HRISTOS SE NAŞTE! SLĂVIŢI-L!

---

"Taina minunata si neobisnuita vad, cer fiind pestera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea salasluire, intru care S-a culcat Cel neincaput, Hristos Dumnezeu, pe Care laudandu-L IL slavim" (Cantarea 9-a din Canonul Nasterii)

Noapte sfânta, noapte sfânta, Prin pridvoare ingeri cânta, Cerul bolta, lin si-aprinde, Luna-n palme ne cuprinde.

Norii-s caier de ninsoare, Ieslea-i scutec de fuioare, Maica Sfanta-n biruire, Naste prunc de mântuire...

("Noapte Sfanta"- Maria Sava, Kitchener, ON, Canada)

LA IESLEA BETLEEMULUI

Nasterea Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos este evenimentul unic al istoriei lumii. Caci Fiul lui Dumnezeu isi paraseste slava cerurilor si se intrupeaza „pentru a noastra mantuire”, luand asupra lui toate pacatele tuturor oamenilor. De aceea scrie Apostolul Pavel ca ”El macar ca avea chipul lui Dumnezeu, totusi nu a crezut ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu, ci s-a dezbracat pe Sine insusi si a luat un chip de rob, facandu-se asemenea oamenilor” (Filipeni 2. 6-7)
In general noi nu putem intelege taina cerului. Nu putem pricepe cum „pe Cel ce n-a cunoscut nici-un pacat, El l-a facut pacat pentru noi” (2 Cor., 5.21) si ne intrebam nedumeriti: „De ce a fost nevoie ca Fiul lui Dumnezeu sa-si paraseasca slava pe care o avea la Tatal inainte de a fi lumea?”
Numai cei ce-au simtit povara uriasa a pacatului si-au fost mantuiti, prin pocainta, pot sa-si dea seama de semnificatia Nasterii Domnului Iisus, de intruparea supranaturala a Divinitatii,de dragostea farade margini a lui Dumnezeu, care „a trimis pe Fiul Sau ca jerfa de ispasire pentru pacatele noastre” (1 Ioan 4.10)
Mantuitorul despre a carui venire au scris proorocii, „s-a facut trup si a locuit printre noi”. Ca sa aduca lumii zbuciumate tocmai ce-i lipsea: pacea! O pace, bineinteles, cu totul deosebita de pacea lumii. „Va las pacea, va dau pacea Mea, spune Domnul. Nu v-o dau cum o da lumea” (Ioan 14.27). Pacea lumii este relativa si aparenta. Pacea Domnului Iisus este reala si vesnica. Mai mult, lumea aici nu poate sa dea pacea dupa care inseteaza sufletul nostru. Pentru ca, se stie, conditia pacii este iubirea, nu ura si razbunarea. Lumea nu ne poate da pacea, fiindca n-o are. Hristos Domnul este „pacea noastra”. Numai ramanand in El, pacea devine realizabila: „V-am spus aceste lucruri ca sa aveti pace in Mine” (Ioan 16.33). Ce fel de pace? Pacea cu noi insine. Pacea cu oamenii in mijlocul carora traim. Pacea cu Dumnezeu. O pace asemanatoare pacii vestita de ingeri in noaptea sfanta. In urma careia nu ne mai framanta ingrijorarile ce tot felul, nu ne mai nelinisteste moartea. Deoarece in noi s-a nascut Iisus Domnul, certitudinea si echilibrul vietii.
Sa nu ne inspaimante gandul ca inima noastra este rea si murdara, un fel de iesle morala, nepotrivita pentru nasterea Mantuitorului. El aceste inimi le cauta - inimi-iesle, dezorientate, saracacioase, inrobite patimilor si desertaciunilor acestei lumi, inimi fara speranta si fara ajutor care - la un moment dat - simt nevoia unui Mantuitor, a unei eliberari, a unui stapan bland si iertator, fara sa inlature vechii tirani ai sufletului si sa introneze in bezna fiintei pocite, lumina Sa vesnica, steaua de lumina a unui Betleem dadator de viata noua.
Ingenunchiati in fata ieslei, cutremurati de taina intruparii, cu ochii plini de lumina noptii sfinte, sa devenim, asemenea magilor si pastorilor, vestitori ai nasterii lui Iisus, drumuitori spre Betleemul vesniciei noastre. Pentru ca prin noi, prin nasterea noastra din nou – dar al nasterii Fiului lui Dumnezeu – steaua pacii si a dragostei universale sa rasara pe bolta launtrica a tuturor pacatosilor lumii, a tuturor ateilor ce-L refuza si-L batjocoresc pe Iisus, inundand cu razele mangaierii divine hrubele unei societati din ce in ce mai mult indepartata de Dumnezeu, destramand negura invataturilor anti-crestine si incendiind viata tuturor cu „viata din belsug” a Aceluia care a venit in lume ca s-o izbaveasca de sub puterea intunericului.
Si sa cantam impreuna cu ingerii: „Slava lui Dumnezeu in locurile prea inalte, si pace pe pamant intre oamenii placuti Lui!”

SARBATORILE DE IARNA
Fragmente din monografia ”Gand purtat de dor”
(tablouri din perioada interbelica din comuna Tiganesti - Teleorman)

-Elena BUICA-

Sarbatorile de iarna isi fac simtita prezenta incepand cu POSTUL CRACIUNULUI...
Era mult basm, multa poezie si dragoste in pacea intima a familiei in aceasta perioada. Odaia cu miros de rufe spalate cu apa de ploaie sau provenita din zapada si uscate in bataia vantului ori in gerul iernii, cu stergare puse la icoane si cu candela aprinsa si cu manunchiul de busuioc care imbalsameaza casa, cu politele cu gutui coapte, te imbia la pace sufleteasca si la impacare. Mai ales in aceasta perioada ai putut sa cunosti sufletul taranului. Se inchinau cu fata spre rasarit, facandu-si semnul crucii inainte de a incepe masa si cand o terminau, iar inainte de a incepe painea, femeia facea de trei ori semnul crucii cu cutitul pe paine. Am vazut sfintenia din timpul mesei, mancand cumpatat, cu un fel de religiozitate, pastrand neabatut niste reguli de buna cuviinta primite din mosi-stramosi. Am si acum in urechi sfaturi pe care parintii le dadeau copiilor conform modului de viata de atunci: ”Daca te duci la cineva in casa si auzi ca femeia curata caldarea de mamaliga, tu sa pleci acasa, fiindca ei se pregatesc de masa” sau: “Pe unde treci, sa dai buna ziua omului, sa nu-ti zica: “Buna ziua caciula, ca stapanul n-are gura”. Ori: “Cand trece popa prin fata casei, tu sa te ridici in picioare si sa spui - Saru-mana, parinte”. “Sa nu minti, ca iti taie popa limba!”
Si astazi, ca si atunci, daca se nimereste sa intre cineva in casa in timp ce ei se afla la masa, imediat este poftit scuzandu-se: “Poftiti sa mancati cu noi si sa ne iertati, stiti, asa e la noi la tara”.
De SFANTUL ANDREI, la 30 noiembrie, oamenii puneau grau sa creasca intr-o farfurie. Graul era semn al rodniciei pamanului. De Anul Nou il puneau pe masa legat cu o funda rosie. Unii oameni spuneau ca in noaptea Sfantului Andrei, se dezleaga limbile animalelor. Tata ne spunea cu toata seriozitatea ca stie din mosi-stramosi, ca in noaptea aceasta animalele vorbesc si inchipuirea mea alerga in lumea lor ca sa aflu ce isi pot spune.
Mergand cu anii inapoi, ma vad copil pe bancile scolii si indata dupa inceputul postului, “domnul” sau “doamna” cum le spuneam noi invatatorilor nostri, ne invatau colindele, pe care le repetam acasa cu parintii sau cu prietenii de joaca. Colindele erau in totalitate crestine amintind de Nasterea Domnului Iisus, precum si alte pasagii versificate din Vechiul si Noul Testament. Ele se adresau tuturor dupa varsta si ocupatii.
La SFANTUL NICOLAE, noi, copiii, aveam primul semn mai concret ca se apropie sarbatoarea cea mare, Craciunul. Pe Mos Nicolae il consideram fratele lui Mos Craciun. El venea cu dulcuiri pe care ni le punea noaptea pe ascuns in ghetele pe care le curatam cu mare ravna si le asezam la usa. Pe langa dulciuri, mai gaseam si o nuielusa purtand o fundulita, un avertisment pentru neascultari si corectii dupa conceptia ca “bataia e rupta din rai”.
Pana la Craciun ne mai veseleam dand tarcoale porcului sacrificat in ziua de IGNAT, la 20 decembrie. Acest obicei foarte vechi se mai cheama Vasilca...
Pana la Craciun, porcul era pregatit pentru mancaruri care ne desfatau cu desavarsire. Stia tata sa faca niste afumaturi si mama niste mancaruri pe care aveam un fel ce ciuda, fiinfca niciodata nu puteam sa mananc pe saturate dintr-un fel, caci trebuia sa las loc pentru toate bunatatile. De atunci, in fiecare an la Craciun, mi se umple cosul pieptului de aromele lor acelea.
CRACIUNUL. Celebrarea Nasterii Pruncului Sfant, a celui care, prin jertfa sa a impacat pe om cu Creatorul sau, a reprezentat dintr-un inceput unul din pilonii spirituali de mare atractie, datator de energie si speranta, in jurul caruia crestinismul isi traieste viata. Eram profund miscati de insemnatatea Nasterii Pruncului Iisus, caci nimic nu poate egala curatenia si sfintenia sufletului de copil. Credeam cu toata puterea ca exista Mos Craciun, caci pe atunci inca nu cunosteam gustul indoielii. Emotiile ne dadeau o caldura si o frumusete deosebita care ne faceau ochii mai stralucitori, iar parintii privindu-ne nu aveau alta mai mare bucurie in timp ce ne sorbeau din ochi. Imi plec fruntea inaripata de vise si imi trimit gandul catre locul deplinei puritati si inaltatoarelor trairi din copilarie, in Tiganestiul copilariei mele, gand purtat de dor si uneori insotit de lacrimi strivite printre gene. Si daca nu mai putem intoarce acele vremuri, le revedem cu ochii mintii si le retraim cu intoarcerea sufletului si gandului la locurile unde le-am lasat, redevenind copii prin aceste trairi. La maturitate, zilele Craciunului vin ca o mangaiere blanda aducand cu ele imaginile copilariei demult pierduta, retraind momente inaltatoare chiar si mai frumoase acum privite prin sita vremii. Simt in piept copilul de altadata, caci acesta nu moare niciodata in noi. El ne insoteste pana in pragul marii trecerii si cine stie daca nu il purtam cu noi si dincolo de zari.
In ajunul Craciunului oamenii tineau post negru si se impartaseau. Acum venea si preotul Ilie Zalana, preotul din partea noastra de sat, impreuna cu cantaretul bisericii, pe vremea copilariei mele era Ion Barbuna. Umblau din casa in casa cu icoana Maicii Domnului cantand Troparul Nasterii Domnului: “Nasterea ta Hristoase, Dumnezeul noastru…” Se aprindeau candelele care ardeau cu untdelemn. Ca ingerii de cuminti stateam si ne faceam semnul crucii. Acum faceam ultimile repetitii ale poeziilor si canteleor pe care trebuia sa le spunem lui Mos Craciun. Ca sa ii dam o importanta deosebita, turuiam poeziile fara rasuflare, dupa moda recitarilor fara intonatie si fara pauze. “Stai, mai rar, nu asa” auzeam pe mama care facea repetitiile cu noi si recita cu intonatie potrivita. Mai indreptam noi vocea cat o indreptam, dar in fata lui Mos Craciun, de emotie, iar turuiam fericiti ca mama nu mai putea sa intervina in fata lui riscand sa uitam unde am ramas cu recitarea. Mama, cu o voce frumoasa de soprana, canta cu noi patrunsa de sfintenia colindelor: “Noua azi ne-a rasarit,/ Domnul Iisus Hristos” ori “Mos Craciun cu plete dalbe,/ A sosit de prin nameti” sau “Din an in an sosesc mereu la geam cu Mos Ajun…” Ii luceau ochii in lacrimi cand canta pe vremea razboiului repetand cuvintele fetitei:” Mi s-a spart demult papusa/ Si n-am alta, n-am nimic”, fetita care nu-si doarea alta jucarie ii adreseaza Mosului rugamintea: ”Mos Craciune, Mos Craciune,/ Daca vii si pe la noi/ Sa-mi aduci, te rog, batrane/ Pe taticul inapoi”, mai ales in anii cand tata se afla pe frontul de rasarit si noi ii duceam mare dor.
Obiceiul colindelor s-a pastrat destul de bine in Tiganesti, ca in toate satele. Acum, oamenii le asculta mai mult la radio, la emisiunile televiziunilor, pe CD-uri sau casete. La oras, si cu precadere la Bucuresti, invazia de copii in mijloacele de transport in comun cu aproape o luna inaintea Craciunului, au dus la un fel de vulgarizare si nu iti mai produce aceeasi bucurie ca in trecut. Uneori auzi texte modificate substantial care iti pot starni rasul: “La un colt de cotitura,/ Da Doamne, Doamne…”
Visul amintirilor din preajma sarbatorilor de iarna este cel mai frumos vis pe care il traim toti in copilarie. Prin excelenta, Craciunul este sarbatoarea copiilor. Oricat de mult ar fi ros asprimea vietii din sufletul omenesc, nu cred sa fie om care sa nu se induioseze la amintirea acelor zile luminoase. Oricat de academici am fi, ori cat de gravi sau de importanti, tot alunecam spre visarea acelor vremuri si retraim copilaria rupand zagazurile ce ne tin departe de universul neprihanit si fericit al copilariei. Indiferent la ce varsta ne aflam, retraim aceste sarbatori redevenind copii. Copiii care am fost se intalnesc cu copiii sau nepotii pe care ii avem acum. Cu obrajii inrositi de ger, incalzindu-ne sufland in pumni, cu batul in mana, dupa o asteptare arzatoare, colindam din casa in casa...
Retraim parca iarasi uimiti de sosirea lui Mos Craciun, de palpairea lumanarilor din bradul frumos impodobit, tulburatoarea bucurie a primirii darurilor. Chiar si pentru copiii zilelor noastre cu camera plina de jucarii, cele aduse de Mos Craciun, poarta cu ele un farmec special. Dar pentru noi, cei care am trait pe vremea razboiului si in saracie, o papusa, o masinuta, o broscuta sau vrabiuta care sa sara dupa ce i-am invartit cheita de care trebuia sa ai grija sa nu o pierzi sau sa o rasucesti prea tare ca sa nu ii rupi arcul, insemna o bucurie care nu mai putea sa aiba asemanare. Un dar de la Mos Craciun ne emotiona asa de tare, incat ne pierdeam firea, mai ales cand ne aducea tocmai ceea ce ne dorisem. Cum mai tremuram de emotie ca Mos Craciun, care stia tot ce facusem peste an, nu-mi va aduce nici o jucarie, caci nu mancam intotdeauna tot ce imi dadea mama, ba uitam sa ma spal pe maini, ca sa nu mai vorbesc de vehementul protest de a inghiti untura de peste. De atata incordare, nici nu bagam de seama ca vocea lui Mos Craciun seamana cu cea a tatalui…
Chiar daca intre varsta noastra de acum si cea a copilariei s-au asternut multi ani, legatura tainica isi pastreaza stralucirea. Cat de bine ne este ca avem puterea de a ne intoarce la bucuriile esentiale ale vietii cu care am plecat in lume si ca avem capacitatea de a retrai din cand in cand in lumea puritatii si frumusetilor asa cum ai creat Tu, Doamne omenirea la inceputurile ei!...

sursa: http://www.alternativaonline.ca/