Costin Tuchilă – S-au împlinit astăzi 20 de ani de la moartea criticului şi istoricului literar Şerban Cioculescu.
Născut la 7 septembrie 1902, la Bucureşti, a urmat cursurile Liceului „Traian” din Turnu Severin, apoi Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti (1920–1923), specializându-se la Sorbona (1926–1928) în filologie romanică. A debutat cu foiletoane critice în „Facla literară” a lui N. D. Cocea (1923). Teza de doctorat în filologie, „Dimitrie Anghel, viaţa şi opera” apărea în volum, în 1945, după „Corespondenţa dintre I.L. Caragiale şi Paul Zarifopol” (1905– 1912), publicată în 1935, „o primă secvenţă dintr-o serie de ediţii şi studii privitoare la biografia şi opera dramaturgului” (Eugen Simion), „Viaţa lui I. L. Caragiale” (1940) şi „Aspecte lirice contemporane” (1942). Timp de 11 ani (1924–1935), Şerban Cioculescu a fost profesor de franceză la Găeşti, alături de Vladimir Streinu, motiv pentru Ion Barbu să-i persifleze, numindu-i într-un pamflet „găieştenii”. Din 1935 până în 1946 este profesor secundar în Bucureşti, pentru ca apoi, un singur an, să ţină un curs de literatură română la Universitatea din Iaşi. Între 1948 şi 1956 este interzis, scos din învăţământ şi din toate funcţiile publice datorită colaborării la ziarul „Dreptatea”, în 1947, deşi era „un om de stânga, un om cu vederi net democratice.” (Valeriu Râpeanu, „Amintirile au nume”, interviu realizat de Ştefania Stan, AMOS News, 7 iunie 2008).
În interviul citat, Valeriu Râpeanu rememorează această perioadă: „În timpul studenţiei (am intrat la facultate în 1950), Dan Grigorescu i-a pomenit numele – aşa cum se face – citând dintr-o lucrare a lui Şerban Cioculescu (noi învăţam în facultate de la profesorii noştri, cum era Tudor Vianu, o anumită acribie ştiinţifică), fără nici un fel de calificativ. Trebuie să ştiţi că pontiful de atunci, Ion Vitner, a făcut o adevărată criză de nervi. A prelucrat acest caz. «Există un student, Dan Grigorescu, care şi-a permis să-1 citeze pe Şerban Cioculescu». Numele lui făcea să explodeze vigilenţa.
La un moment dat, prin 1956, s-a pus problema readucerii lui, solicitându-i-se să scrie la „Gazeta literară”. Aveam 25 de ani, eram redactor doar de doi ani şi am văzut că tuturor le e frică să vorbească cu Şerban Cioculescu. Eu am căutat în cartea de telefon să-i găsesc numărul, dar şi de acolo era şters. Cineva mi-a spus să-1caut la Barbu Cioculescu, unde am putut să vorbesc cu dumnealui. A venit apoi la «Gazeta literară».
În 1982 a vorbit la Adunarea academică, sărbătorea 80 de ani, ocazie cu care Cioculescu a afirmat că jumătate din opera sa în volum a fost publicată de mine. Până la moartea lui, în iunie 1988, am publicat 14 volume din opera sa, şi aceasta este una dintre marile mele mândrii de editor.”
Abia în 1963 lui Şerban Cioculescu i se permite să revină în învăţământ, la Institutul Pedagogic din Piteşti, pentru ca din 1965 până în 1974 să predea la Facultatea de Limba şi Literatura Română din Bucureşti. Redactor-şef al revistei „Viaţa Românească” o scurtă perioadă (1965–1967), în 1965 este ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1974, membru titular. A fost director general al Bibliotecii Academiei Române în perioada 1966–1975.
Istoric literar meticulos, dotat cu metodă şi întreg inventarul de instrumente ştiinţifice, de la cercetarea de arhivă la analiza stilistică modernă, critic cu larg orizont de cuprindere, foiletonist, memorialist, Şerban Cioculescu şi-a dedicat o bună parte din viaţă operei caragialiene.
A preluat de la Paul Zarifopol ediţia critică a operei lui Caragiale, din 1934, de la volumul al IV-lea (7 volume, 1930–1942). Intr-un interviu radiofonic luat de Valeriu Râpeanu, Şerban Cioculescu vorbea despre împrejurările în care s-a apropiat de opera lui Caragiale şi a continuat realizarea ediţiei critice:
„Şerban Cioculescu: Cred că întâi m-a tras aţa către el, ca să vă spun o vorbă românească, în locul conceptului arid de afinitate electivă sau de afinităţi elective. Adică, spiritul umorului îl aveam şi eu latent. Pot să spun că opera lui Caragiale mi l-a deşteptat şi mi l-a ascuţit. În viaţă, ceea ce m-a susţinut totdeauna a fost umorul şi ceasurile rele, hazul de necaz pe care l-am făcut şi care cred că e o moştenire caragialescă.
Valeriu Râpeanu: Şi o constantă a operei lui Caragiale.
Şerban Cioculescu: E o constantă, fără îndoială. Gândiţi-vă la Ion al lui, la partea poetului, la bucăţile lui simbolice, în care el, pe lângă Ion, s-a arătat pe el însuşi în dosul acestui simbol. M-aş gândi mai curând la eroul lui sucit, «Cănuţă, om sucit».
Valeriu Râpeanu: O bucată atât de modernă. Există în opera lui Caragiale ideea aceasta de contratimp.
Şerban Cioculescu: Fără îndoială, eu cred chiar că ideea conducătoare a operei lui este cea a destinului în contratimp. Viaţa în contratimp este şi tâlcul bucăţilor «Două lozuri», «În vreme de război» şi al atâtor altora, destinul omului ţinând de o clipă. Şi clipa aceea este nefavorabilă.
Valeriu Râpeanu: Este o constantă a operei lui Caragiale şi ceea ce îl face pe el, cred, un precursor al literaturii moderne. Când aţi început propriu-zis editarea operei lui Caragiale, după Zarifopol?
Şerban Cioculescu: Imediat după moartea lui Zarifopol, pentru că se întâmplase cu puţine zile, ba chiar în ajunul morţii lui, ca fratele meu să-1 întrebe când apare volumul IV, iar el să-i răspundă: «Domnule Radu, volumul IV o să-l facă domnul Şerban». Şi atunci fratele meu, surprins, pentru că în toată seara aceea, la cafeneaua respectivă, Zarifopol întreţinuse pe toţi cu spiritul său scăpărător, şampanizant, i-a spus: «Nu se poate, maestre, dumneata eşti un om tânăr, un om în plină putere». Avea 51 de ani.” (v. interviul citat, AMOS News).
„Viaţa lui I. L. Caragiale”, publicată în patru ediţii (1940, 1969, 1972, 1977), monografia „I. L. Caragiale” (1967), „Caragialiana” (1974, 1977) rămân cărţi de referinţă, autorul lor devenind un exeget clasicizat al operei caragialiene. Scrisul său dovedeşte deopotrivă, cum s-a spus, o orientare raţionalistă, urmărită consecvent, dar şi particularităţi creatoare care îi oferă individualitatea în cadrul generaţiei sale. „Talentul biografic pe care nu şi-l atribuie, fără marea plastică, în chipul desenului, Şerban Cioculescu îl are”, scrie G. Călinescu („Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, 1941).
Şerban Cioculescu face cu aceeaşi bucurie şi cu egală îndemânare critică istorică modernă, interzicându-şi accentele apologetice, şi foiletonistică literară curentă, în care probează intuiţie, judecată axiologică fermă şi perspectiva istoricului literar care ştie să aşeze o operă şi un scriitor într-o perspectivă semnificativă. Principiile fixate la tinereţe aveau să rămână practic neschimbate timp de şase decenii de activitate critică. Respingând critica impresionistă şi restrângând pe cât posibil atitudinea subiectivă, Şerban Cioculescu este un raţionalist pentru care exerciţiul critic este în primul rând un şir de bucurii scufundate sub lupa analizei.
Alte scrieri: „Introducere în poezia lui Tudor Arghezi” (1946, 1971), „Varietăţi critice” (1966, 1997), „Medalioane franceze” (1971), „Aspecte literare contemporane” (1932–1947)” (1972), „Itinerar critic”, I–V (1973–1989), „Amintiri” (1973, 1981), „Prozatori români. De la Mihail Kogălniceanu la Mihail Sadoveanu” (1977), „Poeţi români” (1982), „Argheziana” (1985), „Eminesciana” (1985), „Dialoguri literare” (1987), „Istoria literaturii române moderne” (în colaborare cu Vladimir Streinu şi Tudor Vianu, 1944, 1971).
Ediţii Caragiale: „Opere”, I–VII (în colaborare cu Paul zarifopol), 1930–1942; „Corespondenţa dintre I.L. Caragiale şi Paul Zarifopol (1905–1912), 1935; „Opere”, I–IV (în colaborare cu Al. Rosetti şi Liviu Călin), 1959–1964; „Scrisori şi acte”, 1963.
Omul era plin de vitalitate, un causeur uşor maliţios, foarte comunicativ în orice împrejurare. Îi plăcea să spună că secretul longevităţii sale literare constă în faptul că nu a obosit niciodată la masa de scris. Şi o spunea cu o naturaleţe dezarmantă, fără pic de „poză”. Nu avea, cum se spune, morgă. Îmi amintesc că în ultimii săi ani de viaţă îl întâlneam la coadă, la Alimentara din Cotroceni. Părea un om cât se poate de obişnuit, un „bătrânel” simpatic, mereu pus pe glume, făcând haz de necaz. Mai tineri şi mai vârstnici, oameni de diferite profesiuni, îl înconjurau cu admiraţie, o admiraţie care, desigur, face plăcere oricui dar peste care Şerban Cioculescu trecea de îndată cu o vorbă de spirit, încercând să abată discuţia de la persoana sa. Era, poate, şi o lecţie de bună-cuviinţă, dată însă cu un firesc desăvârşit.
Şerban Cioculescu a murit duminică 25 iunie 1988, în jurul prânzului, într-un spital din Bucureşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu