miercuri, decembrie 03, 2008

Hans Werner Henze


Din ce în ce mai rare scrierile cu şi despre lucrările muzicale din aşa numită sferă a "muzicii clasice". M-am întrebat de ce muzica simfonică nu-şi dezvoltă noi dimensiuni în zona ei de strălucire maximă. Singurul răspuns pe care l-am găsit este că fiinţa omenească are oroare de repetare deşi totodată are şi un apetit pentru copiere. Probabil că este mai uşor să inovezi decât să munceşti să obţii ceva nou într-o zonă în care parcă tot ce este important s-a spus deja. Iată că am descoperit un articol care m-a pus însă pe gânduri...

Muzica avangardei ca forma de comunicare în conceptia compozitorului german:
Hans Werner Henze

Corina Ungureanu-Kiss

Corina Ungureanu-Kiss

Perioada de dupa al doilea razboi mondial reprezinta o exceptie în cultura muzicala vest-europeana, unde estetica eterica a jucat un rol dominant, chiar normator, pentru o mare parte a productiilor, compozitiilor si reprezentantilor muzicii noi. Dar prin aceasta nu se rezuma complet realitatea muzicala a acestei perioade. Poeta Ingeborg Bachmann scria în eseul din 1959: „Nu stim ce, de când si în fiecare caz particular, a miscat un anumit mediu sa îl aleaga pe celalalt, de ce o muzica vrea sa dea o viata anumitor cuvinte, dar s-a întâmplat mereu si se întâmpla destul de rar, si astazi înca, fiindca artele par a se îndeparta mereu între ele, sa se priveasca mai rar si sa nu mai stea în vechea îmbratisare.“
Ceea ce poeta constata ca un contracurent al separarii artelor cuvântului, al sunetului si al „lipsei de limbaj“ din muzica anilor ’50, sunt în primul rând compozitiile prietenului ei Hans Werner Henze. Acestea sunt anii în care apar primele lui succese internationale, dar si perioada criticarii, respingerii si delimitarii muzicii lui fata de „avangarda“ noii muzici, care îsi gaseste punctele de cristalizare la întâlnirile din orasele Darmstadt si Donaueschingen. Aceasta avangarda a urmat, pâna în criteriile ei estetice si de tehnica componista, ideea unei filozofii istorice teleologice, care astazi - dupa deceniiile de discutii despre postmodernism si modernism târziu – pare, într-un sens istoric moderna. Acasta a fost conceptia unei arte ca avangarda si vârf de lance a unui proces empatic înteles.
Dezvoltarea artistica a compozitorului Hans Werner Henze a dus treptat la o existenta solitara, dar si la o ruptura a lui fata de avangarda anilor ‘50 si ’60. Henze ca si alti serialisti, pune semnul egalitatii între avangarda si paradigma muzicii absolute, discreditata tot mai mult în ultimele doua decenii: „...desigur, din motive legitime, compozitorii serialisti au dorit sa se faca întelesi pe acest fundal. Totusi se pune întrebarea daca o muzica precizata în totalitatea ei prin operatii extramuzicale /.../ poate sa se prezinte într-adevar ca muzica absoluta?“ Ideea muzicii absolute, împreuna cu serialismul si aleatorismul, îsi pierd din intensitate din anii ‘70.
Convingerea lui Henze asupra continutului propedeutic al traditiei, credinta lui marxista în utopie îsi are izvorul în orientarile sale literar-filozofice timpurii. Pastrând sensul exact, Henze cunoaste prin intermediul lui Ingeborg Bachmann gândirea unui „mentor spiritual“ Ernst Bloch, care afirma ca: „... valoarea traditiei este data de prisosul vechimii care nu a ajuns la sine din punct de vedere istoric, ci poate fi adus înspre sine numai în viitor. În vechile semne dormiteaza /.../ si indicii despre cum trebuie sa arate un viitor.“ Deci, Bolch enunta ca si idee fundamentala ca muzica este un limbaj. El ridica acest limbaj la imperativ în cartea sa Principiul speranta, în care concepe notiuni de „expresie“ si de „tensiuni.“
În scriitura componistica avansata, traditia muzicala este reprezentata de citat. Tocmai aparitia unui pasaj traditional în contextul sonoritatii contemporane sugereaza vointa de semnificare. Henze foloseste citatele în repetate rânduri, întelegând caracterul oral care este înglobat în citat, numindu-l „indicator de gândire“. De aceea, îl foloseste ca „inscriptie“, „simbol“ si „punte de întelegere“, atragând atentia unei particularitati a muzicii instrumentale si anume ca o serie de lucrari au ca baza strcturala modele literare.
La Henze, relatia dintre cuvânt si sunet este diferita, muzica portretizând caractere literare, ceea ce face sa lege sunetul de structura textuala. Intentia este de a-i conferi un caracter oral, de a face ca si muzica instrumentala sa fie la fel de expresiva ca si cea vocala. Acest fenomen îl descrie în jurnalul sau: „/.../ aici eu compun ca un poet, /.../ încerc sa transpun în muzica o constructie asemanatoare formei si conturului ei, cautând o apropiere cu expresia cuvintelor, care nu este doar afectiva, ci conditionata si ancorata structural“.
Noua generatie de compozitori ai secolului XX a aderat în diferite proportii la avangarda interbelica, ei se doreau oameni ai lumii libere si eliberati de constrângeri. Boulez, Nono, Xenakis, Stockhausen si Henze au reprezentat aceasta parte a promovarii principiilor de ultima ora în compozitie. Sonoritatea libera, dodecafonica, seriala, aleatorica, dar si alte tehnici de compozitie „avansate“ sunt parti integrate stabilite stilului lui Henze, ce apar asimilate si elevate într-un repertoriu istoric cuprinzator, de tehnici de compozitie si posibilitati de gândire estetica.

20 Noiembrie 2008 (sursa: http://www.alternativaonline.ca/)



Un comentariu:

pescarusul argintiu spunea...

Ce pot sa spun, este absolut spectaculoasa revenirea ta cu o pleiada de articole valoroase din diverse domenii de interes! :)
Desi luna Decembrie a debutat doar de 3 zile, tu ai deja postate 41 de articole, e uluitor!
Este dovada cea mai clara ca nobila ta munca de bibliotecar virtual si nu numai, de arheolog al stirilor si informatiilor senzationale, demne de atentia unui public rafinat, a fost asidua si sustinuta, in toata perioada de asa-zis repaus al lunii Noiembrie.
Asadar, calduroase felicitari!
Da-ne ragazul sa parcurgem asa cum se cuvine acest bogat tezaur de noutati!