Putini sunt cântãretii de operã care îsi leagã numele de un rol. Putine sunt personajele care, într-un anume moment, sunt interpretate ideal de un artist. Reperele sunt multe si fixate în timp iar sita valoricã, nemiloasã. Se creeazã un club select al referintelor la care se adaugã, din când în când, foarte rar, câte un nume. În ziua de astãzi, cel al Elenei Mosuc a intrat în aceastã elitã. Vehiculul de propulsie a fost Lucia di Lammermoor. Marea sopranã Renata Scotto afirma cã „Elena Mosuc este astãzi interpreta idealã a eroinei donizettiene. Din punct de vedere vocal, expresiv si interpretativ ar fi fost, cu sigurantã, plãcutã chiar de compozitor.“ Onorantã afirmatie venitã de la altitudinea si autoritatea unei legende a liricii. Nu rãmâne nimic de adãugat decât cã artista româncã se apropie de orice personaj cu aceeasi mãiestrie, fie cã este vorba de Elvira sau Gilda, Violetta sau Maria Stuarda, Regina Noptii sau Zerbinetta, Mimi, Lii sau cele patru eroine din „Povestirile lui Hoffmann“. sirul poate continua.
Esentele belcantoului Asadar, Lucia di Lammermoor, rolul-mãnusã, rolul-autograf, rolul-emblemã... Am reverificat aceste asocieri la douã recente spectacole ale Operei din Zürich, dupã ce, acum câtiva ani, le observasem în sala Operei Nationale bucurestene. Kalasnikoave, câini si o gãleatã Autorul mizanscenei, italianul Damiano Michieletto, a transpus actiunea în zilele noastre (oamenii lui Enrico sunt paratroopers cu kalasnikoave si câini) dar cu destule inadvertente si simbolisticã mai mult sau mai putin reusitã. Partenerii si seful de orchestrã Câstigul datorat regiei a fost însã jocul actoricesc convingãtor insuflat tuturor interpretilor. Finalul actului al II-lea a avut patinã filmicã, cu un Edgardo debordant scenic, batjocorit în fel si chip de oamenii lui Enrico. Acest Edgardo, tânãrul tenor Vittorio Grigolo se implicã, se aratã ultra-pasional (italian, nu?!), cântã cu alurã, cu acute puternice, dar slefuirea frazãrii trebuie sã-i stea în atentie în ceea ce priveste moliciunea expresiei. Indubitabil, intentiile de mezzevoci din dificila scenã a turnului se cer restudiate. Per ansamblu, gustul sãu artistic pare mai mult subordonat pornirilor temperamentale decât rafinamentului. Cel putin în acest stadiu al evolutiei sale. Prestatia tenorului a crescut odatã cu avansarea spectacolului, cu un punct maxim în tabloul final, aria „Fra poco a me ricovero“ si scena mortii „Tu che a Dio spiegasti l'ali“.
Da, Elena Mosuc este în primul rând o mare belcantistã, un glas care rãspândeste în aceste zile mireasma epocii de aur a liricii, a unui stil dificil si rar împlinit. A pune virtuozitatea în slujba expresiei, esentã a belcantoului, înseamnã sculptarea perpetuã a desenului melodic. Suportul tehnic este indispensabil si soprana îl stãpâneste, îl foloseste cu priceperea si potrivirea venite dintr-o solidã culturã de stil. Acestea sunt fundamentele. Urmeazã mãiestria interpretãrii. Cu glas proaspãt, clar si strãlucitor, cu intuitia frazãrii prelungi, a cântului spianato di grazia, cu agilitãti uimitoare, Elena Mosuc modeleazã fãrã oprire portativul, urmând dramaturgia si sustinând-o.
Iatã o succesiune. Expozeul limpede al cavatinei „Regnava nel silenzio“ din primul act, precedat de recitativul plin de atacuri moi de sunet, dezvoltã un legato impecabil, ca o mângâiere elegantã, evocatoare, pigmentatã de pianissime diafane. Totul este învesmântat în lanturi de nuante mezzoforte-diminuendo („l'ombra mostrarsi a me“) iar vocalizele acute plutesc („si, pria si limpida, ah, si rossegi?“). Evocarea se încarcã pasional si expansiv („Egli i luce a'giorni miei“) iar sectiunea în Moderato, „Quando rapito in estasi“, pulseazã în spirit, ruladele sunt de ametitoare virtuozitate, în timp ce încoronarea vine prin stratosfericele supraacute ce sunt lansate cu stupefiantã usurintã si dominã spatiul acustic. Mai apoi, sectiunea „Verrano a te sull'aure“ din duetul cu Edgardo se dezvoltã ca o boare purificatoare ce iradiazã sperantã si iubire.
În scena cu fratele Enrico din actul secund, schimbã registrul si rostirea amenintãtoare, dramaticã „Il palor funesto, orrendo“ alterneazã cu intarsiile de piano-mezzoforte din „Soffriva nel pianto“, o obsesie a sfârsitului cãtre care o preseazã Doamna în alb, simbol al Mortii, personaj mut, introdus de regizor. Tulburarea, tensiunea interioarã a Luciei se transformã în rugã fiebinte, în imploratie si vocea capãtã colorizãri piangendo odatã cu fraza „Tu che vedi il pianto mio“. Este exemplar cum Elena Mosuc reuseste sã exprime o atât de mare varietate de stãri numai prin inflexiuni de glas. Iatã spre pildã, în celebrul sextet din acelasi act, ni se oferã o micã bijuterie, „La mia condanna ho scritta“, sfâsietor expusã, cu subtilitatea forjãrii graduale a nuantelor (messa di voce!).
Marea scenã a nebuniei din actul al III-lea contrapune glasul sopranei sunetelor flautului însotitor. O perfectã simbiozã a cânturilor instrumentale, în care Elena Mosuc adaugã pianissimele eterate ale transei („Il dolce suono“), forta terificelor viziuni („Il fantasma!“), sonoritãtile vibrante de adâncã emotionalitate („Ardon gl'incensi“), sunetele albe ale dementei, staccaturile de cristal ale delirului („Spargi d'amaro pianto“).
Asa a fost din unghiul vocalitãtii. În plus, în spectacole, artista a jucat intens si neobosit, cu expresii faciale si corporale potrivite, într-o regie deloc comodã. O mare cântãreatã aflatã la apogeul carierei, o Lucia de referintã! Câtã dreptate avea Renata Scotto!
Elementul forte de decor (Paolo Fantin) a fost un turn înclinat înalt cât scena, pe ale cãrui scãri, la scena nebuniei, Lucia aleargã tot timpul de jos si pânã sus, pentru ca în final sã se arunce în gol oprind rãsuflarea tuturor. Cascadorul Ferdinand Fischer, desigur, un mare profesionist. Jocurile de lumini, puternic folosite – o bunã reusitã a lui Martin Gebhardt, lighting designer.
Elementul forte al viziunii a fost prezenta acelei elegante Doamne în alb (autoarea costumelor, Carla Teti) care îi stã permanent în preajmã eroinei principale, îi chinuie simtirea, împingându-o – încã din duetul cu Enrico – la sinucidere.
Scriam de inadvertente. N-am înteles de ce regizorul i-a tinut depãrtati unul de celãlalt pe îndrãgostitii Lucia si Edgardo, vreme de mai bine de jumãtate din duetul lor de iubire, el în turn, ea pe lângã fântâna amintirilor funeste. Dar, ce fântânã? Pur si simplu, o... banalã gãleatã de bãtãturã! „Quella fonte“... cânta Lucia în recitativul cavatinei si se oglindea în gãleatã. Ce ridicol! Tânãrul Michieletto ar trebui sã mai studieze dictionarele de simboluri ca sã-si mai tempereze imaginatia derapantã. I-l recomand pe cel semnat de Jean Chevalier si Alain Gheerbrant!
Dar Grigolo este un nume de perspectivã, dupã cum se aratã si cel al lui Massimo Cavalletti, interpretul lui Enrico. Rãmâne doar ca tânãrul bariton italian sã deprindã, cu vocea sa frumoasã, valorizarea deplinã a frazei, a accentelor, tratarea nuantelor. si pe el, elanul îl poartã cãtre fortarea notelor înalte care, astfel negociate, zboarã infinitesimal peste tonul corect. Este firesc ca, în atare manierã, lungimea si autoritatea lor sã sufere.
Experimentatul bas László Polgár a fost Raimondo cool, de impecabilã atitudine, cu glas sonor, dar usor uzat si cu Fa-ul acut al tabloului al IV-lea aproape escamotat.
În alte roluri au cântat Boiko Zvetanov (Arturo), Katharina Peetz (Alisa), Bogus³aw Bidziñski (Normanno).
La pupitru, veteranul si renumitul maestru Nello Santi acuzã anii. Câte ceva din fermitatea mâinii s-a mai pierdut si atacurile instrumentale suferã (tabloul ultim). Începuti funebru în introducerea orchestralã, tempii rãmân excesiv de domoli în mare parte, cu accelerãri ciudate pe parcurs (intrarea lui Arturo) ca o revenire la firesc. Urmãrirea cântãretilor este însã exemplarã, ceea ce nu e deloc putin.
Ansamblurile Operei din Zürich, cor, orchestrã, la înãltime. Pe prima scenã liricã elvetianã, noua productie cu „Lucia di Lammermoor“ a stat însã sub semnul de mãiestrie al Elenei Mosuc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu