 |
Omul-lup si omul-zgirie nori
Cele mai reprezentative spectacole pentru un tip de sondare teatrala aproape nula in Romania au fost, dupa mine, Minciuna (Festivalul Uniunii Teatrelor din Europa) in regia lui Pippo Delbono, Capitalul de Karl Marx (Festivalul National de Teatru), creat de Compania Rimini Protokoll si Mautocatamdisparut dupa Procesul de Kafka, regizat de Bodo Viktor (intilnirea TAMper 2). Despre metodologia de lucru si tipul de teatralitate structurate de Rimini Protokoll, care au generat o mutatie semnificativa in perceptia performativitatii si a receptarii ei (Rimini cauta cunoscatori in subiectele pe care le documenteaza si ii invita sa fie actori ai propriilor experiente), precum si despre cabaretul absurd apocaliptic imaginat de Bodo Viktor am scris de citeva ori in "Suplimentul de cultura", asa ca ma voi opri la spectacolul conceput de Pippo Delbono.
In Minciuna, actorul si regizorul Pippo Delbono, atasat in toate spectacolele sale de inocenta unei lumi care coboara in matele animalitatii spasmodice si urca in stilizare poetica, pleaca de la un incident-trambulina – un incendiu la o fabrica din Torino – pentru a concentra o stare de tranzit, o lume vertical scindata. Omul-lup si omul-zgirie nori, latratul si discursul politic polarizeaza imaginarul pre si postuman. Spectacolele regizorului italian, fascinat de resorturile unei umanitati avariate si periclitate – bolnavi psihic, cersetori, surdo-muti –, fac din teatru forma cea mai fragil expresiva a scrijelirii existentei induiosatoare in autismul ei, in violenta adormita si resuscitata de personaje care, in negru complet si cu ochelari de soare, par sa vegheze sfirsitul. Delbono sondeaza handicapul si il sublimeaza intr-un poem al oprimarii care devine incantatia funebru-solara a lumii. Delbono renumeste lumea prin teatru, plonjeaza in primitivitatea ei prin resortul unei umanitati exemplare, originare, candid si impulsiv teatralizate. Corpurile isi lasa greutatea sa alunece de pe un picior pe altul, de pe o mina pe alta, de pe o privire pe alta. Cu un sirag imens de perle la git si in pielea goala, un bolnav de sindromul Down danseaza pe virfuri ca si cum ar fi o bucata de carne cu aripi din margele. In frac negru, Bobo, surdomutul care vine din public, se misca si el intr-un ritm care pare sa irumpa de undeva din adincul corpului lui rupt de coloana sonora a prezentului nostru. De mina, Bobo si Delbono ne privesc. Unul ramine in frac, celalalt se dezbraca si-si depune istoria la picioare.
Cercetarea in imediat
In teatrul romanesc se sta prea mult in teatru si se iese prea putin in cotidianitatea evenimentiala. Se tatoneaza prea putin felii de umanitate si calupuri de experiente cu un potential teatral uluitor, aflate intr-o proximitate care nu are nevoie decit de un singur lucru: cercetare in imediat. Paradoxal, exact ceea ce ar putea dinamiza si dinamita crusta tocita a teatrului lipseste din teatru. Cercetarea ramine un deziderat aminat si din cauza absentei unui spatiu care sa o stimuleze si sa o poata implanta pe termen lung. Arhiva teatralitatii cotidiene nu este programatic vizitata, iar cercetarea nu coboara decit foarte rar in domeniul de actiune al actualitatii. Daca avem cu siguranta nevoie de ceva, atunci se impune o locatie destinata experimentelor si proiectelor de cercetare, care sa activeze comunitati de lucru descinse in interiorul unor comunitati vitale pentru teatru si nu numai. Mai simplu spus, e nevoie, mai mult decit orice, de un centru de cercetare activa, de un teatru de teren, de animare a unor experiente mai putin uzate. Zonele fragile de umanitate si teatralitate, explorate cu instrumentele adecvate, au avantajul de a produce in teatru o importanta criza (in sensul de punere sub semnul intrebarii) de receptare, care devine echivalentul unei deschideri functionale. Riscul e vatuit cu formule deja testate, oricind reciclabile, iesite de sub incidenta oricarui grad de periculozitate.
Teatrul, facut cu toate plasele de siguranta la purtator, a devenit o masina de produs certitudini mai mici sau mai mari, care au pentru multi creatori un avantaj important: confortul comportamentului artistic. Reafirma ceea ce stim deja si nu dezvolta nici o tensiune in perceptie. Nu induc reflectiei critice nici o chestionare a mijloacelor de analiza, nici o necesara configurare a unei noi viziuni. Scriem cum stim despre ceea ce stim deja si acceptam mai greu ca Hamlet-ului (regia Radu Alexandru Nica, Teatrul National "Radu Stanca" din Sibiu) i se pot aplica uneori lecturi care, chiar daca lasa unele puncte in suspensie, perturba schema narativa clasica si acutizeaza, prin repozitionarea centrilor de greutate, momente de referinta din piesa. Operind epic si dramaturgic anumite transformari radicale in text (dramaturgia: Oana Stoica, Radu Alexandru Nica), regizorul mizeaza pe senzorii activi ai teatrului-sistem de control. Tot spectacolul sta sub semnul obsesiei supravegherii private intr-un decor-culoar (Dragos Buhagiar) care se ingusteaza si creeaza un joc de perspective halucinant. Horatio si Hamlet – double H, povestea care inghite tacerea si naste istoria, strategie de alipire a mortii si reinvierii unui mit. Horatio e cel care dialogheaza cu craniul, si nu Hamlet, pentru ca Horatio e transmitatorul naratiunii care sfideaza sfirsitul. Singurul supravietuitor al dramaturgiei otravirii. Singurul care supravegheaza mortile. Actorii care vin sa joace piesa-capcana sint insisi actorii care au performat-o, printr-o manipulare a strategiilor de interpretare. Hamlet isi pune parintii in rama unui performance care activeaza resursele psihodramei si ii tortureaza prin propriul lor teatru.
Din Elsinore la Braila, unde Afrim "i-a torturat" pe supraveghetorii orasului cu un spectacol care le-a scos din sarite ipocrizia. In 2008, unor politicieni le trece abuziv prin minte sa incerce sa opreasca un spectacol in care – oglinda, oglinjoara – este vorba de cenzura. In Pillowman de Martin McDonagh, unul dintre cele mai dificile texte din dramaturgia contemporana, Afrim aplica bestializarii un dus cald, topind horror-ul in show-ul cu putere de seductie tisnita din singe si sinucidere. Teroarea produce dependenta. Pillowman este spectacolul crimelor care renasc intr-o fictiune rea, la limita eviscerarii organelor vitale ale realitatii.
Arta dopata cu leziuni corporale acute, invadata de bandajele vietii private, se afla in centrul spectacolului Pool (no water), regizat de Alexandru Mihaescu – cel mai puternic demers in zona performance din 2008 –, la Teatrul German de Stat din Timisoara.
(sursa: Suplimentul de Cultură, http://www.supliment.polirom.ro)
Alexandru Mihăescu Categorie: Actori |  |
S-a născut la 20 martie 1980 la Timişoara. După susţinerea bacalaureatului la Liceul "Nikolaus Lenau" a studiat Arta Actorului mai întâi la Secţia germană de Actorie din cadrul Facultăţii de Muzică din Timişoara, şi apoi la Facultatea de Muzică şi Teatru din Rostock (Germania), pe care a absolvit-o în 2003. Din anul 2004 este actor şi regizor, colaborator permanent al Teatrului German din Timişoara. În anul 2006 a absolvit un masterat de regie de teatru în cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică "Ion Luca Caragiale" din Bucureşti, clasa prof. Alexa Visarion. Din anul 2006 până în 2007 s-a aflat ca manager cultural în Germania, cu o bursă a fundaţiei Robert Bosch. În 2007 a fost curator şi organizator al festivalului Tr@nsfusion, Kampnagel Hamburg. Dintre rolurile sale amintim: Povestitorul, în Jocul întrerupt, de Tadeusz Rozewicz, regia: Stephan-Andreas Darida, Secţia germană de Actorie din cadrul Facultăţii de Muzică din Timişoara, 1999; Wenka, în Spre casă, de Ludmila Rasumovskaia, regia: Bernd Guhr (Leipzig), Secţia germană de Actorie din cadrul Facultăţii de Muzică din Timişoara, în coproducţie cu TGST, 1999; Toni, în Gâlceavă la Chiozza, de Carlo Goldoni, regia: Bernd Röther, Teatru în aer liber Mecklenburg-Vorpommern (Germania), 2001; Rol în spectacolul de teatru dans Nichtsgenauesweissmannicht, regia: Romy Hochbaum, Studioul Facultăţii de Muzică şi Teatru din Rostock (Germania); Stagiunea 2000/2001: Lorenz, în Mephisto, de Mnouschkine/Mann, regia: Heinz Klevenow, Neue Bühne Senftenberg (Germania); Stagiunea 2001/2002: Un băiat, în Exotopie, după Împăratul muştelor, de W. Golding, regia: Carlos Medina, Studioul Facultăţii de Muzică şi Teatru din Rostock (Germania), 2002; Haymon, în Antigona, de Jean Anouilh, regia: Roland May, Volkstheater Rostock (Germania); Stagiunea 2003/2004: Niklas, în Sete de zmeu, de Felix Mitterer, regia: Ulrike Stöck, Neue Bühne Senftenberg (Germania); Un templier, în Nathan Înţeleptul, de Gotthold Ephraim Lessing, regia: Frank-Lienert Mondanelli, Neue Bühne Senftenberg (Germania); Stagiunea 2004/2005: Jachimo, în Regele Cymbelin, de William Shakespeare, regia: Alexander Hausvater, Teatrul German de Stat Timişoara, 2004; Kurt, în Chip de foc, de Marius von Mayenburg, regia: Radu Alexandru Nica, Teatrul German de Stat Timişoara, 2005; Don Manuel în Mireasa din Messina, de Schiller, regia: Bernd Guhr, TGST, 2006. A regizat Concreţii de Vladimir Sorokin, 2008 Teatrul Luni la Green Hours, Bucureşti; Pool. No Water de Mark Ravenhill, 2008 Teatrul German Timisoara; Ultimul mesaj al cosmonautului către femeia pe care a iubit-o odată în fosta Uniune Sovietică de David Greig la Teatrul German din Timişoara- stagiunea 2005/2006 ; Asistenţă-regie: Hamlet. Album de familie, Regia: Claudio Collova, Teatrul Mic Bucureşti- 2006; Achill in Modern Wars, Regia: Frank Raddatz, FFT Düsseldorf- 2007. În 2008 a fost producător a piesei Pulse Project la Club Fabrica, Bucureşti. A susţinut recitaluri literare (din creaţii de Antoine de St. Exupery, Rainer Maria Rilke) şi a participat la workshop-uri (scrimă, măşti / pantomimă, Comedia dell Arte ş.a.) şi festivaluri. A urmar un curs de actorie de film cu Doris Borkmann în perioada 2001-2002. Activitate în film: Boys Life, film de scurt-metraj, regia: Karl-Heinz Lotz, 2002 Şah-mat, documentar despre Revoluţia Română, colaborare ca traducător, documentarist, cu ocazia filmărilor în România, 2003; La urgenta - Serie, ep. 3, Regie: Andrei Zenchea, 2006; Play Chess! – short, 2007 – Regie: Al. Mihaescu & David Killian; Oblique - short, 2008 Regie: Knut Asdam; Bridge Project Plattform von Richard Foremann & Sophie Havilland, 2008. La Festivalul de Teatru de la Essen, Alexandru Mihăescu a fost distins cu Premiul de ansamblu în 2002, pentru prestaţia sa din spectacolul de teatru-dans Nichtsgenauesweissmannicht. În 2005 a fost nominalizat de către Uniunea Teatrală din România (UNITER) la Premiul pentru Debut, pentru rolul Jachimo din spectacolul Regele Cymbelin, de William Shakespeare. A fost desemnat un premiu pentru traducere al Institutul Goethe pentru piesa Vremea dragostei. vremea morţii în 2005. | |
| Mireasa din Messina Autor Friedrich Schiller | Don Manuel | ||
| Chip de foc Autor Marius von Mayenburg | Kurt | ||
| Regele Cymbelin Autor William Shakespeare | Iachimo, un italian | ||
(sursa: http://www.dstt.ro)
Lecţia de psihanaliză din “Minciuna” lui Pippo Delbono (preluare http://al3xa.wordpress.com)
În urma recomandării lui Afrim, aseară am fost la Minciuna. Desfăşurat în cadrul Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa, acest spectacol al fenomenului Pippo Delbono (căci da, omul e un fenomen), a lăsat amprente adânci asupra spectatorilor.
Teatrul lui Delbono şochează. Pentru că, teatrul lui Delbono iese din orice tipar convenţional al unei piese de teatru. El însuşi fiind regizor, scenarist şi actor, creează de la bun început, un cadru hipnotic în care, odată intrat, vei ieşi fie înainte de vreme necurăţit, fie la final, vindecat.
Am aşteptat cu sufletul la gură începerea piesei. Citisem câteva critici despre acest controversat om al teatrului şi ştiam că va fi o seară cel puţin surprinzătoare. Însă ea, a fost de-a dreptul şocantă. Luminile s-au stins. Pe scenă, decorul ce ducea către interiorul unei uzine, s-a aprins. Vocea naratorului (Delbono însuşi) a rupt tăcerea, rezumând, în câteva cuvinte, scena unui incendiu ce avusese loc acum un an într-una din marile uzine italieneşti, incendiu soldat cu 7 morţi. Aceasta este povestea de suprafaţă. De la aceeastă idee, se crează o altă lume, o lume a inconştientului, o lume dominată de instincte primare şi pulsiuni refulate.
Delbono apelează violent la minţile spectatorilor săi. Îi psihanalizează prin jocul halucinant dintre prezenţa scenică a actorilor, costumaţiile acestora, actorii în sine. Actorii sunt oameni handicapaţi fizic. Apariţia bărbatului cu sindromul Down gol, crează un prim şoc. Nu ştii ce să crezi. Este realitate sau este teatru? Apariţiile în negru ale celorlalţi actori preced nevroza scenică. Pentru că întreg spectacolul este o nevroză. O refulare a omului de rând către întreg sistemul schingiuit şi şubred. O refulare a personajului principal (Delbono) a traumelor psihologice pe care le suferise în copilărie. Traume provocate de către mama. Complexul lui Oedip nerezolvat.
Urletul puternic etic al spectacolului lui Delbono nu a lăsat indiferent pe nici un spectator care a avut răbdarea şi inteligenţa şi simţul artistic de a rămâne până la final. Pe lângă actorul cu sindromul Down, un altul care şochează este Bobo, piticul surdo-mut care a stat la casa de nebuni 50 de ani până să-l găsească acest mare regizor şi să-l adopte, pur şi simplu. În timp ce citeam pe ecran cuvintele care rulau spunând că Bobo a stat o viaţă de om într-un ospiciu, nu ştiam dacă asta era doar povestea dintr-un scenariu, sau era realitatea obiectivă. Era realitate. Delbono “operează” cu astfel de actori şi reuşeşte să sensibilizeze profund.
După ce am văzut acest spectacol unic în viaţă, am ajuns la o concluzie: povestea a fost, de fapt, un exerciţiu psihanalitic adresat spectatorilor. Şi spectatorii au fost de două feluri: cei asupra cărora, teatrul lui Delbono a avut efect terapeutic curativ tocmai prin proiecţia mizeriei şi degradării spectatorilor înşişi asupra scenei şi actorilor, şi cei cărora spectacolul le-a creat repulsie. Aceştia din urmă însă, au ales să părăsească sala la jumătatea spectacolului, şi bine au făcut. Ne-au lăsat pe noi ceilalţi, să asistăm la o experienţă teatrală inedită, fără lătrăturile chinuitoare ale acelora care nu au nimic de-a face cu arta şi cu terapia prin artă.
(sursa: http://al3xa.files.wordpress.com)
Pippo Delbono, unul dintre regizorii de referinţă din teatrul european, omul pentru care spectatorii se calcă în picioare la Avignon, se află zilele acestea la Bucureşti, la Festivalul UTE, cu spectacolul „Minciuna“, prilej cu care a dat un interviu pentru Cotidianul.
Pentru Delbono, nuditatea reprezintă un apel la adevăr.
Spectacolul tău are drept sursă de inspiraţie un accident de muncă din 2007 de la oţelăriile Thyssen-Krupp din Italia, în urma căruia au murit 7 oameni. Ştii că zilele acestea a avut loc un accident într-una din minele din România?
Am aflat şi dedicăm spectacolul victimelor de la Petrila. E ciudat. Am apărut aici ca să vorbim în spectacolul nostru despre o tragedie care s-a petrecut anul trecut în ţara noastră şi ni s-a spus că suntem contemporani cu o altă tragedie. Asta dovedeşte, dacă mai era nevoie, că sistemul face victime.
Spectacolul tău a venit, dacă se poate spune aşa, la timpul potrivit.
Lumea s-a întrebat, deşi e stupid, dacă aţi ştiut ceva despre asta.
Da. Ştiu. Până şi eu am fost şocat. Nu am vrut să fac din spectacolul meu un manifest al vreunei ideologii, ci să vorbesc despre libertate sau despre lipsa ei în orice caz.
De unde vine „tema“ spectacolului tău?
Tatăl meu a murit de epuizare. A muncit ca un câine până i-a stat inima. Înainte de a fi sclavul sistemului, cânta la vioară, mergea la teatru, era un om liber. După ce s-a „înhămat“ la truda zilnică viaţa lui s-a terminat.
Piesa ta e o declaraţie politică?
Nu, nici măcar. Doar o tragere de mânecă, dacă vrei, o atenţionare prietenească. „Fraţilor, viaţa e ceva ce trece pe lângă voi.“ E mai degrabă un mesaj politico-spiritual. Eu spun la final că mi-aş fi dorit să fiu liber ca Bobo, actorul meu, care e surdomut şi analfabet. Lumea îi plânge de milă. Dar eu cred că el e adevăratul fericit.
Şi cum crezi că ar trebui rezolvată această criză a fiinţei umane?
În primul rând, să găsim momente în care să facem o pauză. Ai văzut spectacolul. La un moment dat le propun spectatorilor o pauză. Ciudat e că imediat mulţi s-au hotărât să iasă din sală, să umple cu ceva golul. Li se părea ineficient să stea pur şi simplu să mediteze.
Ce ai cu publicul, de ce îl chinuieşti?
Vreau să devină protagonist. Nu e în regulă să vină la teatru, să stea într-un fotoliu de catifea şi să privească drama altora. Trebuie el, spectatorul, să devină parte din dramă.
Şi cum îl provoci?
Îi arăt o oglindă. Îl arăt în toată goliciunea lui.
La propriu?
Da. La propriu. Mai întâi vine Gianluca, actorul care suferă de sindromul Down, şi se dezbracă. E grotesc, ştiu. Dar la fel e şi spectatorul şi, mai ales, sufletul lui.
Nuditatea nu e uşor de „manageriat“.
Mie-mi spui? La sfârşit, mă dezbrac şi eu. Crezi că o fac de plăcere? Nu. Nici gând. Dau un exemplu. Acum am mai slăbit, dar în urmă cu câteva luni eram mult mai rotofei. Nu-mi era deloc uşor să apar gol-goluţ.
Şi ce vrei, de fapt?
Goldoni e bun. Nu zic nu. Dar e mult prea comod să vezi Goldoni. Eu nu fac teatru pentru că îmi face mie plăcere să apar pe scenă, pentru că sunt egoist şi narcisist. Nu. Ar fi prea simplu. Teatrul e cu mult mai profund. E nevoia de a urla un mesaj către umanitate. Spectacolele mele schimbă relaţia actor-spectator. Nimeni nu mai e spectator, nimeni nu mai e „safe“ în montările mele. Pentru că oricum ideea de a fi pus la adăpost e o himeră. Eu nu fac decât să scurm lucrurile după adevăr.
Nu ţi-e teamă că sperii spectatorii?
Mulţi dintre ei pleacă. Ai văzut. E o chestie de alegere. O respect. Asta e o atitudine. Dar, la final, am văzut şi bărbaţi în toată firea plângând. Era unu’ mare şi destul de macho în primul rând care plângea cu vorbe. Asta caut.
Asta vrei, să şochezi?
Eu vreau doar să spun adevărul. Asta cu şocul îmi aduce aminte de o întâmplare reală. După Al Doilea Război Mondial, era o femeie care făcea striptease într-un bar. Nu asta era ciudat, ci faptul că era o supravieţuitoare a Holocaustului. Sigur că mulţi s-au îngrămădit să o judece. Şi ea le-a spus: „Nu aţi fost oripilaţi de faptul că au fost gazaţi milioane de oameni şi vă şochează că eu mă dezbrac?“. Cam asta ar fi întrebarea mea. Nu sunteţi uimiţi văzând oameni care se „îmbracă“ cu măşti zi de zi şi vă uluieşte un om singur pe o scenă, dezbrăcat de tot şi de toate?
Ai actori foarte speciali.
Da. Fiecare are o poveste. Micuţul Bobo care pentru mine e Marele Bobo e surdomut şi atunci când l-am întâlnit stătea deja de 45 de ani într-un ospiciu.
Cum l-ai întâlnit?
Făceam un curs la acel spital. Terapie prin artă. Şi Bobo a fost un „student“ absolut minunat. Am făcut cerere să devin tutorele lui şi de mai bine de zece ani locuieşte cu mine. E, dacă vrei, „copilul“ meu. Şi e primadonă în spectacolele mele. Apoi e Gianluca, cel cu sindromul Down. El a fost elevul mamei mele. Mama era învăţătoare şi lucra cu copii cu astfel de probleme. M-am „înrolat“ şi eu pe acest câmp de luptă. Şi mai e Nelson care era homeless. L-am luat de pe stradă. Apoi, mai am un actor care e refugiat politic din Argentina. Şi desigur alţii, cei „normali“ să le spunem, actori cu acte şi tineri care m-au urmat peste tot vrând să facă parte din trupa mea, lucru la care m-am împotrivit cât am putut.
Cum lucrezi cu aceşti actori atât de speciali?
Vrei să spui că Bobo nu e profesionist? E cu mult mai profesionist decât mulţi actori cu studii. Sigur că toţi aceştia au probleme serioase cu capul, dar când sunt pe scenă sunt minunaţi. Au un senzaţional simţ al ritmului, al poziţiei. Lucrează impecabil. Nelson, de pildă, repetă acelaşi gest milimetric cum eu nu aş fi niciodată în stare să fac. Şi de fapt în asta constă teatrul, în repetarea stării de graţie. Bobo e singurul capabil să transforme o atmosferă neagră, apăsătoare, într-o plimbare prin parc. Iar el, pe de altă parte, improvizează ca nimeni altul. La el, fiecare spectacol e diferit în funcţie de starea lui. Şi eu rămân uimit de fiecare dată când îl văd. Dacă mă întrebi, eu cred sincer că ceea ce fac ei e artă. Pur şi simplu.
Care e sensul teatrului pentru tine?
Mie nu-mi place teatrul, dar asta e menirea mea. Poate că sună banal, dar teatrul e un fel de setare, de sincronizare a ceasului omenesc cu cel al universului, cu ceasul lui Dumnezeu, dacă vrei.
Eşti credincios?
OK, şi pe mine m-a pipăit un popă când eram mic, dar asta nu înseamnă că neg nevoia omului de spiritualitate şi existenţa lui Dumnezeu.
(sursa: http://www.cotidianul.ro)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu