Alin Blei

---

Deşi se află la început de drum, frumuseţea evocată de tînărul artist în culori calde şi prietenoase îţi dă inevitabil un sentiment de confort. Găseşti, în lucrările lui Alin Blei, simboluri româneşti (tot mai rare la vedere în viaţa de zi cu zi) – satul românesc tradiţional, floarea-soarelui, căpiţa de fîn, iarna pe uliţă, culorile vii de odinioară ale pădurii.
La doar 26 de ani, Alin, absolvent al Academiei de Arte “Luceafărul” din Bucureşti, secţia pictură, a participat, din 2004 pînă în prezent, la trei expoziţii personale şi patru de grup. Este un artist sensibil, fapt dovedit din plin în lucrările sale – preferă colţurile de natură (margini de pădure, cîmpuri înflorite), case din satul românesc de odinioară, străzi imaginare, tablouri statice cu flori... Foloseşte uleiul pe pînză – de cele mai multe ori alege, ca suport de lucru, pînza de in. Cu ajutorul cuţitului de pictură sau cu pensula aplică straturi peste straturi, cu pensulaţie mică, pentru a crea peisaje încîntătoare. Un suflet curat este acela care revelează frumuseţea. Frumuseţea tot mai rară la vedere în viaţa noastră de zi cu zi. Frumuseţea (şi nostalgia!) locurilor bunicilor şi părinţilor noştri. Frumuseţea culorilor vii, naturale. Frumuseţea zăpezii abundente, a recoltelor, a mirosului de fîn...

(http://zoom.jurnalul.ro/articole/115031/alin-blei---influente-realist--impresioniste.html)
(Cele două picturi NU sunt semnate Alin Blei)

Iată şi un portret al pictorului creionat de Corneliu OSTAHIE:
Alin Blei
Un nonconformist… cuminte

Deşi are doar 25 de ani, Alin Blei nu este deloc atras de ideea experimentelor înnoitoare şi nici nu este urmărit de obsesia inovării limbajului plastic, aşa cum poate ar fi firesc să se întâmple cu un pictor aflat la vârsta lui. Mai mult, nu visează la surse de inspiraţie virgine, neexplorate încă, mulţumindu-se cu ceea ce îi oferă clipa trăită în aparenta banalitate a peisajului cotidian – străzi pitoreşti din ultimele mahalale ale oraşelor moderne, grădini pline cu flori, margini de sate pierdute în câmpie sau crânguri dese, gârbovite sub greutatea propriului frunziş. În plus faţă de toate acestea, Alin calcă încă apăsat pe urmele tatălui său, mult mai cunoscutul Nicolae Blei, un maestru al peisajului calofil şi autorul unora dintre cele mai spectaculoase şi mai elaborate compoziţii cu flori din pictura românească a momentului de faţă.
În aceste condiţii, vă veţi întreba desigur ce anume m-a determinat să-i consacru articolul de faţă. De la bun început trebuie să precizez faptul că la mijloc este o chestiune de miză pe viitorul acestui artist, la baza căreia stau, fireşte, motivele concrete care îmi pot justifica opţiunea. Referitor la acestea din urmă, este vorba mai întâi de sinceritatea şi prospeţimea dezarmante ale discursului plastic al tânărului pictor. Într-o manieră pur impresionistă şi după o metodică structurată parcă pe baza notiţelor luate în faţa unui tablou de Claude Monet, Alin Blei transpune pe pânză prospeţimea naturii, fără a-şi propune să treacă dincolo de învelişul ei cromatic, acesta fiind suficient pentru a declanşa emoţii şi revelaţii estetice directe şi convingătoare, necontaminate de reziduurile dubitative care rezultă inevitabil în urma oricărui act de analiză raţională a datului vizual. Nu ştiu în ce măsură artistul conştientizează riscurile interpretative la care se expune procedând astfel. Cert este însă că el nu încearcă să aşeze între pictura sa şi ochiul de regulă cârcotaş al criticului de artă niciununul dintre filtrele evazive pe care colegii săi mai experimentaţi le folosesc, uneori cu succes, pentru a „promova” o lucrare din categoria artei tradiţionale în cea a artei postmoderniste.
În altă ordine de idei, Alin Blei se numără printre puţinii pictori aflaţi la început de drum care ţin încă la mare cinste principiul însuşirii temeinice a ceea ce am putea numi tainele meseriei. Meticulos şi tenace, el nu crede în noile teorii care minimalizează rolul acestora, părând a fi atras în schimb de exemplul lui Georges Seurat, cel care, înainte de a aborda pregătirea în domeniul cromaticii, a studiat desenul timp de nu nu mai puţin de doi ani. „Mulţi artişti plastici de azi cred că anumite subiecte nu mai merită a fi pictate, considerându-le desuete sau chiar mai rău, comerciale. Dintre acestea, florile sunt cel mai des puse la index. Eu cred că expresivitatea picturală a florilor nu are cum să crească sau să se diminueze în funcţie de ce cred unii sau alţii. Cei care le evită ca subiect artistic au, probabil, unele probleme cu desenul şi cu armonizarea culorilor. Spun asta deoarece florile se pictează la fel de greu ca şi portretele, e nevoie de multă migală, de înţelegerea profundă a perspectivei, a jocului dintre lumină şi umbră, ca să nu mai vorbim de frecvenţa incidentelor cromatice care trebuie rezolvate în cazul unor astfel de lucrări. Iubind natura şi implicit florile, dar şi pentru că sunt preocupat în egală măsură de soliditatea terenului artistic pe care urmează să mă desfăşor, am considerat întotdeauna că trebuie să dedic o bună parte a timpului meu pregătirii profesionale. Sună oarecum prozaic, dar asta are mai puţină importanţă. În plus, acurateţea imaginii este esenţială pentru mine, or aceasta nu se poate obţine în lipsa deprinderilor specifice, îndelung exersate.”
Fără doar şi poate, o astfel de pledoarie este corectă doar în sine, ea neputând garanta în nici un fel valoarea artistică a rezultatului aplicării sale. Nu este însă mai puţin adevărat că valoarea artistică însăşi, generată de alţi factori decât bunele practici profesionale, poate şchiopăta vizibil din cauza eludării sau încălcării acestora din urmă. Din fericire, în cazul lui Alin Blei, lucrurile stau altfel, talentul său indubitabil beneficiind din plin de pe urma temeinicului antrenament tehnic care precede derularea demersului artistic propriu-zis.
Un alt motiv care m-a îndemnat să mă aplec cu atenţie asupra sa este convingerea cu care el încearcă să demonstreze prin propriile opţiuni estetice că tradiţia picturii româneşti de mare valoare trebuie scoasă din muzeele în care a fost închisă, aparent definitiv, şi dusă mai departe, în ciuda oricărui context potrivnic. Fără a fi tributare modelelor, multe din pânzele lui Alin Blei conţin „ecouri” din Luchian, Andreescu sau Petraşcu. Acestea au însă un grad ridicat de evanescenţă, fiind percepute mai de grabă ca un flux liric creator de atmosferă decât ca influenţe stilistice, tematice sau de altă natură insuficient asimilate.
Recapitulând, interesul meu pentru acest tânăr artist poate fi justificat prin aceea că, deşi nu pare aproape deloc, el reprezintă excepţia şi nu regula care se manifestă în rândul creatorilor tineri şi foarte tineri, de la noi şi de oriunde altundeva: nu dă semne că şi-ar dori unicitatea cu orice preţ, nu suferă pentru că nu este invitat în cercurile declarat avangardiste, priveşte spre trecut, dar fără a fi paseist, iubeşte frumuseţile naturii mai mult decât pe cele plăsmuite de imaginaţie şi umblă pe drumuri bătătorite, fără să-i pese de prejudecăţile care spun că pe acolo nu cresc flori.
Cu alte cuvinte, Alin Blei nu se încadrează în portretul-robot al vârstei sale, fiind, în felul lui şi prin raportare la propria generaţie, un nonconformist care ripostează prin limpezime şi „cuminţenie” la agresiunea destructurării limbajului plastic – modă ce bântuie furios printre amatorii de glorie artistică ieftină. (Intercity Magazin, nr. 28 / martie 2007)
(http://artpeka.ro/main.php?g2_itemId=16)