miercuri, decembrie 03, 2008

Mircea Ivanescu si poezia irealitatii imediate, de Paul Cernat


Adoptat de Sibiu si revendicat de Transilvania pentru spiritul sau mitteleuropean, septentrional, Mircea Ivanescu este de fapt un bucurestean pursange. La Bucuresti s-a nascut (pe 26 martie 1931 in familia unor intelectuali), aici a urmat liceele Spiru Haret si Sfantul Sava Tot aici a facut si Filologia, sectia de limba si literatura franceza, desi trece, indeobste, drept un emul al culturii anglo-americane in poezie si drept un traducator predilect din limbile engleza si germana. Engleza a invatat-o, de altfel, de la tatal sau, apoi singur, ceea ce arata daca mai e nevoie ca in arta autodidactismul constituie, adesea, un avantaj. Alt paradox: desi a dat traduceri eminente din autori dificili precum Joyce, Faulkner, Musil, Kafka, Rilke intre multi altii (cele din Ulise sau Omul fara insusiri fiind adevarate capodopere), multipremiatul autor, propus in 1999 la Premiul Nobel, este si azi un poet practic netradus, retras precum Bacovia intr-un anonimat aproape deplin.

Fratele sau mai mare, straniul Emil Ivanescu un talent sclipitor in zona absurdului fantast, mort prin sinucidere la 22 de ani a facut parte din "generatia pierduta" a lui Dinu Pillat, Constant Tonegaru sau Alexandru Vona. Mircea Ivanescu nu s-a pierdut insa, ci a asteptat, cu o tenacitate caracteristica, in anonimat momentul prielnic intrarii in viata literara. Intarziindu-si voluntar debutul editorial, s-a afirmat asemenea altora care au preferat compromisului tacerea impreuna cu valul de tineri postproletcultisti cunoscuti drept "generatia 60". Anexandu-l legitimator, optzecistii au vazut in el un mare precursor si postmodern suta la suta, desi (cum a aratat-o, printre altii, Radu Vancu intr-un remarcabil eseu monografic, Mircea Ivanescu. Poezia discretiei absolute, Bucuresti, Editura Vinea, 2007) melancolicul autor al lui mopete disimuleaza sub discursul sau voit modest, prozaic si contingent nostalgia sau frisonul valorilor tari, absolute, si un lirism cu totul particular, de factura impresionista. In realitate insa, prea putini dintre poetii generatiilor mai noi au preluat de la M. Ivanescu altceva decat elemente de suprafata ale formulei. Afini de profunzime sunt, mai degraba, Petre Stoica sau Constantin Abaluta. Un caracter aparte au volumele sale in colaborare: Amintiri (cu Leonid Dimov si Florin Puca, 1972), Comentarius perpetuus vol. 1-2 (cu Rodica Braga, 1986, 2003) si Limitele puterii sau Mituirea martorilor (cu Iustin Panta, 1994), unde variatiile de formula mergand de la poemul in proza pana la romanul in versuri decupeaza totusi aceeasi materie prima.

Asupra inceputurilor literare din 1957 ale lui "M. Ivanescu inainte de M. Ivanescu" s-a aplecat indeajuns acelasi tanar universitar Radu Vancu, singurul monograf real de pana acum al poetului. In opinia acestuia, cele cateva texte publicate in Steaua prefigureaza, prin pastelismul lor htonic, rudimentar, productia standard a anilor 60, abia Sonet despre Unire (1958) iesind, prin subtilitatea ambigua, din capcana tematicii conformist-istorizante si "patriotice", oarecum ca in volumul Litanii pentru Horia al lui Dimov. In termenii lui Nicolae Manolescu, autorul lui mopete alcatuieste, impreuna cu la fel de atipicul Leonid Dimov, un veritabil cuplu de "poeti pereche". Desigur, unul e "balcanic", barochist-feeric si carnavalesc pe linia Arghezi-Ion Barbu-George Magheru, altul e confesiv, voit prozaic si de o austeritate septentrionala. Totusi: ambii sunt poeti fara varsta si evolutie, a caror opera constituie un continuum omogen; ambii sunt niste fantasti ai eruditiei discrete, niste narativizanti in raspar cu stilul inalt, solemn si abstractizant, propriu generatiei cu care s-au afirmat; ambii si-au amanat voluntar debutul editorial, pana la deplina cristalizare a formulei poetice; ambii au fost revendicati ca principali precursori de catre postmoderni; si, mai ales, ambii sunt niste mari melancolici, maestri ai irealitatii imediate pentru care viata e vis, enigma, iluzie.

Primul volum (Versuri) ii apare lui M. Ivanescu in anul de maxima destindere poststalinista (1968). Urmeaza, cu o frecventa apreciabila, noi piese ale aceluiasi puzzle de "irealitate existentiala". Interesanta va fi evolutia receptarii critice; privit la inceput ca un fantezist in linie postsimbolista, Ivanescu devine, treptat, un existentialist absurdist, anti- sau, dupa caz, metapoet, apoi un postmodern avant la lettre, biografist, livresc-intertextual si prozaizant, antimetaforic etc., pentru ca in ultimii ani cei mai tineri emuli sa vada in el un fals postmodern. Ceva adevar exista in fiecare din aceste imagini. Pe masura ce receptarea il impinge insa spre centrul canonului critic, poetul se retrage programatic? spre marginea lumii literare. Ajuns redactor la Agerpres si la revista Lumea, sef de sectie, apoi, la Editura pentru Literatura Universala (viitoarea editura Univers), devine, in 1972, redactor al revistei "Transilvania" din fostul Hermannstadt. In 1980 se stabileste definitiv la Sibiu, orasul "cerchistilor", punandu-si, asemenea Brasovului, amprenta pe atmosfera de burg a poemelor ivanesciene. Marginalitatea, efasarea prezentei publice tinde sa fie, tot mai acut, privita ca forma de rezistenta tacuta, de aparare tenace a microcosmosului individual intr-un timp iesit din tatani. Despre biografia autorului s-au scris, dupa stiinta mea, destul de putine lucruri; printre cei mai generosi in acest sens a fost vechiul sau prieten Matei Calinescu, criticul care l-a impus si a scris cele mai substantiale lucruri despre el. Se stie, desigur, ca ii placeau deambularile cu prietenii si boema alcoolica, se stie ca a tinut, prin anii 90, cursuri de poezie la Universitatea din Sibiu, ca dupa moartea doamnei Stela sotia lui s-a retras din lume, ca supravietuieste ca prin minune, batran, bolnav si diminuat Practic, biografia ivanesciana tinde sa se confunde cu poezia ea insasi discreta, disimulata, dezvaluindu-se piezis pe masura ce se ascunde, se retrage modest spre marginile existentei.

Pentru militantii postmodernismului, Mircea Ivanescu e cel mai important poet roman postbelic (argument folosit uneori nu tocmai fair, pentru a-l detrona pe "neomodernistul" Nichita Stanescu, desi cei doi stau, valoric vorbind, pe acelasi plan, ca si Leonid Dimov, ca si altii). Asemenea dispute cu miza canonizanta sunt, desigur, relevante pentru sociologia literara, dar raman fundamental straine de poezie. Si totusi: este Mircea Ivanescu un postmodern? Daca identificam modernismul exclusiv cu stilul inalt, abstract si nonfigurativ, iar postmodernismul doar cu prozaismul narativizant, combinatie de livresc si biografism, atunci da. Idealul postmodernilor nu pare a fi insa stilul "impresionist", generator de inefabil, de stari evanescente, bantuit de obsesia golului si a mortii, ci dimpotriva, stilul direct, "realist", discursul diurn, dezvrajit, angajat in contingent si in concretul cotidian. Pentru ei, cum s-a spus, lumea fenomenala exista. Or, "realismul" si "biografismul" lui M. Ivanescu sunt simple aparente, umbre chinezesti pe ecranul interioritatii. Nu biografia exterioara, ci biografia interioara (apud. Radu Vancu) face obiectul poemelor sale, ceea ce e echivalent cu a spune ca nu exterioritatea, nu vizibilul primeaza, ci interioritatea si invizibilul. Ecourile din Eliot, Pound sau Berrymann nu sunt neaparat "postmoderniste", decat daca identificam intreaga poezie americana moderna cu postmodernismul. Pentru autorul lui mopete, lumea fenomenala de fapt nu exista, sau e ca si cum n-ar exista. Dar cea numenala? Nicolae Manolescu sesiza, intr-o cronica din anii 80, platonismul de fond al viziunii, ca la Ion Barbu. Daca Mircea Cartarescu sau Traian T. Cosovei cei mai neosimbolisti ca sensibilitate dintre optzecisti ne avertizeaza, in unele poeme ale lor, ca "nimic nu e real", facandu-ne sa nu-i credem pana la capat, Mircea Ivanescu submineaza realul din interior, chiar cu armele acestuia, pana la fisiune si implozie. Citesti si la un moment dat contururile discursului confesiv aluneca, se tulbura, se destrama, se pierd ca in vis, totul capata o lumina stranie, tarkovskiana, despre care nu stii vine din amintire sau din revelatia unei alte lumi, uitate sau abia presimtie? Ori e doar un efect al antimateriei ce absoarbe toate cele? M. Ivanescu este, in mod esential, un (meta)poet al iluminarii thanatice, al "golului primordial" (cf. Roxana Sorescu) si al starilor intermediare, incerte. Reminiscentele livresti plutesc printre cele strict biografice (cu care se confunda), memoria e fisurata de imaginatie, fantasmele se reflecta, la nesfarsit, in alte fantasme. "Realismul" ivanescian sta, astfel, sub semnul evanescentei spectrale, al lui ca si cum, generand pe cai ocolite lirism autentic si atmosfera interioara. La postmoderni, si intertextualul, si realul sunt referinte concrete, iar lirismul si atmosfera interioara sunt mai curand sabotate. La M. Ivanescu elementele de real cotidian si chiar cele de livresc sunt denuntate ca iluzii optice, iar lirismul dat afara pe usa din fata e chemat inapoi pe fereastra sau pe usa din dos. Rimele, formele fixe, eruditia livresca in palimsest, metaforele, temele grave apar, e drept, mascate, ingropate in text, sub valul modest si cenusiu al derizoriului si banalului, dar si al unui aleatorism deliberat. Secventele se prezinta, adesea, ca elemente de "roman gotic" sau de alta natura, decupate in cicluri tematice; alteori intra in pagina ca sonete, si ele mai mult sau mai putin deghizate. Dar totul e invaluit in mereu acelasi impresionism vag intimist, visator si melancolic (de aici cliseul "proustianismului" intors) care da tarcoale enigmei si incearca, mereu, strapungerea ei. Nu afirm, precum Radu Vancu, ca in poemele acestui autor biografia (exterioara) e inlocuita de bibliografie, ci cred ca ambele sunt depasite, transfigurate prin antrenarea lor in maelstrom-ul interioritatii, pana in pragul experientei revelatorii, ultime.

Marginal in interiorul creatiei ivanesciene, ciclul "epopeic" mopeteiana a devenit cu timpul central, o emblema a sa. Nu-i de mirare: intr-un ansamblu egal cu sine sau, cum ar spune Bacovia, extras "dintr-un text comun", unde fiecare op cu titluri programatic anodine, permutand aceleasi doua-trei notiuni: Versuri, Poeme, Poesii, Alte versuri, Alte poeme, Poem, Alte poesii, Poeme noua, Alte poeme noua, Versuri vechi, noua, Poeme vechi, noua reprezinta o sectiune din acelasi flux poetico-existential, versurile cu mopete par din "alt film". Insolitul lor tinde sa devina insa reprezentativ, cu bestiariumul sau "heraldic", nocturn si fantastic (broscoporcul, pisicainele benone, rinocalul, crocomurul, bufnita blonda s.cl., dar si v. Innopteanu, bruna rowena, el. midoff, dr. cabalu, i. nego-escu, tatal lui Vasilescu etc.) pentru ansamblul creatiei. Numele cu ciudate rezonante oltenesti al personajului liric principal nu trimite doar, cum s-a spus, la combinatia dintre "poem" si "poet", ci si la "muppet". Poetul-masca, artefact al destinului, biata marioneta manuita de un papusar nevazut. De altfel, eul poetic era sa scriu mopetic nu spune foarte convins "eu". De multe ori se adreseaza siesi ca unui altul, de la distanta.

Dincolo de modelul poetic pe care l-a dezvoltat de la un volum la altul fara indoiala, unul dintre cele mai rezistente si mai productive modele din poezia noastra postbelica Mircea Ivanescu e un mare melancolic elegiac, un poet al amintirii si al iluziei. Figuratia metaforizanta, nonfigurativa a modernismului inalt este refuzata, dar nu in numele "prizei la real", ci al de-realizarii si i-realizarii perceptiei imediate. Daca poezia modernista aspira sa contrapuna realului o "lume altfel", esentializata si purificata, cea ivanesciana se instaleaza in chiar inima realului contingent, impur, strict personal, explorandu-i precaritatea (in proza, corespondentul acestui autor imi pare a fi, alaturi de Radu Petrescu, Livius Ciocarlie). Cerneala melancoliei se dizolva pe nesimtite in apele voit si fals "prozaice" ale unei narativitati intortocheate, schimbandu-i radical proprietatile. E. Simion observa (intr-un comentariu altfel excelent) ca poezia lui M. Ivanescu ar fi "lipsita de muzicalitate si de culoare". Ei bine, nu. Exista un sound Mircea Ivanescu, asa cum exista un univers poetic al lui Mircea Ivanescu si numai al lui. Muzicalitatea inconfundabila exista, desi nu e cea canonica, rimata si ritmata conventional din poezia mai traditionala. Linia melodica aluneca, se topeste in improvizatii somnoroase, destramate, monoton-astenice, pline de note blue (Mircea Cartarescu a comparat-o cu muzica de cafe-concert; preluand la randu-mi excelenta comparatie facuta de Virgil Mihaiu intre poezia lui Bacovia si tehnica pianistica a lui Paul Bley, as asemui poezia ivanesciana cu frazarea muzicala a unui Chet Baker, suprapusa delicatetei estompate a lui Debussy). Dar, ca in cutare poem suprapus unui alt poem al lui Robert Browning, "dincolo de subtila muzica disonanta a versurilor/ cu rezonanta cam stinsa, e psihologie a abisurilor" (despre irealitatea literaturii). In privinta culorii nu cromatica lipseste. Evident, nici vorba de stridentele si contrastele expresioniste ale lui Bacovia, de dominanta exclusivista unei culori sau a alteia. Poezia lui M. Ivanescu are culoarea incerta a cerului innorat de iarna (iarna analogon al mortii termice) cand lumina diminueaza spre seara: un spectru de nuante in alb-cenusiu-albastru evoluand in spatiul dintre alb si negru. La frontiera agonica dintre aceasta muzicalitate divaganta si aceasta cromatica vaga, aburita se naste atmosfera specifica, definitorie a poemelor sale, o atmosfera rece si nostalgica.

Bacovianism? Da si nu. Daca poezia lui Bacovia e hiperconcentrata, a lui M. Ivanescu e locvace si autospeculara ca un "comentariu perpetuu" rostit pentru sine; daca prima mizeaza pe ruptura, distorsiune si stridenta dizarmonica, cealalta mizeaza pe fluiditate si pe ratacirea fluxului discursiv in volute ce se pierd pe drum, printre stari si perceptii difuze: "sigur ca ma feresc de zapada sigur ca n-as mai vrea/sa mai vad niciodata lumina aceea bolnava/cand imi deschideam ochii, si ma regasea/cercul de luminiscenta oprita, firava,/coborand de pe perete, pe patul meu, cuprinzandu-ma/intr-un clopot alb de irealitate, si spaima tacuta./(Si stiind ca daca m-as fi dat jos din pat, indata ma/voi fi transformat intr-o amintire urata,/si n-as mai fi apucat sa ajung la fereastra, sa privesc/zapada in curte, amortind zgomotele luminii de dimineata),/nici nu mai am cum sa vad vreodata in aceasta viata/curtea de-atunci, dar am sa ma scutur acum de acel/sunet al diminetii cu zapada rasfrangandu-se pe perete,/am sa-mi strang ochii lumina aceea sa nu se mai repete" (frica de zapada). La cvasi-genuinul Bacovia, apropierea de real, de "omul concret" este rezultatul crizei imaginarului, manifestata prin erodarea iremediabila a conventiei simboliste de pornire. La hiperintelectualul

M. Ivanescu, asistam la miscarea inversa: realul, cu background-ul sau livresc cu tot, este cel care intra acum in criza, slabeste si se astenizeaza pana la iluminare.

Iarna, zapada, crepusculul, interioarele, pisica ("intelepciunea pisicii", acest bland sfinx de interior), o discreta prezenta feminina, strazile pustii, toamna la periferii necunoscute, amintirea, cartile, irealitatea, spaima, singuratatea, golul omniprezent, moartea mai ales ("dar daca nici moartea nu mai exista?") sunt recurentele, laitmotivele obsedante ale unui mare poet din ale carui texte aparent "familiare, "firesti", te priveste hipnotic abisul.

(sursa: http://www.cuvantul.ro)

Mircea Ivănescu (n. 26 martie 1931) este un scriitor, poet, eseist şi traducător român contemporan.

A absolvit în 1954 Facultatea de Filologie (secţia franceză) a Universităţii din Bucureşti. A fost, pe rând, redactor la Agerpres, la revista „Lumea”, la Editura pentru Literatură Universală şi la revista „Transilvania” din Sibiu.

De la volumul de debut din 1968 şi până la versurile recente, incluse în selecţia „din periodice şi inedite” a antologiei de autor Poesii vechi şi nouă (1999), de-a lungul a peste trei decenii, poezia lui Mircea Ivanescu a rămas egală cu ea însăşi, atât în ritmul producerii, cât şi în calitatea ei estetică. S-a spus despre el că e un poet „care nu încape într-o antologie” (Ion Bogdan Lefter). Titlurile volumelor sale de poezii sunt banale, puţin spectaculoase. A scris poeme despre personajul Mopete, numele acestuia conţine o anagramă a cuvintelor poet şi poem.

Este considerat a fi unul dintre cei mai importanţi poeţi români contemporani şi un pionier al postmodernismului în Europa Centrală şi de Est. A tradus romane foarte importante, Ulysse al lui James Joyce, aceasta fiind considerată o capodoperă a traducerilor în limba română. A tradus şi o serie de povestiri, jurnale şi corespondenţă ale lui Franz Kafka.

A contribuit într-un mod esenţial la recuperarea narativităţii în poezia autohtonă din a doua jumătate a anilor ’60 şi din anii ’70. A tradus masiv din poezia americană, cu care de altfel poeziile sale sunt înrudite.

Multiplu premiat pentru poezia şi traducerile sale, Mircea Ivănescu a fost propus în 1999 pentru Premiul Nobel pentru literatură de către Asociaţia Scriitorilor Profesionişti din România, la solicitarea Comitetului Nobel al Academiei Suedeze.

Volume de versuri
* Versuri (EPL, 1968)
* Poeme (Eminescu, 1970)
* Poesii (Cartea Românească, 1970)
* Alte versuri (Eminescu, 1972)
* Poeme (Cartea Românească, 1973)
* Alte poeme (Albatros, 1973)
* Amintiri (Cartea Românească, 1973)
* Alte poesii (Dacia, 1976)
* Poesii nouă (Dacia, 1982)
* Poeme nouă (Cartea Românească, 1983)
* Alte poeme nouă (Cartea Românească 1986)
* Versuri vechi, nouă (Eminescu, 1988)
* Poeme alese (1966-1989)
* Poeme vechi, nouă (Cartea Românească, 1989)
* Versuri (Eminescu, 1996)
* Poezii (Vitruviu, 1997)
* Poesii vechi şi nouă , antologie (Minerva, 1999)
(sursa: wikipedia)
Imagine:Mircea Ivanescu.jpg

Niciun comentariu: