Criza alimentară mondială văzută de Ion MARIN

---

În lume se petrece o dramă imensă, o criză alimentară mondială fără precedent, care bagă zilnic în mormânt mii de înfometaţi din Africa, în special, dar şi pe alte continente unde acest flagel e mai rar întâlnit. Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială au fost acuzate pe faţă că au dus o politică financiară menită să îndatoreze ţările din lumea a IV-a (Somalia, Etiopia, Ruanda, Bolivia, Peru etc.) dincolo de limitele suportabilităţii, astfel că straturile cele mai sărace ale populaţiei, dependente de monoculturi, au ajuns în starea disperată a muritorilor de foame, pe care nimeni, nici Crucea Roşie, nici FAO, nici OMS nu mai au cum să-i salveze. În România, această nenorocire absurdă este puţin mediatizată, ca tot ce ţine de efectele devastatoare ale globalizării, pe de o parte datorită dezinteresului publicului de la noi pentru actualitatea extremă, pe de alta, din cauza poziţiei favorabile finanţei mondiale cultivate de mogulii presei autohtone.
Aşa stând lucrurile, cu atât mai puţin se străduieşte cineva să facă o legătură între marea criză alimentară mondială şi adevăratul dezastru în care a fost împinsă şi agricultura românească. An de an, producţia agricolă este tot mai mică, agricultura pierzând anul trecut peste 15 la sută din ponderea sa în PIB, fără ca să se întrevadă vreo schimbare notabilă. Potenţialul agricol românesc este imens, putându-se ajunge, în cazul în care s-ar utiliza metodele intensive din ţările europene – ca în Franţa sau măcar ca în Ungaria – la o producţie de patru ori mai mare decât cea necesară populaţiei. Ştim însă că România importă 75 la sută din produsele agroalimentare, ceea ce înseamnă că agricultura noastră mai produce o pătrime din necesar şi o şaisprezecime din potenţial. Alături de aceste date generale, dramatice sunt amănuntele. Se practică astfel, pe scară largă, cultivarea plantelor tehnice, a monoculturilor, în special a rapiţei, pentru uleiuri industriale, care va duce la sărăcirea extremă a solului, ceea ce este un proces similar cu cele prin care au trecut cu decenii în urmă ţările ajunse astăzi în sapă de lemn.
De altfel, asemănările nu se opresc aici. Bătaia de joc faţă de pământul ţării, cât a mai rămas, fiindcă în mare măsură a fost înstrăinat, vândut pe nimic investitorilor străini, explică şi importurile masive de alimente, cele mai multe contrafăcute, periculoase pentru sănătate şi sărăcia extremă în care se zbat mulţi români (peste 3 milioane, după datele FMI) şi deficitul comercial imens, şi datoria externă în creştere.
Un şir de veritabile crime în lanţ, pentru care observăm că guvernanţii nu sunt deloc ţinuţi a răspunde. Oare fiindcă ceea ce fac se înscrie perfect în paradigma de care vorbeam la începutul articolului?