu strada Academiei, deasupra restaurantului Dodani, apoi in casa unui anume Steiner de pe Bulevard, unde era şi tipografia în care se imprima ziarul.

Clădirea „Adevěrul” este azi o ruină, învelită cu o copertină albă (stânga) Foto: florentina ţone

După conflictul cu administratorul Toma Basilescu, ziarul a fost tipărit la Tipografia Grigore Luis, din strada Academiei , iar redacţia s-a mutat, provizoriu, în casa Carapati, de peste drum de tipografie. Ulterior, „Adevĕrul” a ajuns în strada Enei şi după aceea, în Pasajul Băncii Naţionale. Iar în 1898, în Palatul de pe Sărindar.

Palat al presei şi al artei

Avea, ce-i drept, caracteristicile unui palat imobilul menit să găzduiască ziarul „Adevĕrul”. Unde, până atunci, fusese o parcelă năpădită de buruieni.

O explozie de culoare pe holul central al încăperii, tapetat cu afişe ale unor reprezentanţi de seamă ai genului, români şi străini (Vermont, Toulouse-Lautrec, Mucha, etc.), scară de onoare, covoare groase, plante exotice şi fotolii, portrete murale, săli numeroase pentru redactori, pentru prim-redactori, pentru secretari, pentru administraţie, pentru direcţiune, biblioteci pline până la refuz de cărţi şi colecţii de ziare româneşti şi străine, capelă de artă bizantină, biblioteca particulară a lui Constantin Mille, “salonul de recepţiune” al ziarului, “sala de compoziţiune”, sala de maşini, unde se tipărea ziarul, depozitul de hârtie, sala de vânzare, unde erau distribuite pachetele cu ziare vânzătorilor ambulanţi, “sala de depeşi”, sala de maşini plane, cantină, centrală telefonică, secţie de desen şi de pictură, arhiva cu clişee şi fotografii, sala de expediţie, de unde plecau trăsurile către gară, pline ochi de pachete cu ziare... O nebunie!

„Azi, Adevĕrul posedă unul dintre cele mai vaste şi mai moderne stabilimente grafice şi localul său este un adevărat palat al Presei şi al Artei – care face admiraţia tuturor celor ce îl vizitează. Mai ales ziariştilor străini, par’că nici nu le vine să creadă că în mica şi îndepărtata Românie, Presa să fie atît de dezvoltată şi atît de bine organizată, atît de luxos instalată”, se precizează în broşura retrospectivă “25 de ani de acţiune. Adevĕrul (1888-1913)”.

Fiecare cu biroul

Interesant e că pentru prima oară în istoria presei româneşti, un ziar îşi permitea luxul de a oferi fiecărui redactor un birou separat. În cel mai rău caz, erau câte doi ziarişti într-o încăpere. Al. Nora, care-a lucrat ca şi corector la Adevĕrul, îşi aminteşte: „Mutaţi din strâmtimea în care-şi desfăşurau activitatea în spatiul vast al unui palat cuprinzător, redactorii, cari, ca la toate ziarele, lucrau deavalma – după cum, vai, se întâmplă şi astăzi! – s’au simţit transpuşi ca într’o lume nouă.

Invitaţia la inaugurarea palatului de pe Sărindar, în mai 1898

Aşezaţi câte unul, şi rar câte doi, în numeroasele camere din lungul culoarelor, de pe dreapta şi de pe stânga, erau, de-acum, în largul lor, stăpâni deplini pe ideea ce-o cloceau, depănându-şi concepţia în fraze liniştit alcătuite, în fericită izolare, nerturburaţi de gălăgia obişnuită din redacţii, unde, tocmai, ar trebui să domnească tăcere.

Era, iarăşi o noutate în breasla gazetărească şi nu puţini erau colegii cari invidiau pe cei aciuiaţi la Adevĕrul, unde lucrau în tihna atât de străină de hărmălaia din celelalte redacţii”.

Se cumpără o fabrică de saci din apropiere

Pe parcursul anilor, dezvoltându-se şi cerând spaţiu suplimentar, stabilimentul „Adevĕrul” mai suferă câteva modificări. Mai ales că din 1904 „Adevĕrul” capătă şi o surată, „Dimineaţa”. Astfel, după mai multe amânări, pricinuite de lipsa fondurilor, Constantin Mille cumpără cu 200.000 lei (aur) localul fabricii de saci Saint-Frères, de lângă palatul redacţional.

Se face o unificare provizorie a faţadelor celor două clădiri şi, la etajul întâi al imobilului nou achiziţionat, sunt instalate linotipurile, premieră în presa românească. Mille îşi plănuia pe-atunci să unifice complet cele două localuri însă primul război mondial pune proiectul pe butuci.

În timpul războiului, clădirea e rechiziţionată de comandamentul german, care scoate aici „Bukarester Tageblatt”. După război, prefacerile sunt imposibile, Mille e mulţumit doar să asigure apariţia ziarelor.

Unificarea completă a faţadelor, în 1933

Noua conducere – căci Mille vinde, în 1920, ziarele „Adevĕrul” şi „Dimineaţa” bancherului Aristide Blank, iar directorul redacţiei devine Constantin Graur – decide să mai cumpere un imobil din imediata apropiere a redacţiei, în care altădată funcţionase o tipografie. Clădirea veche e culcată la pământ, se construieşte o alta, din beton armat, după care se trece, într-un final, la unificarea celor trei faţade.

Pe 13 noiembrie 1933 apare un număr festiv al „Dimineţii”, în 124 de pagini, care sărbătoreşte tocmai „inaugurarea localului nostru, restaurat şi considerabil mărit”.

Pe prima pagină, un desen de Vermont înfăţişând faţada unificatoare. “Palatul Adevĕrul, terminat anul acesta, adăposteşte ziarele, revistele şi toate publicaţiile, cari apar în editura Adevĕrul”, se precizează într-un articol din numărul festiv.

Suprafaţa totală construită ajunge, în acest mod, la 1.700 metri pătraţi, iar clădirea uriaşă găzduieşte cinci maşini rotative, „care servesc la imprimarea Dimineţii şi Adevĕrului şi a câtorva ziare care se tipăresc la Adevĕrul, birourile adminstraţiei, care se ocupă de vânzarea ziarelor, de publicitate, de abonamente, secţia de editură, un oficiu telegrafo-poştal, sala de expediţie a ziarelor, de unde, „zilnic, odată cu plecarea trenurilor, pornesc în toată ţara zeci de mii de volume, ziare, reviste”, secţia de Tiefdruck, „maşina rotativă cu toate accesoriile unde se imprimă Realitatea Ilustrată”, birourile redacţionale, secretariatele de redacţie, sală de conferinţă, zincografia, legătoria de cărţi, sala maşinilor tipografice plane, sala maşinilor de cules şi tipografia propriu-zisă, depozitul de cărţi, cantina şi „un dormitor higienic pentru oamenii de serviciu care lucrează noaptea”.

Palatul „Adevĕrul” găzduia acum „Adevĕrul”, „Dimineaţa” şi alte şase publicaţii săptămânale. Era perioada de glorie a gazetelor reunite sub pălăria „Adevĕrul”.

Clădirea, o ruină...

Povestea are sfârşit trist. Veţi observa şi singuri asta, dacă vă poartă paşii pe fosta stradă Sărindar. Străduţa aceea, uşor în vale, dintre Cercul Militar Naţional şi Hotel Capitol, redenumită Constantin Mille, după numele celui care-a condus „Adevĕrul” o bună bucată de vreme.

În sala de expediţie, forfota era maximă

Din palatul măreţ şi luminat, ce făcea faimă Capitalei, n-a mai rămas azi decât o clădire neagră şi dărăpănată, acoperită azi de o copertină întinsă. O clădire în care nu se mai întâmplă nimic. Căreia îi lipsesc geamurile şi din care mai cade, din când în când, câte o bucată de tencuială.

O clădire care moare. În holul căreia, altădată tapetat de afişe colorate, şi-a făcut culcuş portarul. Care păzeşte un imobil gol şi care-adună corespondenţa pentru Ion Pătuleanu, proprietarul care mai trece pe-acolo din când în când. În spatele copertinei, uşa mare de la intrare – scrijelită, cu geamul crăpat.

Pe geam, un afiş cu numerele de telefon ale poliţistului de proximitate. Deasupra uşii, o firmă: „Tipografia Luceafărul”. Căci da, aici a funcţionat în perioada comunistă tipografia cu pricina. Care s-a privatizat după ’90 şi care a intrat, la un moment dat, în proprietatea familiei Pătuleanu.

Povestea am alcătuit-o din frânturi de conversaţii telefonice cu doamna Pătuleanu. Care ne-a povestit, cu multă reticenţă, că a lucrat la tipografie, că după privatizare au existat mai mulţi acţionari şi că, în cele din urmă, ea şi fiul dumneaei au cumpărat şi partea celoralţi şi că azi sunt unici proprietari.

Viitorul imobilului din buricul Bucureştiului e, însă, incert: „Evident că am vrea să facem ceva acolo, dar ne trebuie bani. Am încercat să luăm un credit, dar n-am reuşit. Aşa că deocamdată nu sunt fonduri...”

„Adevĕrul” a schimbat şase sedii, înainte de a ajunge în palatul de pe Sărindar

PUBLICAŢII NUMEROASE

În 1934, în palatul „Adevĕrul” se tipăreau mai multe publicaţii printre care „Adevĕrul”, „Dimineaţa”, „Adevĕrul Literar şi Artistic”, „Realitatea Ilustrată”, „Dimineaţa copiilor”.