joi, decembrie 04, 2008

Ideologii si istorii ideologice: traditia romaneasca, de Victor Rizescu


Dezbaterea ideologica romaneasca s-a tradus intotdeauna printr-o confruntare a interpretarilor istorice. Viitorul a fost proiectat la noi cu fata intoarsa spre trecut, tot astfel cum stapanirea asupra prezentului a fost revendicata de tabere rivale in limbajul naratiunilor fondatoare. In mod firesc, ideologiile structurate in jurul unor discursuri istorice au pus in miscare o redutabila dinamica a viziunilor istorice orientate ideologic. Cel mai adesea, subiectul predilect al acestor istorii cu functie legitimatoare a fost tocmai critica structurilor ideologice ale epocilor anterioare. Pentru a plasa corect in istorie curentele de idei romanesti cu aderenta sociala, care au influentat spiritul public si formele politicii, trebuie sa incepem prin a clasa diversele lecturi partizane pe care ele le-au capatat succesiv si a le deslusi resorturile. Istoricul ideologiilor romanesti este nevoit sa rataceasca, deci, printr-un labirint de istorii ideologice. La fel ca in multe alte chestiuni, trebuie sa ne intrebam in ce masura aceasta situatie este o maladie locala sau doar forma particulara a unui fenomen universal.

Chiar fara sa invocam arhaica si inradacinata inclinatie umana de a cauta la capatul timpului perfectiunea inceputurilor, cu siguranta politica reprezentarilor istorice concurente nu a fost o inventie romaneasca. Istoricii ideilor i-au reconstituit originile in chiar acele locuri unde a debutat viata politica moderna (vezi, de exemplu, lucrarile lui J. G. A. Pocock). Inainte de a se ralia ideii de progres, revolutiile moderne au inceput prin a se exprima in termenii legitimitatii restaurate si au pretins sa recupereze vechi drepturi si privilegii, compromise de guvernari abuzive.1 Ulterior, Revolutia Franceza a servit ca o oglinda - tot mai indepartata dar niciodata acoperita privirii - a alternativelor politice moderne. Aceasta a facut ca interpretarea sa neutra sa apara ca o iluzie, orice perspectiva istorica asupra laboratorului politic revolutionar antrenand o optiune ideologica cu repercusiuni in prezentul autorului, dupa cum orice asemenea angajament ideologic a generat un anumit mod de a evalua faptele, oamenii si simbolurile ce populeaza scena istorica revolutionara.

Acelasi exemplu ne arata cat de dificile sunt critica istoriilor ideologice si tentativa de a iesi din cercul lor vicios: Franois Furet a respins lecturile istorice care confera legitimitate dictaturii leniniste prin invocarea precedentului iacobin, pentru a esua intr-o retorica ce inchide interpretarea revolutiei si a intregii culturi revolutionare intr-o critica a totalitarismului din secolul al XX-lea.2

In orice caz, postmodernistii radicali nu se vor mira sa descopere in mediul cultural romanesc o asemenea pluralitate conflictuala a reprezentarilor istorice cu functie ideologica. Unii dintre ei au putut afirma ca pendularea intre reprezentari ale trecutului, in absenta oricarei posibilitati de a le mai sorta prin apelul direct la fapte si marturii, a ajuns sa defineasca starea naturala de existenta a omului cultivat. Lucru adevarat mai ales in ce priveste episoadele de istorie culturala: "() discutia despre Hobbes tinde sa se infatiseze tot mai mult ca o disputa asupra interpretarilor existente decat asupra operei insasi. Cat despre opera, ea pare sa nu mai figureze decat ca un pretext aproape uitat al razboiului interpretarilor in curs de desfasurare. () Cu alte cuvinte, nu mai avem de-a face cu texte, nici cu substanta trecutului istoric, ci doar cu interpretarile lor".3

Nu trebuie sa ne intrebam deci cat de normal este hatisul romanesc al perspectivelor istorice "situate" ideologic, ci care este topografia sa particulara. In plus, daca nu suntem dispusi sa subscriem pesimismului postmodernist exprimat in citatul anterior - dupa cum stim, deja destul de demodat -, trebuie sa acceptam distantarea critica si cautarea obiectivitatii ca pe un efort neincetat. Ne-am obisnuit sa privim instrumentalizarile comuniste ale istoriei - o practica obisnuita a dictaturilor ca pe un fapt cunoscut, cu o existenta indiscutabila (chiar daca interpretarea propusa de Katherine Verdery dupa care fenomenul nu trebuie abordat ca rezultatul exclusiv al manipularilor puterii, ci ca produsul competitiei dintre actori sociali diversi pe o piata a bunurilor simbolice definita prin controlul statului s-a bucurat de prea putina popularitate la noi). Anii postcomunisti ne-au obisnuit, de asemenea, cu o competitie pentru autoritate simbolica purtata in jurul memoriei comunismului sau al momentului cultural 1930. Posteritatea traditiilor de gandire istorica de acest fel initiate inaintea instaurarii comunismului nu a fost insa recunoscuta ca un fapt de la sine inteles, si inca mai putin au fost aceste curente de idei abordate ca forme redutabile de organizare a intereselor in societatea timpului. Asa se face ca, daca deformarile cele mai naive si populare ale istoriei au ajuns sa fie invocate ritualic - si in buna masura exorcizate inutil - in calitate de proiectii vesnic iradiante ale imaginarului colectiv, multe constructii istorice cu o veritabila functie ideologica intarzie sa fie identificate, cartografiate si clasificate ca atare. Alergia postcomunista fata de orice problematica ce a capatat conotatii caracteristice in epoca anterioara explica desigur fenomenul, cel putin in parte. Printre altele, chiar termenul de "ideologie" este acum folosit la noi mai mult in acceptiunea foarte specifica de perspectiva totalizanta asupra lumii in descendenta gnostica (cea mai cunoscuta este desigur definitia lui Alain Besanon), si nu in cea mai larga

- preferata spre exemplu de istoricii "contextualisti" de felul lui Quentin Skinner -, de discurs cultural conectat biunivoc cu dinamica sociala.



Putere si opozitie

Istoria ideologiilor din perioada modernizarii precomuniste romanesti - care s-a desfasurat pe parcursul a mai putin de un secol si jumatate - poate fi impartita in doua mari etape, separate de pragul anilor 1860. In fiecare dintre ele, o elita sociala si politica dominanta a fost supusa unei contestari violente din partea unei contra-elite intelectuale ale carei discursuri critice au invadat spatiul public si l-au controlat hegemonic. In ambele cazuri, discursurile menite sa rationalizeze sistemul existent si sa ii confere o baza ideologica au ocupat o pozitie minoritara. Mai intai, elita boiereasca de origine premoderna, consolidata prin Regulamentele Organice, s-a confruntat in acest fel cu contestatia culturii pasoptiste, primind un sprijin ideologic din partea discursului conservator. Ulterior, elita modernizatoare grupata in jurul Partidului Liberal a avut de infruntat "cultura critica", ale carei argumente centrale au fost forjate initial de conservatorismul evolutionist al gruparii culturale junimiste, pentru a fi apoi insusite, reelaborate si traduse in alte idiomuri ideologice - intotdeauna insa cu aceeasi tinta sociala principala. De aceasta data, rationalizarea intelectuala a statu-quo-ului a capatat expresii incomparabil mai sofisticate, care si-au facut insa aparitia foarte tarziu, in anii 1920, prin sociologiile istorice complementare ale lui Stefan Zeletin si Eugen Lovinescu - chiar daca elemente disparate ale acestor constructii teoretice au aparut cu ceva timp inainte.

Victoria politica a liberalismului pasoptist - in perioada ce a urmat indepartarii protectoratului rusesc in urma Razboiului Crimeei si a Conventiei de la Paris - a mers in paralel cu transformarea sa intr-o ideologie a guvernarii - insotita de practicile aferente - cu o rezonanta publica foarte limitata si foarte diferita prin continut de mesajul intelectual insurgent ale epocii incheiate. Populismul democratic fervent al oamenilor de la 1848 lasa loc liberalismului elitist, baricadat impotriva intruziunii maselor prin legile votului cenzitar, dupa cum proiectele de reforma sociala clamate imprudent si ineficient in epoca revolutionara sunt abandonate pe timp neprecizat in favoarea unei abordari graduale a problemei taranesti, cu toata consideratia pentru echilibrul social si exigentele dezvoltarii nationale. Pasoptistii subscriu fara rezerve la teoriile economice ale liberului schimb - de sorginte britanica, dar insusite de ei pe filiera franceza -, pe care le vedeau ca pe un complement necesar al optiunii lor occidentaliste. Partizanii liberalismului bratienist, in schimb, se aliniaza opiniei lui Friedrich List, dupa care modernizarea capitalista dupa model occidental presupune controlul protectionist al relatiilor de schimb dintre metropolele capitalismului mondial si periferia lor agrara romaneasca, precum si interferenta curenta a statului cu procesele economice. Linia de continuitate dintre cele doua etape ale liberalismului modernizator, peste punctul de inflexiune al transformarii sale din partid de opozitie intr-o componenta a elitei guvernante aflata in continua ascensiune fata de rivala sa conservatoare, este adeziunea ferma la programul constructiei nationale, vazuta ca dezideratul major si prioritatea absoluta a politicilor de transformare sociala. Aceasta forma de liberalism autoritar va intruni, dupa Primul Razboi Mondial, aprobarea lui Zeletin si Lovinescu, ce ii vor recunoaste deschis caracterul "oligarhic" pentru a-i oferi - cu ajutorul unor instrumente intelectuale diverse asamblate in jurul determinismului marxist sau al sociologiei transferurilor culturale dintre civilizatii - argumentele inevitabilitatii istorice.

Daca liberalismul de guvernamant se exprima in idiomuri culturale foarte diferite de acelea ale antecesorului sau de opozitie, tabara ideologica pe care ne-am obisnuit sa o vedem - prin utilizarea mecanica a unor taxonomii occidentale - ca pe o simpla intrupare locala a dreptei conservatoare occidentale manifesta o remarcabila si inselatoare continuitate discursiva. Ideea "organismului" national, a carui crestere naturala nu poate fi violentata prin grefe legislative si institutionale fara a produce un sindrom persistent al inautenticitatii si disfunctii sociale si culturale de durata, se aclimatizeaza in mediile intelectuale romanesti treptat, din epoca primelor ecouri locale ale Revolutiei Franceze si ale reactiilor contrarevolutionare provocate de ea in Occident. Ea se precizeaza in epoca Revolutiei de la 1848, pentru a fi preluata apoi de junimism, care a transmis-o la randul sau, cu pretul adaugarii unor noi inflexiuni, culturii traditionaliste. Diferentele dintre aceste etape ale gandirii politice organiciste nu sunt insa mai putin semnificative. Astfel, conservatorismul boieresc al perioadei pasoptiste se pronunta in favoarea societatii de drepturi si privilegii particulare ale vechiului regim, in vreme ce succesorul sau din vremea monarhiei constitutionale accepta ca pe un fapt consumat si evalueaza pozitiv egalitatea civila instaurata in virtutea unor drepturi universale si legislatia napoleoniana care o insoteste. Mult mai semnificativ este insa faptul ca primul discurs conservator romanesc se revendica de la intelepciunea autentificata de secole a asezamintelor stravechi, in timp ce urmasul sau evolutionist isi bazeaza pledoaria in mod exclusiv pe autoritatea stiintei sociale occidentale, al carei interpret local autorizat se considera a fi. Respingand falsa modernitate romaneasca pentru caracterul sau ne-organic, el respinge deopotriva "barbaria orientala" ce a precedat modernizarea, fara a pune niciodata la indoiala valabilitatea modelului occidental ca unic reper al proiectelor de dezvoltare. Prin aceasta ultima atitudine, junimismul se dovedeste mai degraba un continuator al pasoptismului pe care il blameaza, decat al conservatorismului politic pe care il sustine. In fine, inrudirea dintre companionii lui Balcescu si discipolii lui Maiorescu se manifesta inca si mai pregnant in privinta functiei sociale indeplinite, in epoca respectiva, de fiecare dintre cele doua grupari. Ambele coaguleaza si dau o expresie coerenta nemultumirilor fata de sistemul existent, constituindu-se in veritabile "culturi de opozitie" in raport cu elita conducatoare a epocii.



Sociologii ale elitelor

Sociologia s-a nascut, in Occident, in relatie stransa cu viziunea conservatoare. Aceeasi unda de soc a schimbarii ce a dat nastere unei gandiri si sensibilitati specifice dreptei politice a stimulat si reflectia asupra structurii si dinamicii sociale, iar transformarile induse de procesul egalizarii conditiilor si de revolutia industriala au fost evaluate de catre intemeietorii noii discipline la fel de negativ ca si de catre liderii contrarevolutiei. Temele intelectuale lansate in aceasta cheie ideologica au migrat mai tarziu pe suprafata spectrului politic, fiind incorporate de marxism si de teoriile sociologice liberale.4 Critica sociala romaneasca a cunoscut o traiectorie de evolutie diferita. Ea a fost alimentata initial nu de sentimentul de perplexitate in fata schimbarii nestavilite, ci de revelatia inapoierii si a stagnarii. Analiza conditiilor sociale locale a fost declansata nu de comparatia dintre zvarcolirile lumii urbane, industriale si burgheze si armonia vremurilor patriarhale, ci de cea dintre privelistea deplorabila a lumii autohtone si splendoarea celei apusene. Insemnarile lui Dinicu Golescu pot fi privite ca textul fondator al culturii pasoptiste nu doar pentru ca au impus reperul occidental ca un criteriu de evaluare a performantelor autohtone in toate domeniile, dar si pentru ca au identificat principala sursa a raului in structura economiei agrare si in formele de organizare sociala marcate de slabele virtuti ale clasei boieresti. Elaborate si radicalizate in deceniile urmatoare, pana la lucrarile Comisiei Proprietatii de la 1848 si dincolo de ea, judecatile de acest fel au fost plasate intr-o perspectiva istorica asupra originilor si evolutiei raporturilor juridice si economice dintre boieri si tarani.

Sociologia critica junimista - elaborata de aceasta data, ca si sociologia incipienta occidentala, cu materiale intelectuale preluate din repertoriul conservatorismului european - a construit, in circumstante pe care o noua generatie de intelectuali le percepeau ca radical diferite de cele ale primei jumatati de secol, o alta definitie a raporturilor de putere din societate. Desi marea proprietate funciara era reprezentata in ambele partide de guvernamant si chiar in randurile gruparii culturale asezate "in contra directiei" urmate atunci de lumea romaneasca, junimistii au considerat ca ea se afla deja in defensiva in fata unei categorii sociale al carei reprezentant politic privilegiat era Partidul Liberal si care se autodefinea ca burgheza, functionand in fapt ca o pseudoburghezie birocratica ce spolia societatea prin intermediul mecanismelor statului. Servind o masinarie institutionala disproportionata fata de resursele economice si nevoile sociale reale ale natiunii, si care se amplifica in continuare din cauza presiunilor sale crescande, clasa functionareasca fara nici un rol productiv actiona ca un handicap al modernizarii dupa model capitalist al carei promotor in Romania pretindea ca este. Descriind sistemul politic si social local ca pe o "democratie bugetivora" (P. P. Carp) sau denuntand falsificarea culturii sub zodia "politicianismului" birocratic (Constantin Radulescu-Motru), conservatorismul junimist - ce opta, in acord cu interesele marii proprietati funciare, dar in dezacord cu programul industrializarii prin metode interventioniste al partidului advers, pentru politica economica a liberului schimb international - se putea recomanda ca un reprezentant mai autentic al gandirii si practicii liberale europene decat liberalismul oficial al locului.

In epoca pasoptista, ideile socialiste nu au ocupat o sectiune distincta a spatiului politic, functionand doar ca o componenta a viziunii culturale de ansamblu adoptate de intelectualitatea reformatoare. "Saint-simonismul" si "fourierismul" se bucurau de o larga popularitate printre criticii sociali care combinau entuziasmul fata de liberalismul economic manchesterian cu o pledoarie pentru armonizarea intereselor divergente si fraternizarea dintre clase, de la care se astepta sa fie insufletite de acelasi elan national.5 In anii 1880, spectrul ideologic romanesc se extinde prin adaugarea unei componente marxiste, rezultata de aceasta data nu din importul teoriilor occidentale, ci prin contaminare din partea culturii revolutionare rusesti. Cele doua curente rivale din cadrul acestei culturi a stangii - populismul agrar ce cauta o cale de acces spre socialism prin ocolirea capitalismului si social-democratia ce considera ca evolutia spre lumea socialista pe calea oranduirii capitaliste este destinul de fier al oricarei societati - se revendicau cu egala tarie ca interpretari autorizate si veritabile ale marxismului in lumina provocarilor est-europene. Transplantata pe teritoriu romanesc, dezbaterea ruseasca s-a contopit cu controversele locale despre configuratia capitalismului periferic, pentru a da nastere unor viziuni sociologice situate deopotriva in orizontul marxismului international si in descendenta junimismului. Teoriile lui Stere si Gherea, la fel ca si ale taranistilor sau social-democratilor interbelici care i-au continuat, au denuntat cu toata vehementa fireasca a stangii injustitia si caracterul perimat al economiei agrare, reelaborand in acelasi timp ideea confratilor conservatori din cadrul culturii critice antibratieniste despre ascendenta clasei functionaresti cu majoritate liberala asupra celei mosieresti cu predominare conservatoare in interiorul sistemului politic si social romanesc.



Istorii concurente

In fiecare din cele doua etape istorice pe care le-am delimitat mai sus, dezbaterea asupra realitatilor contemporane s-a tradus printr-un conflict al interpretarilor istorice referitoare la epocile anterioare. Izvorata din revelatiile traite de mediile cultivate autohtone ale "momentului Dinicu Golescu" in fata civilizatiei apusene si animata in egala masura de ardoarea nationalista si de crezul occidentalist, cultura pasoptista trebuia sa acrediteze ideea unei compatibilitati de esenta - care sa faca posibila aculturatia rapida - dintre societatea romaneasca si tarile situate pe o treapta evolutiva superioara. Dovada acestei esente comune a moldovalahilor si a occidentalilor - care, altminteri, era deja furnizata de argumentul recent redescoperitei romanitati a celor dintai, un semn evident al apetentei lor pentru occidentalizare - a fost gasita in trecutul mai indepartat al tarilor din Rasarit. In plus, gloria trecutului medieval, prin care natiunea romana se dovedea depozitara acelorasi insusiri ca si popoarele din Apus, trebuia sa fie invocata ca un argument al inautenticitatii - si ca atare al ilegitimitatii - formelor sociale si politice prezente, rezultate din degenerarea unor asezaminte sanatoase ca urmare a opresiunii straine si a subversiunii interne. In viziunea istorica pasoptista, care a capatat expresia cea mai caracteristica in scrierile lui Balcescu, Evul Mediu romanesc ofera privelistea unei societati cvasiegalitare de tarani proprietari si neaserviti, capabila sa furnizeze o forta militara redutabila statului voievodal. Subminata de extinderea puterii aristocratice sub influenta stapanirii turcesti, a guvernarilor fanariote si apoi a protectoratului exercitat de autocratia tarista, democratia medievala a disparut, impreuna cu mica proprietate taraneasca libera, lasand loc unor inegalitati sociale flagrante ce alimenteaza slabiciunea politica. Dar cum trecutul indepartat romanesc si prezentul occidental isi dau mana intr-o condamnare a istoriei recente si a asezamintelor contemporane locale, rezulta ca influentele democratice si socialiste venite din Apus vor deschide drumul regenerarii nationale, iar vechile libertati medievale vor fi reintemeiate sub o forma noua, in acord cu spiritul timpurilor.

Ambitia de a oferi o dezlegare sociologica a chestiunii taranesti il impinge deci pe autorul eseului "Despre starea sociala a muncitorilor plugari in Principatele Romane in deosebite timpuri" (1846) sa elaboreze primele rudimente ale unei sociologii istorice romanesti. Teza sa centrala - prioritatea proprietatii taranesti fata de cea boiereasca -, avand rolul de a acredita legitimitatea improprietaririi, va fi intampinata de teza opusa, formulata de pe pozitii conservatoare de Barbu Catargiu. Ambele teorii vor avea o bogata posteritate. Extinse si reelaborate in contextul celei de-a doua etape a chestiunii agrare, de la inceputul secolului al XX-lea, ele vor fi insusite de intelectuali critici si istorici profesionisti cu orientari politice diferite, care au reusit treptat - doar partial si nu in aceeasi masura - sa disocieze miza stiintifica a dezbaterii de dimensiunea sa ideologica. Totusi, perspectiva istorica "democratica" a lui Balcescu a putut fi folosita tot atat de bine de Radu Rosetti pentru a argumenta - in asociere cu poporanistii - necesitatea unei noi improprietariri si de Nicolae Iorga pentru a respinge statul modern in numele democratiei organice medievale, inainte de a fi reinterpretata novator de Henri H. Stahl si integrata in corpul unei veritabile sociologii istorice moderne ce satisface toate criteriile cercetarii obiective. In acelasi fel, teoria "aristocratica", dezvoltata succesiv in scrierile junimistilor C. Giurescu, G. Panu si I. C. Filitti, a fost incorporata in sinteza istorica originala - deopotriva stiintific si ideologic - a lui P. P. Panaitescu, pentru a fi apoi redescoperita, din motive cu totul diferite, in cadrele istoriografiei marxiste din prima faza a comunismului, ce trebuia sa interpreteze epoca medievala romaneasca in lumina modelului teoretic cu valabilitate universala al modului de productie feudal.

Istoriile ideologice produse de pasoptisti si de adversarii lor se refereau la lumea traditionala. Cele ale epocii postpasoptiste au fost absorbite de marea dilema a modernizarii, conceptualizata vreme de opt decenii, de la faimoasele eseuri din 1868 ale lui Maiorescu pana in anii 1940, in termenii opozitiei dintre forme si fond. Daca pasoptistii condamnau protipendada regulamentara ca pe un efect al degenerarii sociale ce urma sa fie redresata prin influenta salvatoare a Occidentului, istoria polemica a culturii critice denunta elita modernizatoare - de la inceputurile sale pasoptiste pana la coagularea sa intr-un partid de guvernamant - ca pe produsul unei abordari gresite a obiectivelor occidentalizarii. Condusa de o falsa burghezie care prezideaza asupra unei distorsiuni a economiei capitaliste - ce combina o reeditare a feudalismului in vesminte legislative moderne cu o industrie artificiala si bugetivora - si a unei culturi inautentice, societatea romaneasca este angajata pe o alta traiectorie de evolutie decat Occidentul. Mai grav, ea a deviat si se departeaza in continuare de la acea traiectorie tocmai din cauza strategiei de recuperare a decalajelor de dezvoltare. Tentativa de a arde etapele pe parcursul unei modernizari accelerate, propagand schimbarea sociala de sus in jos prin intermediul statului, a aservit tara clasei birocratice si clientelei sale industriale si bancare, in coabitare cu mosierimea neofeudala. Asa cum vor preciza nu doar autorii de stanga, dar si conservatorul Radulescu-Motru, toate aceste elemente ale elitei conducatoare actioneaza ca agenti coloniali ai burgheziei occidentale, interesata sa integreze Romania in circuitele capitalismului mondial fara sa contribuie la restructurarea sa capitalista interna.

Desi s-au exprimat ca teoreticieni ai autenticitatii culturale, junimistii nu au construit o teorie a specificului national. Ei au respins insa viziunea pasoptista despre romani ca un popor occidental prin esenta sa latina, impreuna cu lectura pasoptista a istoriei medievale. Pornind de la aceasta critica, traditionalismul postjunimist initiat de Eminescu a localizat caracteristicile autentice ale natiunii in universul taranesc anterior modernizarii. Cateva scoli traditionaliste ulterioare au elaborat definitii diferite ale matricei stilistice nationale, ce au privilegiat fie componenta sa religioasa ortodoxa, fie fondul sau etnic primordial de sorginte tracica. Aceste redefiniri identitare au fost insotite de o contestare a viziunii istorice hegeliene, ce ierarhiza culturile pe o traiectorie evolutiva culminand cu modernitatea occidentala.6 In cele din urma, noul relativism cultural romanesc a intalnit curentele europene de critica a modernitatii, pe platforma ideologica a revolutiei conservatoare.

Pe parcursul ultimelor doua decenii, viziunile culturale elaborate de Eliade, Cioran sau Noica in orbita experimentului politic de depasire a modernitatii liberale pe calea dreptei radicale au parut sa focalizeze in mod esential perplexitatile si tribulatiile ideologice romanesti in fata provocarilor modernizarii. Prin comparatie cu aceasta popularitate - exprimata deseori in termeni negativi -, constructiile ideologice ale lui Zeletin si Lovinescu continua sa exercite o hegemonie tacuta asupra presupozitiilor dominante ale viziunii noastre istorice despre caracterul si rolul structurilor sociale si ale curentelor ideologice in procesul de modernizare. Daca junimistii plasau entuziasmul imitativ pasoptist si egoismul de clasa al birocratiei din epoca bratienista pe aceeasi linie a calamitatilor, cei doi aparatori ai elitei politice din anii 1920 ne-au obisnuit sa ignoram diferentele dintre cele doua varste ale liberalismului romanesc, ascunzandu-ne astfel natura programului modernizator in favoarea caruia au pledat nemijlocit. Oferindu-ne propria lor istorie legitimatoare ca pe o expresie a luciditatii si spiritului critic, ei au plasat lecturile istorice provenite din tabara culturii critice in categoria prejudecatilor traditionaliste. Atasand cultura de opozitie pasoptista la propria genealogie si respingand-o in bloc pe cea de descendenta junimista ca pe o bariera in calea modernizarii, ei ne invita sa acceptam ca parti inevitabile si benefice ale trecutului fenomene pe care suntem obisnuiti sa le consideram anomalii ale prezentului. Aceasta nu este, probabil, decat cea mai importanta dintre mostenirile ideologice ce ne-au fost transmise de perspectivele istorice cu functie legitimatoare ale epocii precomuniste.



Note:

1. J. G. A. Pocock, "Conservative Enlightenment and Democratic Revolutions: the American and French Cases in British Perspective", in Government and Opposition 23, 1989, pp. 81-106.

2. Michael Scott Christofferson, "An Antitotalitarian History of the French Revolution: Franois Furets Penser la Rvolution franaise in the Intellectual Politics of the Late 1970s", in French Historical Studies 22: 4, 1999, pp. 557-611.

3. F. R. Ankersmit, "Historiography and Postmodernism", in History and Tropology. The Rise and Fall of Metaphor, Berkeley, The University of California Press, 1994, pp. 162-163.

4. Reinhard Bendix, "Tradition and Modernity Reconsidered", in Comparative Studies in Society and History 9: 3, 1967, pp. 292-346; Robert A. Nisbet, The Sociological Tradition, New York, Bacic Books, 1966.

5. G. Zane, "Saint-simonism si fourierism in Romania", in Studii, ed. de Elena G. Zane, Bucuresti, Ed. Eminescu, 1980, pp. 61-81.

6. Ana Siljak, "Between East and West: Hegel and the Origins of the Russian Dilemma", in Journal of the History of Ideas 62: 2, 2001, pp. 335-358.
(sursa: http://www.cuvantul.ro)

Niciun comentariu: