Din războiul politic la care asistăm de câţiva ani încoace reiese că orice eveniment are cel puţin două realităţi opuse, fiecare partid se crede îndreptăţit să-şi pervertească realitatea spre beneficiul său. Mă întrebam totuşi cum poate reacţiona istoria astfel încât să nu excludă realitatea după interesele de moment? Iată un articol care se potriveşte ideii mele, fără a atinge neapărat substanţa ei.
Cunoasterea istorica: posibilitati, limite, primejdii
Florin Constantiniu
Este de mirare cat de reticenti, daca nu chiar ostili, sunt istoricii, in majoritatea lor, fata de problemele gnoseologiei istorice. Intocmai ca si in filozofie, in teoria cercetarii trecutului sunt de distins doua zone de abordare: ontologia si gnoseologia. Cea dintai isi propune sa fixeze rolul diversilor factori, grupati in doua mari categorii materiali si spirituali in evolutia societatii; cea de a doua sa raspunda la intrebarea: poate istoricul sa reconstituie si sa explice evenimentele? Istoricilor, in general, si celor romani in special, nu le place sa discute despre bazele teoretice ale meseriei lor, care le apar ca simple speculatii sterile. Multi resping insasi ideea ca istoria ar fi o stiinta. In lectia de deschidere a cursului sau de la Universitatea din Bucuresti (1 noiembrie 1894), Iorga spunea: "Exista disciplina istoriei, care se intereseaza de fapte ca atare; exista o filosofie a istoriei, care pune istoria in legatura cu alte discipline, care cauta in ea principiile generale, metafizice, in sensul cel mai onorabil al cuvantului. Intre cele doua nu e loc pentru nicio stiinta"1. Aceasta filozofie a istoriei, vazuta ca o metaistorie, nu este pe placul istoricilor. Cel mult, ei au fost dispusi, dar numai in perioada de succes a materialismului istoric, sa discute daca primatul in dezvoltarea colectivitatilor umane apartine conditiilor materiale de existenta sau daca, in procesul istoric, poate fi identificata existenta unor legi obiective de tipul legii concordantei obligatorii dintre relatiile de productie si caracterul fortelor de productie. In timp ce pentru ontologia istorica s-a manifestat un anumit interes, pentru gnoseologia istorica respingerea a fost masiva. Daca Monsieur Jourdain se mira ca face proza fara sa stie, istoricii (nu toti!) se indigneaza sa discute despre ceea ce fac ei de o viata, fara sa fi stiut de gnoseologia istorica. Imi ingadui o amintire: cand a aparut, in traducere romaneasca, volumul lui Paul Veyne, Cum se scrie istoria2, un istoric roman adaug, dintre cei mai cunoscuti a avut o explozie de indignare: "Nu am nevoie, pentru a-mi face meseria, pe care o practic de atatea decenii, sa stiu ce sunt retrodictia, cauzalitatea sublunara sau cotidianitatea". El considera si nu fara dreptate ca, din dorinta de a parea novatori si profunzi, istoricii francezi prezentau lucruri elementare intr-un limbaj pretentios si ca, in ultima instanta, reflectiile si consideratiile lor erau lipsite de orice valoare.
Exista in aceasta atitudine pe care, repet, in parte, doar in parte, o impartasesc o anumita prezumtiozitate. Istoricii cred ca se pot emancipa de orice considerent teoretic sau filozofic si ca isi pot desfasura investigatia dupa "bunele" principii enumerate la sfarsitul secolului al XIX-lea de exponentii pozitivismului istoriografic Victor Langlois si Charles Seignobos (de multe ori fara sa-i fi citit, intr-atat sunt ele de inradacinate in practica anchetei istorice). Respingerea considerentelor teoretico-gnoseologice este si mai puternica in fostele tari comuniste, unde, cel putin in principiu, timp de peste patru decenii a existat o saturatie ideologica, prin asezarea cercetarii istorice pe temeiul materialismului dialectic si istoric. De precizat insa ca, in Romania, incepand din anii 1960 marxismul a devenit numai un simplu enunt, iar studiul istoriei s-a facut dupa incercatele si traditionalele metode pozitiviste. Acesta este si motivul pentru care in Romania spre deosebire de Polonia, si ea o tara rusofoba nu s-a manifestat o autentica scoala marxista de istorie.
Oricat ar fugi istoricii de gnoseologia istorica, ea ii urmareste in practica lor cotidiana, aparandu-le sub forma unei piedici in cercetare. Ceea ce marele public nu stie este ca istoria nu constituie o simpla transpunere a datelor culese din izvoare in paginile studiului sau. Marturiile sunt, de regula, contradictorii, iar istoricul are de strabatut un adevarat labirint pentru a gasi raspunsul corect.
Unde este adevarul?
Iata un exemplu: la 9 aprilie 1941, Grigore Gafencu, ministrul Romaniei la Moscova, raporteaza ca, in seara zilei de 8 aprilie, fiind prezent la o receptie data la Ambasada Japoniei, "a fost luat de o parte de Visinski", prim-loctiitor al comisarului poporului pentru Afacerile Straine, care i-a transmis un mesaj calduros catre generalul Ion Antonescu, in care se spunea, printre altele: "Avem cel mai deplin respect pentru domnul General Antonescu, care ne-a dovedit ca tine, intr-adevar, cu toata loialitatea, sa imbunatateasca raporturile romano-sovietice. Te rog sa-i comunici ca Guvernul sovietic are cele mai bune intentiuni fata de Romania si ca tine sa o asigure din nou cu toata hotararea ca nu are nicio pretentie impotriva ei, ci doreste ca raporturile intre cele doua state sa fie cat mai trainice si cat mai increzatoare". Grigore Gafencu preciza ca "Visinski mi-a atras staruitor atentiunea asupra caracterului strict confidential al acestui schimb de cuvinte. Va rog, la randul meu, sa nu fie comunicat absolut nimanui. Starui asupra faptului ca Visinski s-a adresat in mod spontan, fara nicio aluzie sau provocare din partea mea"3.
In nota de convorbire, intocmita de A.I. Visinski, se intalneste o cu totul alta versiune: "In timpul dejunului de la Tatekawa (ambasadorul Japoniei la Moscova n. n.), Gafencu a incercat de doua-trei ori sa deschida discutii in problemele balcanice. Gafencu este extrem de multumit de tratatul incheiat de noi cu Iugoslavia (referire la Tratatul de prietenie si neagresiune din 5 aprilie 1941, cu un straveziu caracter antigerman n. n.). La intrebarea mea ce cred guvernul roman si generalul Antonescu despre aceasta, Gafencu a raspuns ca nu dispune inca de informatii precise, insa nu se indoieste ca generalul Antonescu gandeste la fel cu dansul. Generalul Antonescu a adaugat aproape in soapta Gafencu le este tributar germanilor. El nu are libertatea de a actiona asa cum ar dori". Discutia continua apoi asupra unor probleme ale relatiilor bilaterale si se incheie astfel: "Referindu-se la situatia interna din Romania, Gafencu mi-a comunicat, printre altele, ca in prezent a crescut vizibil influenta lui Maniu si el precizeaza ca este un lucru pozitiv"4.
Compararea celor doua versiuni ale dialogului Gafencu-Visinski, din 8 aprilie 1941, prezinta diferente esentiale: Gafencu atribuie initiativa discutiei lui Visinski, in timp ce Visinski o atribuie lui Gafencu; nota de conversatie a lui Visinski nu face nicio referire la mesajul transmis lui Ion Antonescu; potrivit aceleiasi note, Gafencu ar fi facut observatii in dezacord cu calitatea sa de ministru al Romaniei si, deci, de reprezentant al guvernului prezidat de Antonescu, pe atunci ministru ad-interim al Afacerilor Straine (Ion Antonescu "tributar germanilor"; Maniu, lider al opozitiei, cu o autoritate in crestere).
Care este adevarul? Nu intentionam sa transformam textul de fata intr-un studiu de istorie, dar exemplul citat mai sus dezvaluie dificultatile intampinate de cercetator in reconstituirea faptelor.
"Cum?" si "De ce?"
Investigatia istorica se desfasoara pe doua paliere: mai intai, istoricul urmareste reconstituirea evenimentelor, calauzit, asadar, de intrebarea "Cum?" (cum s-au petrecut faptele?), apoi el trece la cautarea raporturilor cauzale, pentru a raspunde la intrebarea "De ce?"5. De fapt, aici intervine marea incertitudine: izbuteste istoricul sa desluseasca in complexitatea faptelor, unele petrecute cu secole sau chiar cu milenii in urma, relatia de cauza-efect? Uneori, el lasa propria logica sa intervina fara a avea certitudinea ca logica si istoria coincid. Un exemplu concludent pentru limitele interpretarii istorice il ofera chiar N. Iorga. Se stie ca reforma sociala a lui Constantin Mavrocordat abolirea rumaniei si redefinirea statutului vecin a avut loc in Tara Romaneasca in 1746, iar in Moldova, in 1749. Intr-unul dintre studiile sale, marele istoric a avut o scapare de memorie si a inversat datele, afirmand ca reforma sociala a avut loc mai intai in Moldova (1746), intrucat era mai deschisa ideilor luministe ca urmare a contactelor mai frecvente cu Apusul si a vecinatatii Poloniei, ea insasi racordata la curentele occidentale6. Este o dovada a usurintei cu care istoricul oricat de mare ar fi el stabileste relatii de cauzalitate, care nu au existat niciodata.
Efortul cognitiv al istoricului este supus unei permanente reinnoiri, ca urmare a descoperirii de noi surse de informatie (in sensul cel mai cuprinzator al termenului, de la vestigii arheologice pana la izvoare documentare si narative). Orice element nou poate schimba constructia sa interpretativa, obligandu-l sa-si revizuiasca opiniile. Ernst Nolte avea dreptate sa scrie ca "revizuirile sunt painea cea de toate zilele a cercetarii stiintifice"7.
Aceste revizuiri nu au nimic de-a face cu revizuirile conjuncturale impuse de Ministerul Adevarului (pentru a relua formula lui Orwell) din regimurile totalitare. Din 1947, anul aparitiei celei dintai editii a manualului de istorie a Romaniei, sub redactia lui
M. Roller, si pana in 1989, "metamorfozele" cunoscute de un sir de evenimente sau personalitati din istoria nationala au ilustrat perfect remarca potrivit careia era mai usor de prevazut viitorul decat de cunoscut trecutul. Relativizarea abuziva a cunoasterii istorice a discreditat-o in ochii marelui public, devenit suspicios in fata atator schimbari de prezentare si evaluare.
Amenintarea politicului
Intruziunea politicului in activitatea istoricilor este profund nociva. Faptul ca "istoria este neindoielnic cea mai politica dintre stiintele umane"8, atrage spre ea politica, iar omul politic doreste sa-l instrumentalizeze pe istoric si sa-i atribuie functii ce-i sunt straine, in detrimentul statutului sau stiintific. Istoricul francez Jacques Julliard a pus problema in termeni clari si categorici: "Istoricul, profesor de drepturile omului? Monitor al constiintei universale? Este a cere mult si chiar prea mult! In demersul istoricilor care au fondat asociatia Libertate pentru istorie (creata acum cativa ani in Franta n. n.) este, mai degraba decat o reactie corporativa, pe care unii i-au reprosat-o, un reflex de umilinta: suntem niste umili cercetatori. Din descoperirile noastre la modul indicativ nu vrem sa tragem concluzii la modul imperativ. Cu atat mai mult refuzam ca altii sa le traga, sprijinindu-se pe noi. Nu suntem auxiliari ai justitiei. Nu suntem martorii moralitatii"9.
Procesul de cunoastere este perturbat de orice interventie a factorului politic, gata sa-si impuna, gratie mijloacelor de putere de care dispune, punctul sau de vedere cercetarii. Aceasta din urma reprezinta un proces niciodata incheiat (ca, de altminteri, in orice domeniu al cunoasterii), niciodata fixat in texte sau rapoarte finale (doar daca este vorba de adevaruri banale), intotdeauna intemeiat pe principiul cartezian al indoielii metodice.
Istoricul ca persoana are mijloace limitate de cunoastere (incepand cu capacitatea sa intelectuala si terminand cu sursele istorice), dar istoria ca proces de cunoastere are in dezvoltarea ei necontenita posibilitati nelimitate.
Note:
1. N. Iorga, Generalitati cu privire la studiile istorice, ed. a III-a, Bucuresti, f. e., 1944, p. 18.
2. Paul Vayne, Cum se scrie istoria, Bucuresti, Ed. Meridiane, 1999.
3. Ministerul Afacerilor Externe al Romaniei, Ministerul Afacerilor Externe al Federatiei Ruse, Relatiile romano-sovietice. Documente, vol. II: 1935-1941, Bucuresti, Ed. Fundatiei Culturale Romane, 2003, pp. 496-497.
4. Ibidem, pp. 495-496.
5. Ennio di Nolfo, Introducere in istoria relatiilor internationale, Bucuresti, Ed. ALL, 2007, p. 29.
6. N. Iorga, "Le despotisme clair dans les Pays roumains au XVIIIe sicle", in Bulletin of the International Committee of Historical Sciences, IX (1937), nr. 34, p. 109.
7. Franois Furet, Ernst Nolte, Fascism si comunism, Bucuresti, Ed. Univers, 2000, p. 98.
8. Jacques Julliard, "Lavenir de lhistoire", in Le Nouvel Observateur, Hors-srie "Lhistoire en procs", nr. 70 (novembre/dcembre 2008), p. 82.
9. Ibidem, p. 83.
(sursa: http://www.cuvantul.ro)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu