Cronica de carte,
 |
Cu cel de-al doilea roman al sau, Filip Florian se clasicizeaza. Zilele regelui reprezinta un certificat de maturitate nu doar pentru autor, dar si pentru romanul romanesc contemporan, apt sa orchestreze in mod complex si armonic tema "nationala" alaturi de obsesii personale precum tema intimitatii, atit de pregnant reliefata la acest autor inca din Degete mici. Istoria printului devenit domnitor Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig de Hohenzollern-Sigmaringen, pregatindu-se sa-si transforme tara in regat si pe sine insusi in rege, cu un comportament demn in fata sultanului si eroic pe cimpul de lupta, este istoria nasterii unei natiuni moderne (remarcabil curajul lui Florian de a se lua la trinta cu o tema "patriotica", ocolita nu doar de junii autofictionari, ci si de incercatii intertextualisti de genul Razvan Radulescu!), cu duioasele bilbiieli inevitabile, cenzurate cu un subtil umor de catre narator. Ideea nationala e urmarita de autor cu inteligenta in detectarea si eliminarea notelor false, cu o naturalete a tonului autoironic si postmodern care inca lipseste din discursul public din Romania. Dar Florian nu cauta sa bifeze casutele dintr-un program national de acoperire a tuturor epocilor istorice din trecutul tarii. Pentru el, tema nationala are importanta pentru alte motive decit analiza sufletului etnic. De fapt, aceasta face parte dintr-un proiect personal mai amplu, din care numai jumatate este crearea unei variante cit mai credibile de realitate prin vizitarea, minutioasa documentar, a epocii primei modernizari a tarii.
Mai toate personajele par mereu simpli martori ai propriei vieti
Nu cred ca surprind multa lume atunci cind afirm ca Romania afacerii Stroussberg si a Razboiului de Independenta, asa cum o prezinta Florian, este opera de imaginatie. Nu ma refer aici la micile inexactitati, precum aceea ca viitorul domnitor Karl de Hohenzollern era capitan de vreo doi ani in 1866, si nu "astepta de aproape un deceniu avansarea". Exista alte semne, mai subtile, care ne obliga sa luam act de deformarea creatoare a realitatii istorice si sa-i cautam intelesul atribuit de catre romancier. De exemplu, calatoria plina de peripetii a dentistului berlinez Joseph Strauss pe urmele domnitorului Carol, obligat sa-si insuseasca, asemenea stapinului sau, o identitate de camuflaj pentru a traversa Austria ostila. Dentistul nu este, evident, nici domnitor si nici militar in teritoriu inamic pentru a se ingriji intr-atit de siguranta personala. Devine limpede ca intre Carol si Joseph Strauss functioneaza un paralelism de destine, deocamdata in registru bufon, mai tirziu, in timpul razboiului, intr-unul solemn si, finalmente, in tonalitate armonica si linistita, cu impacarea inteleapta a omului matur, care si-a trait viata. Si intr-adevar, istoria venirii printului Karl de Hohenzollern pe tronul meschin al Principatelor Romane si a eforturilor civilizatoare ale acestuia in semibarbaria orientala este dublata de catre aceea, uneori lirica si alteori bufona, in fond insa doar umana, a dentistului sau, Joseph Strauss. Dentistul poate reprezenta un alter-ego al regelui, repetind actiunea acestuia de civilizare a haosului romanesc la nivelul strazii, prin actiunea sanitara a meseriei sale si prin legarea sa afectiva de patria adoptiva. Semnificativa in acest sens ar fi nu doar participarea lui ca auxiliar medical la campania din 1877 alaturi de domnitor, ci mai ales gestul prin care isi inaugureaza casnicia cu Elena Ducovici, aruncind-o in apa putin adinca si inca limpede a Dimbovitei bucurestene – pentru ca "relele sa se spele si inima sa i se limpezeasca", dar si ca un simbolic botez intru noua lume romaneasca din care amindoi vor face parte de acum inainte ca o familie.
Ca o proba de virtuozitate insa, lucrurile nu se opresc aici. Povestea deja dubla este triplata prin interventia motanului Siegfried, care-si insoteste stapinul intr-un cos de la Berlin la Zurich, pe apele lacului Konstanz, apoi pe tren pina la Pesta si cu vaporul pe Dunare pina la Giurgiu, pentru a se stabili alaturi de stapin in Lipscani, realizindu-si aici puternicele instincte conjugale. In acest roman orchestrat cu atita indeminare, motanul-scriitor este "poetul", veritabilul sentimental, trubadurul pe care pisicile din Berlin, pentru care s-a batut adesea cu motanii strazii, il pling atunci cind pleaca. Prin comparatie, Joseph Strauss nu este decit un ins anost, lipsit de interioritate, caruia ii ia mult timp ca sa-si descopere capacitatea de a iubi. Siegfried este un indragostit flamboaiant, autor de veritabile "poeme" scrise cu ghearele pe spatarul de plus al scaunelor din cabinetul dentistului. Noul "motan Murr" psalmodiaza la nesfirsit, descriindu-si sentimentele de iubire fata de soata sa, pisica Rita, pe care el o numeste Manastamirflorinda – dragostea transfigureaza, nu-i asa? – si fata de nenumaratele progenituri care urmeaza. Lirismul sau poate parea ochiului grabit un excesiv rasfat al autorului, prea indragostit de propriul scris, de o calofilie mergind spre kitsch, o oda de gust indoielnic dedicata pisicilor – si ce te faci daca nu esti ceea ce se cheama o cat person? Insa Siegfried este mai mult decit o chintesenta de sentimentalism. Adesea, interventiile sale au loc in registru clar parodic, toate incidentele de acest tip din roman fiind cruciale: de exemplu, relatarea duioasa a "dezvirginarii" pisicii Manastamirflorinda sau moartea "eroica" a motanului in momentul incoronarii ca rege a lui Carol I. E clar ca Siegfried este adus aici pentru valoarea sa de contrast fata de cei doi barbati pe care cartea ii urmareste – si mai e clar ca lectia lui Hoffmann a fost inteleasa in profunzime de catre Florian: nu pufosenia adorabilului motan e in chestie, ci permanenta intretesere a destinelor regelui solemn si dentistului rigid cu miorlaielile sentimentale ale unui animal. Pentru ca, pina la urma, motanul Siegfried este singurul detinator al unei interioritati in aceasta carte in care mai toate personajele par mereu absente, simpli martori ai propriei vieti.
Calitatea esentiala a romanului este inteligenta constructiei
Prezenta motanului arata cit de atent este lucrata cartea, deplasind semnificatiile dinspre "ideea nationala" spre idealul domestic. In comparatie cu istoria modernizarii Romaniei prin eforturile unui domnitor neamt, povestea lui Siegfried este o continua invocare a fantasticului. Situatia hoffmanniana a motanului care scrie "scrisori", care sufera din dragoste si are sentimente conjugale si paterne, care relateaza duios "dezvirginarea" soatei si piere naprasnic in sacrificiul suprem – reprezinta semnalul unei derive consistente catre fantastic a intregii carti. Prin bresa facuta de Siegfried, totul este absorbit din istorie in fantezie: Joseph Strauss are viziuni metareale la bilci, casele din Bucuresti sint incendiate din turnul Coltii cu ajutorul unei lentile, Carol I dovedeste un neobisnuit curaj in fata sultanului dupa ce ingereaza un misterios ceai de ciuperci, au loc aventuri ale printului cu o prostituata oarba si apare un descendent nelegitim al acestuia, neconsemnat in cartile de istorie, si cite altele. In si mai mare masura trece Joseph Strauss printr-o educatie sentimentala, data fiind proximitatea sa fata de maestrul in materie Siegfried. De la tinjirea vaga dupa afectiune si satisfactiile indolente din bordelul berlinez "Unspe tite", Joseph trece la iubirea fata de Elena Ducovici, cu care se si casatoreste, urmindu-l inca o data pe conjugalul motan pe drumul odraslirii de urmasi. Iar domnitorul devine si el un burghez intre ceilalti, fotografiindu-se inconjurat de multime la Mosi, ca in cunoscuta schita caragialiana (dar si ca in Slavici: la bilci isi fac aparitia "samadai si slugi"!), sensul acestei prefaceri constind in aclimatizarea neamtului sub soarele lenes, balcanic, in descoperirea unei interioritati a rigidului capitan de dragoni prusac.
Inchei aceasta cronica fara sa fi spus mai nimic despre fraza lui Filip Florian, lunga, kilometrica, invaluitoare ca un boa constrictor, cuprinzind intr-o singura desfasurare sintactica destine intregi sau chiar epoci intregi. Fraza nu este insa un simplu ornament, dupa cum calitatea esentiala a romanului lui Florian nu este "frumusetea", ci inteligenta constructiei. Cuprinzind o lume intr-o fraza, pastrind tonul egal si molcom, Filip Florian creeaza o imagine concreta a intimitatii dorite in secret de toate personajele sale. Povestile sale conflueaza la raspintii pur lirice si vag ironice. Ramine sa vedem daca triumful intimitatii se va permanentiza in proza viitoare a lui Filip Florian si ce alte intrupari va mai putea ea sa capete dupa aceea a miorlaitorului poet din aceasta carte.
Filip Florian, Zilele regelui
, colectia
"Fiction Ltd.", Editura Polirom, 2008
(sursa: http://www.supliment.polirom.ro)
 |
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu