Petru şi Pavel, stâlpii Bisericii
În fiecare an, la 29 iunie, Biserica noastră îi pomeneşte pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, după o perioadă de pregătire, prin post, care variază ca durată, în funcţie de data Paştilor Sfântul Petru, figura cea mai remarcabilă între cei 12 Apostoli, şi Sfântul Pavel, prigonitorul pe care Hristos l-a transformat în Apostol al Evangheliei, s-au bucurat dintotdeauna de o cinste aparte, în Biserică Sunt prăznuiţi în aceeaşi zi, deoarece, potrivit tradiţiei, amândoi şi-ar fi încheiat viaţa muceniceşte, la Roma, în acelaşi an
Sfântul Petru, numit la naştere Simon sau Simeon, era din oraşul Betsaida (situat pe malul nordic al lacului Ghenizaret, astăzi localitatea El Aradsch în Siria), fiind fratele mai mic al Apostolului Andrei. Tatăl lui se numea Iona. La vremea în care a fost chemat de Hristos la apostolat locuia în Capernaum, împreună cu soţia şi soacra sa. Se ocupa cu pescuitul, prin urmare, era un om simplu, neînvăţat.
Din pescar, Apostol
Sfântul Ioan Evanghelistul spune că Andrei a fost cel care l-a adus la Hristos, după ce se convinsese că L-a aflat pe Mesia. Cu acest prilej, Mântuitorul i-a schimbat numele din Simon în Chefa („piatră“ în aramaică), de unde numele de Petru în greacă şi latină.
Potrivit Evanghelistului Luca, Sfântul Petru a devenit efectiv ucenicul Mântuitorului după ce a fost martorul unei minuni: într-o dimineaţă, Hristos a vorbit mulţimii la ţărmul lacului Ghenizaret. Pentru a fi mai bine auzit, s-a urcat în corabia lui Simon Petru, pe care l-a rugat să o depărteze puţin de la ţărm. După ce a terminat de vorbit, i-a spus lui Simon să pescuiască. Acesta, neîncrezător, întrucât se ostenise în zadar toată noaptea, ascultă de Învăţător şi aruncă mrejele. Mulţimea peştilor prinşi îl va înfricoşa: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos“, va spune el. Hristos i-a răspuns însă: „Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni“. Petru, împreună cu ceilalţi tovarăşi de pescuit ai lui, va lăsa totul şi va urma Mântuitorului.
„Stâlpul Bisericii“
Sfântul Petru s-a bucurat de respect din partea celorlalţi Apostoli. În multe situaţii, el lua cuvântul în numele tuturor. De pildă, în Cezareea lui Filip, atunci când Mântuitorul i-a întrebat pe ucenici cine cred că este El, Simon-Petru a răspuns prompt: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Cel viu“. Alături de fraţii Iacob şi Ioan, a fost martorul minunilor şi momentelor mai importante din viaţa lui Hristos: învierea fiicei lui Iair, la Schimbarea la Faţă şi la rugăciunea din grădina Ghetsimani. După Cincizecime, Apostolul Pavel îl numeşte, împreună cu Iacob şi Ioan, „stâlp“ al Bisericii.
Prea încrezător în sine (la Cina cea de Taină jurase că „dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti“), se va lepăda de Hristos de trei ori în timpul Patimilor. Realizând trădarea săvârşită faţă de Învăţătorul său, s-a căit şi „a plâns cu amar“. Iertarea i-a acordat-o Mântuitorul după învierea Sa din morţi, când l-a întrebat de trei ori dacă Îl iubeşte.
A stat ascuns, împreună cu ceilalţi Apostoli, de teama iudeilor până în ziua Învierii. Convins de realitatea Învierii Domnului şi primind Duhul Sfânt la Cincizecime, Apostolul Petru a devenit un mărturisitor al lui Hristos, fără a se mai teme de nici o ameninţare din partea iudeilor sau a autorităţilor. În anul 44, regele Irod Agripa, voind să facă pe placul iudeilor, l-a ucis pe Apostolul Iacob şi l-a închis într-o temniţă bine păzită pe Sfântul Petru, gândind să îl omoare şi pe el. Printr-o minune însă, un înger trimis de Dumnezeu l-a scos din temniţă. După acest eveniment, Petru a părăsit Iudeea şi a mers la Roma. Aici şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii întărind Biserica. Potrivit tradiţiei, pe 29 iunie 67 a fost crucificat din porunca împăratului Nero († 68). La cererea lui, Apostolul Petru a fost răstignit cu capul în jos.
Sfântul Petru este autorul celor două epistole soborniceşti din Noul Testament.
În basmele populare româneşti, Sfântul Petru este cel care îl însoţeşte pe Dumnezeu în călătoriile Sale pe pământ, petrecute, cândva, la începuturile lumii.
Cuceritorul Mediteranei
Apostolul Pavel s-a născut în Tarsul Ciliciei în jurul anului 7, într-o familie de evrei cu bună stare materială, care aparţineau tribului lui Veniamin. La naştere a primit numele de Saul. Prin părinţii săi a moştenit cetăţenia romană. A dobândit o educaţie aleasă, spre deosebire de ceilalţi Apostoli. Aceasta îi va fi de ajutor în activitatea sa de mai târziu, deşi Pavel nu şi-a pus niciodată nădejdea în cunoştinţele sau în darurile sale, ci în Dumnezeu: „eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc“.
De foarte tânăr, Saul a mers la Ierusalim, unde avea o soră. Aici a studiat legea mozaică la şcoala rabinului Gamaliel, unul dintre fariseii cei mai învăţaţi şi mai respectaţi ai vremii. Nu L-a întâlnit pe Mântuitorul Hristos în timpul activităţii Sale pământeşti, deoarece, în această perioadă, se întorsese în Tars, unde activa ca rabin. Întoarcerea lui la Ierusalim a fost determinată de veştile care ajunseseră până în Tars despre lucrarea Apostolilor de după Cincizecime. A venit la Ierusalim cu gândul de a apăra puritatea legii mozaice. În acest scop, s-a alăturat cu multă râvnă celor care începuseră să persecute Biserica. A participat la uciderea lui Ştefan, păzind hainele celor care îl ucideau cu pietre.
„Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?“
Aflând apoi că şi în Damasc sunt creştini, a luat scrisori de împuternicire de la marele preot şi, însoţit de o gardă dată de Sinedriu, a pornit spre acest oraş. Cu puţin înainte de a ajunge a avut loc însă întâlnirea cu Hristos, care i-a schimbat viaţa: ziua, în amiaza mare, i-a apărut Mântuitorul, într-o lumină strălucitoare, şi i-a zis: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?“. Rămas orb, a intrat în Damasc, nu cum îşi propusese, ca cel care inspira teamă creştinilor acelor vremuri, ci smerit şi tăcut, petrecând trei zile şi trei nopţi fără să mănânce ceva. După aceea, prin preotul Anania din Damasc, Dumnezeu îi redă vederea. Primeşte botezul şi, fostul mare prigonitor a început acum să vorbească în sinagogă despre Cel pe care, cu puţin timp înainte, Îl prigonea. Pentru a scăpa de iudeii care căutau să-l ucidă, părăseşte oraşul şi se întoarce în Tars.
Peste ani, este chemat la Antiohia de către Barnaba. De aici a plecat în cele trei călătorii misionare, între anii 45-58, prin care a adus la Hristos mai mult de 30 de cetăţi importante din bazinul Mării Mediterane. Cu ocazia primei călătorii, în Cipru, l-a adus la credinţă pe proconsulul roman Sergius Paulus, guvernatorul insulei. De la acesta şi-a luat numele de Pavel, nume pe care îl va purta până la sfârşitul vieţii.
Cetăţenia romană îl salvează de pedeapsa iudeilor
Activitatea sa misionară a fost de multe ori însoţită de primejdii, aşa după cum mărturiseşte însuşi Apostolul: „De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am petrecut în largul mării. În călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi; În osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine.“
În lucrarea sa de vestire a Evangheliei, Apostolul Pavel i-a vizat pe cei de un neam cu el, dar mai ales pe cei de alte neamuri. De aici şi ura iudeilor care pretutindeni i se opuneau. În anul 58 a fost prins de iudei în Ierusalim. Ţinut în temniţă doi ani în Cezareea Palestinei, în final va fi dus pe mare la Roma pentru a fi judecat de împărat, întrucât poseda cetăţenie romană. Aici a petrecut alţi doi ani într-o casă închiriată, fiind păzit de un ostaş roman. După judecată, în anul 63, a fost eliberat.
Împrejurările sfârşitului său sunt necunoscute. Se crede că, ajuns din nou la Roma, a fost închis şi omorât din porunca împăratului Nero, în anul 67, prin tăierea capului. A fost îngropat pe Calea Ostia de lângă Roma, unde mai târziu s-a ridicat biserica „San Paolo fuori le Mura“ (Sfântul Pavel din afara zidurilor).
Sfinţi născuţi în Romania
Evanghelia duminicii a II-a după Rusalii (a Sfinţilor Români)
Matei 4, 18-23
18. Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari.
19. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.
20. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.
21. Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat.
22. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.
23. Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.
Pomenirea sfinţilor ne aduce întotdeauna în minte frumoasa şi inspirata exclamaţie a psalmistului David: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!“ (Ps. 67, 36), deodată cu îndemnul liturgic al aceluiaşi: „Lăudaţi pe Dumnezeu întru Sfinţii Lui!“ (Ps. 150, 1).
Cu dreaptă socotinţă, părinţii Bisericii răsăritene au rânduit ca prima duminică după Rusalii să se numească duminica tuturor sfinţilor, sfinţenia fiind un dar al Duhului Sfânt, pogorât în creaţie în duminica Cincizecimii. Urmând acestui exemplu, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în anul 1992 ca pentru sfinţii români să se facă pomenirea în duminica următoare, a 2-a după Rusalii, tot ca o expresie a darului Sfântului Duh.
Până nu demult, în calendarul ortodox tipărit la noi erau trecuţi doar sfinţii din alte ţinuturi, fapt care a creat impresia, pentru creştinii mai puţin informaţi, că noi, românii, nu am avea sfinţi... Adevărul se cunoaşte bine acum: nu am avut sfinţi canonizaţi oficial şi trecuţi în calendar, dar în conştiinţa şi evlavia românilor ei au fost cinstiţi fără încetare. De aceea, canonizările din anii 1955 şi cele de după 1990 au avut menirea de a confirma oficial cinstirea neîntreruptă ce li s-a făcut.
Cea mai mare bucurie a Raiului
Poporul nostru a avut şi are, desigur, eroii săi naţionali, alături de poeţi, scriitori, artişti etc., de incontestabilă valoare, dar trebuie să se ştie limpede că are şi un mare număr de sfinţi, cunoscuţi şi necunoscuţi, pe care noi i-am numi eroi spirituali, pentru viaţa şi misiunea lor exemplară. Despre mulţi dintre ei ştim puţine lucruri, pe alţii nu-i cunoaştem încă, dar când Dumnezeu ne va învrednici să trecem pragul veşniciei, îi vom întâlni, cu voia Domnului, pe toţi, vom vorbi cu ei şi ne vom bucura de vederea lor. Căci aceasta este una dintre cele mai mari bucurii ale Raiului: comunicarea cu Dumnezeu şi cu sfinţii (spre deosebire de tristeţea iadului, care constă, între altele, în necomunicare sau comunicare doar cu duhurile respingătoare ale întunericului).
Aşadar, până când Dumnezeu ne va ferici cu vederea, faţă către faţă, a sfinţilor noştri, să ne bucurăm a-i vedea în duh, pomenindu-i cu evlavie, desigur, pe cei cunoscuţi, dar neuitând să îndreptăm un gând cucernic şi către cei necunoscuţi. Spaţiul limitat propus pentru a-i evoca nu ne îngăduie să înşirăm amănunte din viaţa şi faptele lor, ci doar să amintim ziua pomenirii, numele, vremea şi locul vieţuirii, totodată ceea ce credem că a fost dominant în slujirea lor. Ordinea pomenirii este conformă cu ordinea lunilor anului bisericesc: 7 sept. - Sf. Cuv. Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi; 9 sept. - Sf. Cuv. Onufrie de la Vorona; Sf. Cuv. Chiriac de la Tazlău; 13 sept. - Sf. Cuv. Ioan de la Prislop, sec. XV-XVI, Ţara Haţegului (Prislop), care a dus o viaţă retrasă într-o chilie, numită şi azi „a sfântului“; 15 sept. - Sf. Ier. Iosif cel Nou de la Partoş, † 1656, vieţuitor la Partoş-Banat, fost mitropolit de Timişoara, mare făcător de minuni; 22 sept. - Sf. Ier. Mc. Teodosie de la M-rea. Brazi, episcop de Rădăuţi şi Roman, mitropolit al Moldovei. Retras la M-rea. Brazi, lângă Panciu, în 1694 i s-a tăiat capul de către tătari, fiindcă a refuzat să predea odoarele mănăstirii; 27 sept. - Sf. Ier. Antim Ivireanul, † 1716, mitropolit al Ţării Româneşti (1708-1716), martirizat de turci, mare predicator, tipograf, ctitor al M-rea. Antim din Bucureşti; 1 oct. - Sf. Cuv. Iosif şi Chiriac de la Bisericani; 21 oct. - Sf. Cuv. Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara, Nicolae Oprea Miclăuş, preot Moise Măcinic din Sibiel şi preot Ioan din Galeş, toţi mărturisitori şi apărători ai Ortodoxiei în Ardeal, în sec. al XVIII-lea; în afară de Sofronie, care a murit nu se ştie pe unde prin Ţara Românească, toţi ceilalţi au murit în închisoarea Kufstein (Munţii Tirolului, Austria), aruncaţi din ordinul împărăţiei, unde se duseseră să ceară dreptate pentru români; 12 nov. - Sf. Mc. Atanasie Todoran din Ţara Năsăudului; 15 nov. - Sf. Cuv. Paisie de la Neamţ (Velicicovschi), originar din Poltava-Ucraina, vieţuitor la Athos, de unde a adus în Moldova rânduieli monastice severe, dar înţelepte, inclusiv rugăciunea inimii; stabilit la M-rea. Neamţ, trece în la cele veşnice la 15 nov. 1794; 23 nov. - Sf. Cuv. Antonie de la Schitul Iezer-Vâlcea, sec. XVII-XVIII, mare iubitor de pustnicie, cel mai renumit sihastru al Olteniei, renovator al Schitului Iezer; 3 dec. - Sf. Cuv. Gheorghe de la Cernica; 7 dec. - Sf. Mc. Filoteea de la Argeş, n. la Târnovo, sec. al XIII-lea, ucisă de tatăl ei cu securea, pentru că împărţea mâncare la săraci; sfintele ei moaşte se găsesc la Mănăstirea Curtea de Argeş; 13 dec. - Sf. Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei; 18 dec. - Sf. Cuv. Daniil Sihastrul, duhovnicul lui Ştefan cel Mare, retras în chiliile de la Putna şi Voroneţ; înmormântat la M-rea. Voroneţ; 22 dec. - Sf. Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului; 26 dec. - Sf. Cuv. Nicodim cel sfinţit de la Tismana,valah din sudul Dunării, vieţuitor la M-rea. Hilandar din Athos, organizează mai multe mănăstiri la noi, M-rea. Vodiţa şi Tismana în Ţara Românească, Prislop - Haţeg etc. Copiază un Tetraevanghel (1405), în slavă. † 1406 (Tismana), dar nu se ştie unde este mormântul; 10 ian. - Sf. Cuv. Antipa de la Calapodeşti; 25 ian. - Sf. Ier. Bretanion, episcop de Tomis († 381), prieten cu sf. Vasile cel Mare, cu care corespondează; îl înfruntă cu curaj pe împăratul arian Valens; 28 feb. - Sf. Cuv. Casian Dobrogeanul - originar din Casimcea, n. Dobrogei, vieţuitor la Betleem, Egipt şi Constantinopol (unde va fi hirotonit diacon de Sf. Ioan Gură de Aur); merge la Roma şi în Galia, la Marsilia, unde pune bazele monahismului apusean; † 435; Cv. Gherman din Dobrogea - prieten şi consătean cu Casian, cu care va călători în Siria, Palestina, Egipt, Constantinopol - unde va fi şi el hirotonit de Sf. Ioan Gura de Aur; merge la Roma, unde, alături de Casian, va lua apărarea Sf. Ioan Gură de Aur, prigonit în acea vreme. Moare la Roma prin anii 405-415; 11 aprilie - Sf. Ier. Calinic de la Cernica, n. în Bucureşti, în suburbia Sf. Visarion, călugărit la Mănăstirea Pasărea, vieţuitor la Cernica, lângă Bucureşti, episcop de Râmnic (1850-1867); † 1868; sfintele sale moaşte se găsesc la Mănăstirea Cernica; vieţuitor smerit şi mare făcător de minuni; 12 apr. - Sf. Sava de la Buzău, înecat în râul Mouseos (Buzău), în anul 372, la vârsta de 38 de ani, pe vremea persecuţiei lui Atanaric; sfintele lui moaşte sunt trimise Sfântului Vasile cel Mare, de către Iunius Soranus, guvernator al Dobrogei; 14 apr. - Sf. Ierarh Pahomie de la Gledin, episcopul Romanului; 20 apr. - Sf. Teotim, episcop de Tomis, preţuit pentru viaţa lui sfântă; are şi scrieri cu un caracter moralizator; prin anii 400-403, ia apărarea Sf. Ioan Gură de Aur; 24 apr. - Sf. Ier. Ilie Iorest, originar din Ardeal, călugăr la Putna, misionar în Ardeal, mitropolit de Alba Iulia (1641-1643), luptător împotriva calvinismului, închis de Gh. Rakoczy, pelerin în Rusia după ajutoare, retras la Putna, unde moare la adânci bătrâneţi; 24 apr. - Sf. Ier. Sava Brancovici, n. la Ineu-Arad, protopop de Ineu şi mitropolit de Ardeal (1656-1659), persecutat de calvini, pelerin în Rusia după ajutoare; va fi închis de Mihail Apaffi; moare, bolnav, în 1683; 24 apr. - Sf. Ier. Iosif Mărturisitorul din Maramureş, năsăudean de origine, episcop de Maramureş, cu reşedinţa la Sf. Mihail din Peri, 1690-1691; chemat la Viena pentru a părăsi ortodoxia, refuză; închis, scos din scaun, † 1711; 25 apr. - Cv. Vasile de la Poiana Mărului, stareţ la Dălhăuţi - Vrancea. Retras în M-ţii Buzău ctitoreşte M-rea. Poiana Mărului. Vieţuieşte o vreme la Athos, unde îl va călugări, între alţii, pe vestitul Paisie Velicicovski. Revine la Poiana Mărului, unde are o activitate cărturărească şi spirituală deosebită. † 25 apr. 1767; 12 mai - Sf. Mc. Ioan Valahul, rob la turci la 15 ani (1659), cumpărat de un „sodomit“ pentru scopuri necurate, fapt pentru care Ioan îl ucide; ademenit de agareanca văduvă şi pentru că refuză păcătuirea, va fi închis şi spânzurat; 2 iun. - Sf. Mc. Ioan cel Nou de la Suceava, n. aprox. 1300 în Trapezunt, negustor; un dregător tătar îl persecuta pentru a-l trece la legea lui. Refuză. I se taie capul cu sabia. Alexandru cel Bun îi cumpără sfintele moaşte (1402) şi le aşează în Biserica Mirăuţilor- Suceava; 4 iun. - Sf. Mc. Zotic, Atal, Camasis şi Filip, nume de martiri descoperite într-o grotă la Niculiţel - Tulcea; martirizaţi pe vremea lui Diocleţian sau Liciniu. Sfintele lor moaşte se găsesc azi la M-rea. Cocoş-Tulcea; 24 iun. - Sf. Niceta de Remesiana (azi Niş, în Jugoslavia), daco-roman, în sec. IV-V episcop de Remesiana, dar şi misionar la „besi“, strămoşi ai noştri din sudul şi nordul Dunării; are şi scrieri teologice, imne (între care cunoscutul „Pre Tine, Dumnezeule, Te lăudăm“); 30 iun. - Sf. Ier. Ghelasie de la Râmeţi (jud. Alba), sec. XIII-XIV, cel mai vechi nume de episcop cunoscut în Transilvania; 1 iul. - Sf. Ier. Leontie de la Rădăuţi, sec. al XIV-lea, călugăr la M-rea. Bogdana, pe vremea lui Bogdan I; episcop de Rădăuţi, sub domnia lui Alexandru cel Bun; se retrage în pustnicie la Schitul Laura; sfintele sale moaşte au dispărut fără urmă; 2 iul. - Sf. Voievod Ştefan cel Mare (1457-1504), ale cărui fapte deosebite le ştiu şi copiii din clasele primare; canonizarea lui este contestată de către cei ce nu vor să vadă linia dominantă a vieţii lui: mare ctitor de biserici şi mănăstiri şi apărător al creştinătăţii şi al graniţelor pământului strămoşesc. Sfintele lui moaşte se găsesc la M-rea. Putna; 8 iul. - Sf. Mc. Epictet preotul şi Astion monahul, martirizaţi prin tăierea capului sub Diocleţian (aprox. 290) la Halmiris, pe malul lacului Razelm de azi; 18 iul. - Sf. Mc. Emilian de la Durostorum (Silistra de azi, Bulgaria), militar, martirizat prin aruncarea în foc, în 362, pe vremea lui Iulian Apostatul; 21 iul. - Sf. Cuv. Rafael şi Partenie de la Agapia Veche; 5 aug. - Sf. Cuv. Ioan Iacob de la Neamţ, n. 1913 în Crăiniceni - Botoşani, orfan de mic, vieţuitor la Neamţ, Turnu, „Sf. Sava“ - Palestina (lângă Iordan), unde a fost şi stareţ (1947-1952); retras într-o peşteră din pustia Hozeva; † 1960; a lăsat frumoase poezii în manuscris; 7 aug. - Sf. Cuv. Teodora de la Sihla, n. în Vânători - Neamţ ( 1650), căsătorită, dar pentru că n-a avut copii, în bună înţelegere cu soţul au îmbrăţişat amândoi haina monahală, ea retrăgându-se, cu binecuvântarea stareţului Varsanufie de la Neamţ, în Munţii Sihlei (într-o peşteră, numită azi „a Sfintei Teodora“), iar el la M-rea. Poiana Mărului. Sfintele ei moaşte se găsesc la M-rea. Pecerska - Kiev, în aşteptarea repatrierii; 16 aug. - Sf. Mc. Constantin Vodă Brâncoveanu, martirizat de turci, pentru că nu a vrut să se lepede de credinţa ortodoxă, alături de cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi de Sfetnicul Ianache, la 16 aug. 1714, la Constantinopol; Sf. Cuv. Iosif de la Văratic; 30 aug. - Sf. Ierarh Varlaam, mitropolitul Moldovei; Sf. Cuv. Ioan de la Râşca şi Secu.
Sfinţilor români, rugaţi-vă pentru noi!
Nu am pomenit decât sfinţii români cunoscuţi şi nici pe aceştia în totalitate. Iată, aşadar, că ţinutul românesc a fost binecuvântat de Dumnezeu şi cu sfinţi, nu doar cu eroi, poeţi, academicieni etc., cu care, de altfel, ne mândrim fără rezerve. Sfinţilor români, cunoscuţi şi (încă) necunoscuţi, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!
„Dialogul formal dintre religie şi filosofie poate avansa către o retorică a complementarităţii“
În perioada 19-20 iunie a.c., în Sala Conventus a Palatului Patriarhiei, s-a desfăşurat a II-a ediţie a Simpozionului „Dialogul dintre teologie şi filosofie“, a cărui primă ediţie s-a desfăşurat anul trecut, în luna mai, la Centrul Cultural Pastoral „Sfântul Daniil Sihastru“, din staţiunea Durău, judeţul Neamţ.
Reunirea teologilor şi filosofilor din Bucureşti şi din Iaşi a fost organizată de către Patriarhia Română, în colaborare cu Ministerul Culturii şi Cultelor, Universitatea din Bucureşti şi Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iaşi.
Teologi şi filosofi din Bucureşti şi din Iaşi au continuat discuţiile începute anul trecut, la Durău, aducând ca suport al apropierii interferenţa culturală, filosofică şi religioasă, din gândirea unor personalităţi precum: Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Dimitrie Cantemir, Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu, Ioan Petrovici, Mircea Florian, Nae Ionescu, Lucian Blaga, Constantin Noica, Emil Cioran ş.a.
În deschiderea Simpozionului, Prefericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a enunţat câteva criterii şi principii de orientare în folosirea filozofiei în actul teologic: „Atunci când un teolog foloseşte filosofia, trebuie să aibă în vedere câteva date privind înţelepciunea. Punctul comun de interferenţă între teologie şi filosofie este înţelepciunea, înţeleasă ca inteligenţă care protejează şi promovează viaţa umană în armonie. Diferenţa dintre inteligenţă şi înţelepciune este că inteligenţa pusă în slujba vieţii, a armoniei devine înţelepciune“.
Preafericirea Sa a arătat, în continuare, că „inteligenţa pusă în slujba binelui, a virtuţilor, se numeşte, pentru credinţă, dreptate şi sfinţenie. Şi demonul şi Sfântul au inteligenţă, dar inteligenţa în sfânt este pusă în slujba vieţii, aici şi dincolo de mormânt. În slujba vieţii pământeşti şi cereşti. Demonul distruge armonia, este dezbinătorul şi, de aceea, teologul care foloseşte înţelepciunea filosofului trebuie să o pună pe aceasta în relaţie cu înţelepciunea divină, descoperită prin oamenii sfinţi, în Vechiul Testament, dar, mai ales, descoperită plenar în Persoana, învăţătura şi lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, mărturisită de Biserica Sa ca fiind Cuvântul şi Înţelepciunea lui Dumnezeu“.
Înţelepciunea umană, din Înţelepciunea lui Dumnezeu
Părintele Patriarh a arătat, de asemenea, în deschiderea lucrărilor, că „înţelepciunea îşi are izvorul în Dumnezeu, care este Singurul atotştiutor şi atotînţelept, iar înţelepciunea umană este o înţelepciune derivată, participativă, împărtăşită omului din Înţelepciunea lui Dumnezeu. Înţelepciunea lui Dumnezeu se vede în lumea creată de El, încât psalmistul exclama: «Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, toate cu înţelepciune le-ai făcut». Privind la Creaţie, deducem înţelepciunea Creatorului, lucrarea Creatorului. Întrucât omul a fost creat după chipului lui Dumnezeu cel înţelept şi veşnic viu este şi el o fiinţă raţională, inteligentă sau înţeleaptă şi dornică de viaţă veşnică. Înţelepciunea omenescă este considerată ca fiind un dar al lui Dumnezeu pe care omul trebuie să-l cultive, este un dar în creştere, este o sămânţă care trebuie cultivată, trebuie maturizată, pentru a creşte spiritual, în relaţie liberă cu Dumnezeu şi cu lumea creată de Dumnezeu.“
„Nu putem vorbi de o Europă unită, dacă vom uita rădăcinile culturale“
Mesajul Secretariatului de Stat pentru Culte (SSC) a deschis cadrul discuţiilor plecând de la evidenţierea moştenirii culturale şi religioase care stă la baza dezvoltării actualului dialog intercultural european: „Bineînţeles că nu putem vorbi de o Europă unită dacă vom ignora sufletul acesteia şi dacă vom uita rădăcinile culturale, tradiţia greco-romană şi moştenirea iudeo-creştină. Mai mult, dialogul intercultural este un instrument care ar putea facilita aplicarea în practică a unei serii de priorităţi strategice ale Uniunii, cum ar fi promovarea diversităţii culturale, în Europa, revigorarea strategiei reînnoite de la Lisabona şi a economiei bazate pe cunoaştere, promovarea unei mai strânse coeziuni sociale“.
„Acest dialog redeschide teologia spre un alt tip de misiune“
Conturarea contextului evenimentului intelectual şi spiritual de pe colina Mitropoliei a fost realizată de alocuţiunea domnului consilier prezidenţial Bogdan-Tătaru Cazaban: „Pe lângă sensurile pe care le construieşte autonom, raţiunea poate transforma în discurs orizonturi de sens pe care nu le epuizează şi la care are acces doar dacă îşi asumă o astfel de receptivitate. Or, tocmai această smerenie a raţiunii faţă de Adevărul integral este, din perspectivă teologică, o virtute intelectuală care se manifestă atunci când se receptează revelaţia care deschide orizonturi radical noi, când se afirmă cu onestitate insuficienţa sau inadecvarea demersului raţional, când se adoptă o perfectă transparenţă a raţiunii faţă de sine. Astfel, va apărea în toată splendoarea sa vocaţia transcendentă a raţiunii, amprentă a originii sale divine. Poate că nimeni, mai bine decât Fericitul Augustin, nu a sugerat, descriind, de fapt, păcatul orgoliului intelectual, exigenţa smereniei în faţa Adevărului care, oferindu-se nouă, face gestul unei perfecte smerenii.
Acest dialog readuce teologia în planul culturii, o redeschide spre un alt tip de misiune, complementară misiunii sale fundamentale. Teologia, sub aspectul discursivităţii sale, creşte împreună cu raţionalitatea; dialogul tematizat în cadrul întâlnirii noastre este constitutiv formării discursului teologic, al trupului sau al dimensiunii umane a teologiei“, a mai spus Bogdan Tătaru-Cazaban.
Discuţii despre tradiţie şi prezent
În urma discuţiilor libere care au destins atmosfera, reprezentanţii ambelor ştiinţe au fost de acord că este de maximă importanţă, pentru contemporanitate, valorificarea filosofiei lui Mircea Vulcănescu, căci, prin exemplul celui ce a fost un adevărat martir creştin, se dă o mărturie vie şi exemplară despre puterea de viaţă a sufletului creştin şi românesc. S-a demonstrat, atât prin intervenţia domnului Adrian Lemeni, conferenţiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, cât şi prin expunerea domnului Sabin Totu, conferenţiar la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, că implicaţiile filosofiei lui Vulcănescu au deschideri universale.
Domnul Adrian Lemeni a expus avantajele recursului la filosofia lui Mircea Vulcănescu, care poate genera o atitudine de mare echilibru şi discernământ: „Gândirea lui Mircea Vulcănescu, întrupată în viaţa sa, este o dovadă a consecvenţei sale între concepţia sa şi modul de viaţă, validată în existenţa cotidiană. Valorile ethosului ortodox şi românesc nu au construit un pretext pentru o afirmare ambiţioasă a autorului, ci au fost temeiuri de viaţă asumate cu onestitate, discreţie şi delicateţe, într-un mod de a fi. Mărturia credinţei lui Mircea Vulcănescu este probată de moartea sa jertfelnică“.
Alături de Mircea Vulcănescu. au fost aduşi ca suport al intensificării dialogului dintre teologie şi filosofie: Nichifor Crainic, Simion Mehedinţi, Ioan Petru Culianu.
Simion Mehedinţi şi „Biserica vie“
Interferenţele filosofice şi cele religioase în gândirea personalităţilor amintite au fost invocate ca eşafod puternic al continuării dialogului şi extinderii acestuia, la nivel practic.
Şi este firesc ca acesta să fie punctul de convergenţă, din moment ce, spre exemplu, Simion Mehedinţi foloseşte sintagma „Biserică vie“, înţelegând prin aceasta nu zidurile, cădelniţa, cântările şi pumnul de tămâie, ci o cercetare a gospodarului în casa lui, o mângâiere şi îndrumare a orfanilor, ajutorarea văduvei, privirea cu înţeles în ochii bogatului şi câte altele, sprijinite nu numai cu vorba ci, mai ales, cu fapta preotului.
Lectura literară şi spirituală a gândirii lui Mircea Eliade de către domnul Ştefan Afloroaiei, profesor la Facultatea de Filosofie din Iaşi, a demonstrat că: „Eliade a căutat să facă auzită partea cenzurată din sine, ţinută, o vreme, sub interdicţii, ca şi cum ar da curs unui proces de compensaţie simbolică. Şi va percepe această stranie situaţie iarăşi asemeni unui mod religios de a fi. Nu era, cred, aplecarea către extravaganţă şi paradox. Era, mai degrabă, camuflat în incidente biografice şi în creaţii de ordin cultural, modul meu de a fi religios în lume. Care e solidar atât cu religiozitatea populară din Europa răsăriteană, cât şi cu experienţa religioasă de tip oriental sau arhaic. Aş putea merge mai departe şi spune că paradoxul coincidenţei contrariilor se regăseşte la baza oricărei experienţe religioase. Altfel spus, Eliade percepe totul ca şi cum ar fi în joc destinul său şi nicidecum şirul unor întâmplări mai ciudate.“
Alături de părintele Stăniloae, care a fos pomenit tot timpul ca dovadă a întâlnirii celor două sisteme şi limbaje, domnul profesor Remus Rus a făcut o scurtă incursiune, spre dovedirea nevoii de dialog, în dezvoltarea binomului filosofie-teologie, în tradiţia românească, arătând nevoia întâlnirii şi participării împreună, în mod real, la privirea realităţilor de orice fel, căci numai complementaritatea şi interdependenţa pot duce la o privire de ansamblu şi de amănunt a ceea ce se numeşte, în fapt, Creaţia lui Dumnezeu.
„Toate sunt cuprinse, curăţite şi sfinţite de teologie“
Diaconul Sorin Mihalache, de la Facultatea de Teologie, din Iaşi, a vorbit despre deschiderea specială a teologiei părintelui Stăniloae către interdisciplinaritate. Vorbind despre Raţiunile generale ale Creaţiei: „Toată şcoala edificării omului, este cuprinsă în înţelesurile Creaţiei! Aici sunt cuprinse şi eforturile ştiinţelor, şi reflecţiile filosofice, dar şi eforturile din câmpurile filosofiei, ca strădanii autonome, ca reflecţii critice în marginea lumii, a vieţii şi a omului, cu privire la ceea ce le întemeiază şi le depăşeşte. Aceasta înseamnă că nici o ştiinţă care le are pe acestea în centrul preocupărilor ei, nici o filosofie care le are ca obiect de reflecţie nu sunt irelevante în ordinea vieţii spirituale. Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, Părintele Stăniloae subliniază că sfinţii, privind lumea, o cuprind pe de-a-ntregul, nelăsând nimic în afară, ei, ca irelevant în urcuşul omului spre Dumnezeu. Toate sunt cuprinse, curăţite şi sfinţite de teologie“.
Noi perspective pentru anul 2009
La finalul lucrărilor simpozionului de la Patriarhia Română, toţi cei prezenţi au fost de acord că dialogul dintre teologie şi filosofie este unul deschis, cu reale şanse de dezvoltare a lui şi de deschidere de noi perspective pentru viitor.
Participanţii au subliniat faptul că, în spaţiul românesc, există o întreagă tradiţie ce permite recuperarea elementelor unui dialog autentic între religie şi filosofie.
Participanţii au concluzionat afirmând că lumea contemporană, prin accentul pus pe problemele sociale şi politice, dovedeşte şi mai mult necesitatea unui dialog real între religie şi filosofie. Acest lucru este uşor de realizat într-un context favorabil al dialogului.
În documentul final al simpozionului, s-a arătat că „lucrările acestui simpozion au dovedit faptul că, există premisele pentru depăşirea simplului dialog formal între religie şi filosofie, trecerea de la o retorică a complementarităţii către un dialog eficient, cu contribuţii echilibrate din spaţiul teologiei şi filosofiei româneşti. În acelaşi timp, s-a subliniat faptul că sunt necesare soluţii instituţionale pentru cultivarea interdisciplinarităţii în programele academice“.
Lucrările simpozionului au arătat necesitatea şi actualitatea abordării interdisciplinare (teologie, filosofie, ştiinţă) a unor subiecte legate de tema creaţiei, misterul universului şi semnificaţiile majore specifice vieţii umane.
În acest context al deschiderii reale a dialogului dintre teologie şi filosofie, ce s-a realizat prin cele două întâlniri ce au avut loc la Durău şi la Bucureşti, participanţii au hotărât ca seria acestor întâlniri să continue cu simpozionul programat pentru anul 2009, având ca temă: „Semnificaţia universului şi valoarea vieţii umane - abordare teologică şi filosofică actuală“.
„Efort comun într-un context specific românesc“
Conf. dr. Adrian Lemeni, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti:
„În cadrul acestui simpozion, s-a prelungit întâlnirea de anul trecut, care a avut loc la Durău, şi, iată, s-a propus deja tema pentru întâlnirea de anul viitor. Consider că, dincolo de abordarea din această perspectivă a dialogului interdisciplinar între teologie şi filosofie, spaţiul simpozionului poate oferi şansa unei întâlniri reale între diferite cadre didactice implicate în acest dialog, fie că vorbim de profesori de la Facultatea de Teologie, fie că vorbim de profesori de la Facultatea de Filosofie. În felul acesta, se poate contura un efort comun în contextul specific românesc de abordare a unor probleme prin care să se dea un răspuns concret nevoilor efective a societăţii româneşti.“
„S-au adus în atenţie teme de convergenţă“
Prof. dr. Nicu Gavriluţă, decanul Facultăţii de Filosofie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi:
Binevenită este această ediţie a dialogului între teologie şi filosofie. Observăm, înainte de toate, că dialogul se extinde, merge şi spre zona ştiinţei, ceea ce mie mi se pare absolut firesc. În al doilea rând, s-au adus în atenţie teme de convergenţă, teme care reprezintă puncte comune în cercetările noastre şi teme care nu sunt nici actuale, nici inactuale, sunt eterne. Definesc, cu alte cuvinte, condiţia umană. Salut iniţiativa colegilor mei de a aborda şi aspectul instituţional al acestui dialog, cu alte cuvinte, nevoia de cursuri şi seminarii comune sau oferite la schimb în cadrul facultăţilor de filosofie, de teologie şi a altor facultăţi. Cea de-a treia ediţie, cea de anul viitor, va avea un subiect foarte generos şi de o incontestabilă actualitate, „Semnificaţia universului şi valoarea vieţii umane“. Este un răspuns convergent pe care teologii şi folosofii îl oferă provocărilor lumii contemporane.
„O întâlnire rodnică“
Pr. prof. dr. Vasile Răducă, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti:
„Referatul meu s-a numit «Blaga şi gândirea mistică». Blaga arată că gândirea mistică este un tip de gândire cu totul special, o modalitate de cunoaştere, dar nu o cunoaştere prin silogisme, prin categorii filosofice, ci este o cunoaştere prin intermediul simbolului. Mistica în interiorul creştinismului are conotaţii cu totul speciale faţă de celelalte sisteme mistice şi, mai ales, mistica părinţilor athoniţi, care pun în centru relaţia cu Hristos cel viu, nu cu un simplu concept filosofic, fie el numit şi «mare anonim».
Consider că a fost o întâlnire rodnică, pentru că, iată, ne întâlnim, discutăm, vedem că putem să dialogăm unii cu ceilalţi, putem vedea că, schimbând idei, ne modelăm, noi înşine ne formăm într-o plajă a ideilor mult mai extinsă decât plaja în care mişcăm dacă am rămâne exclusiv în modul nostru de formare, în specializările noastre. Înţeleg aceste întâlniri drept împreună-purcedere spre înţelegeri complementare ale lucrurilor.“
De ce biserica din Leţcani e unică în ţara noastră
Biserica rotundă din Leţcani, din judeţul Iaşi, este socotită a fi unică în ţara noastră şi printre puţinele din lume. Şi cu toate că se află la doar 10 kilometri de Iaşi, rămâne un monument prea puţin cunoscut. Biserica monumentală din Leţcani a fost construită de boierul Constantin Balş. Din punct de vedere arhitectonic, se încadrează în stilul neoclasic, apărut la sfârşitul veacului al XVIII-lea, iar specialiştii susţin că aceasta este construită după planul bisericii de la Sfântul Mormânt.
Deşi se află la doar 10 kilometri de Iaşi, pe un traseu de intensă circulaţie, biserica rotundă din Leţcani ramâne un monument prea puţin cunoscut. Planul circular după care a fost construită, socotit a fi singular în ţara noastră şi printre puţinele din lume, i-a adus o oarece faimă, însă nefiind suficient cunoscută, ea nu este căutată de pelerini. Deşi din punct de vedere arhitectonic este un monument atât de interesant, biserica rotundă sau Rotonda Leţcani nu este trecută în traseele turistice.
Dimensiunile la care a fost construită nu sunt mari, însă biserica este monumentală. Se înalţă zveltă în mijlocul satului, vorbindu-le credincioşilor ei de istoria acestor meleaguri. „În ceea ce priveşte anul ctitoririi, acesta se plasează undeva în secolul al XVIII -lea, an care este apreciat şi de dl acad. Răzvan Teodorescu, undeva în deceniul al 9-lea, 1790. Ctitorul acestei biserici este cunoscut a fi Constantantin Lupi de Balş, împreună cu soţia sa Ana, care era din neamul Catargi“, ne povesteşte preotul paroh Cristinel Leonte.
Din punct de vedere arhitectonic, biserica de la Leţcani, judeţul Iaşi, se încadrează în stilul neoclasic, apărut la sfârşitul veacului al XVIII-lea. Rotonda Leţcani are planul circular, intrarea prin vest, cu un portic alcătuit din patru coloane cu capitele ionice, deasupra acesteia ridicându-se o mică clopotniţă. Spre răsărit, altarul apare ca un semicerc alipit de cercul mare al bisericii, dar de înălţime mai redusă. „Cornişa e susţinută de console oarecum asemănătoare cu acelea ale caselor din Iaşi, unde e acum Institutul «Notre Dame de Sion», care datează cam din aceeaşi epocă şi care sunt foarte probabil făcute de ctitorul Leţcanilor“, explică părintele paroh.
După planul bisericii de la Sfântul Mormânt
Planurile după care a fost construită biserica sunt puţin confuze. Dispoziţiile acestei biserici s-ar părea aduse direct din Italia, deşi biserici cu forme circulare şi portice de intrare cu coloane au fost la modă în Rusia spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului XIX-lea. Probabil au fost aduse din Italia, întrucât aceste forme au fost introduse în special de arhitecţii italieni. „Acest stil apare spre sfârşitul veacului al XVIII-lea în Occident, odată cu revenirea la modă a anticului, răspândindu-se şi în Polonia şi Rusia sub numele de clasicul Ecaterina a II-a şi Alexandru I. Părerea lui Gheorghe Balş este împărtăşită şi de Grigore Ionescu şi de alţi specialişti. Interesant este faptul că se fac asocieri între biserica de la Leţcani şi Biserica Sfântului Mormânt. Astfel, Sorin Iftimi afirmă că primul hram, «Sf. Constantin şi Elena» al bisericii Rotonda Leţcani este în strânsă legătură cu biserica zidită de Sf. Împărăteasă Elena, pe locul Sfântului Mormânt. Arhitectura fiind circulară la biserica amintită, această formă a devenit arhetip pentru numeroase construcţii eclesiastice creştine. Pentru ca să fie şi mai convingătoare acestă opinie, ni se relatează şi faptul că, în testamentul său redactat la 1822, Constantin Balş a lăsat suma de 1.000 de lei pentru a fi trimisă cu pomelnic la Sfântul Mormânt. Prin înscrierea sa în pomelnicul acelei biserici, marele logofăt devenea ctitor şi la biserica originală. Această opinie de asociere între cele două monumente este susţinută şi de acad. Răzvan Theodorescu“, mai spune părintele paroh.
Mustrările Sfântului Ierarh Spiridon
Pe la 1830, biserica a trecut printr-un incendiu care a distrus-o în mare parte, inclusiv pisania, odată cu aceasta pierzându-se şi întreg mobilierul şi icoanele. După acest an s-a pierdut hramul original al bisericii, noul ocrotitor devenind Sf. Ier. Spiridon. Sărbătoarea Sf. Spiridon a fost hramul bisericii din Leţcani până prin 1940-1950, când, la cererea credincioşilor şi cu acordul oficialităţilor bisericeşti, noul hram al bisericii a devenit sărbătoarea Sf. M. Mc. Dimitrie, Izvorâtorul de mir.
După ce s-a stabilit acest hram, icoana Sf. Spiridon nu mai era ţinută la loc de cinste. Însă din anul 1994, după o furtună puternică ce a smuls acoperişul bisericii, când câţiva enoriaşi l-au visat pe Sfântul Spiridon mustrându-i oarecum pentru că devenise „anonim“ pentru ei, icoana Sfântului Ierarh al Trimitundei a fost aşezată în catapeteasmă, în partea dreaptă, după cum este aşezată în mod obişnuit icoana hramului. Alături de ea, însă nu în catapeteasmă a fost aşezată şi icoana Sf. Dimitrie. În acte, Rotonda din Leţcani figurează cu hramul Sf. Dimitrie.
Slujitori vrednici pentru o biserică monument
Primul preot slujitor cunoscut la Leţcani apare în acte din anul 1863, cu numele de Ioan. Începând cu anul 1920 însă se cunoaşte cu adevărat evoluţia şi activitatea unor preoţi carismatici, care şi-au pus amprenta asupra istoriei bisericii şi asupra enoriaşilor de aici. „De exemplu a fost un preot care a păstorit în jur de 30 de ani, părintele Sava Popovici, care a fost şi deputat. El a atras unele fonduri şi chiar a ajutat la multe dintre nevoile bisericii la vremea respectivă. A mai fost părintele Dumitru Popa, care a făcut şi închisoare în timpul comunismului şi care a rămas în inima oamenilor, fiind de o blândeţe extraordinară. A urmat părintele Nicolae Lefter, care a păstorit enoriaşii de aici în jur de 20 de ani, un om de o statură duhovnicească deosebită. El a reuşit să atragă mulţi oameni la credinţă într-o perioadă grea, de cumpănă a Bisericii, şi a făcut lucruri multe şi pentru biserica parohială. Însă cel care a reuşit să ajungă la apogeul activităţilor pastorale este părintele Mihai Carp. A slujit ca preot paroh între 1978 şi 2005. El a preluat parohia după cutremurul din â77, când biserica a fost foarte avariată“, adaugă părintele Cristinel Leonte.
Mai mult decât atât, părintele Carp a reuşit să repare biserica, dar când a isprăvit cu toate, în anul 1994 a avut loc o furtună puternică ce a lăsat biserica fără acoperiş. Astfel că s-a văzut în situaţia de a repara din nou biserica, dar s-a apucat şi de pictură. În anul 2002, PF Patriarh Daniel, în calitate de Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, a resfinţit biserica, acesta fiind un moment extraordinar pentru comunitate şi o încununare a întregii activităţi pe care a desfăşurat-o părintele Mihai. „Prin întreaga activitate desfăşurată în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor de preoţii care au păstorit comunitatea Leţcani de-a lungul existenţei sale, se observă implicarea cu timp şi fară timp a acestor slujitori în toate problemele ce au frămânatat obştea. Datorită preoţilor şi credincioşilor, astăzi Rotonda de la Leţcani îşi păstrează unicitatea şi frumuseţea originală ce au făcut-o vestită în ţară şi peste hotare“, completează preotul Leonte, care slujeşte la Leţcani din anul 2005.
Icoane de valoare
Deosebită este şi catapeteasma bisericii. Aceasta este construită într-un stil aparte care înclină spre partea slavă. Preotul Sava Popovici afirmă că icoanele din catapeteasmă au fost lucrate de zugravul Gh. Ionescu din Iaşi (1908-1909) în stil neobizantin. Potrivit unor specialişti care au vizitat biserica din Leţcani în anul 2005, această catapeteasma ar fi executată la sfârşitul secolului al XIX-lea - începutul secolului al XX-lea.
După cum ne-a mai spus pr. paroh Cristinel Leonte, pictorul care a executat actuala pictură a bisericii şi care a lucrat la curăţarea catapetesmei afirma că icoanele catapetesmei în general, împreună cu icoanele din peretele cafasului, sunt de o mare valoare şi nu pot fi contestate ca lucrări de artă provenite din secolul al XIX-lea.
Românii şi Bizanţul
Se ştie că românii au întreţinut îndelungate relaţii economice, politice, ecleziastice şi culturale cu Imperiul Bizantin. De aici, adoptarea, înainte de 1453, a unor trăsături de civilizaţie, care făceau ca cel puţin clasa conducătoare a Ţărilor Române să fie considerată solidară cu aristocraţia bizantină. Este incontestabilă apartenenţa Moldovei şi a Ţării Româneşti la acea comunitate internaţională căreia D. Obolensky i-a dat numele de Commonwealth bizantin.
Aspectul cel mai important şi cel mai profund al influenţei bizantine asupra Ţărilor Române îl constituie modelarea în formele teologiei şi a ritului bizantin a cugetării şi vieţii religioase româneşti, încadrarea românilor în Biserica creştină a Răsăritului. Legăturile religioase dintre Ţările Române şi Imperiul Bizantin au fost conjucturale, mai puţin cunoscute ca cele politice pe care le-au secondat, şi mai puţin intense decât cele comerciale.
Suntem singurii romanici care am adoptat modelul bizantin de a concepe şi de a practica creştinismul. Deşi o parte a ardelenilor au trecut în secolul al XVIII-lea la ritul unit, nu s-au putut îndepărta de ritul bizantin care devenise elementul fundamental tradiţional. Intrarea românilor în dependenţă canonică de Patriarhia constantinopolitană se va produce prin intermediul Bisericii Bulgare.
1359 - recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei
Mult timp, creştinismul românesc a oscilat între Roma şi Constantinopol, dar, la origine, el a fost unul latin şi roman.
Primul an atestat în istoria Bisericii Române este 1359, an în care autorităţile bizantine au numit un mitropolit în Ţara Românească, în scaunul episcopal de la Argeş. Mitropolia Ungrovlahiei se formase paralel cu unificarea formaţiunilor politice sud-carpatice, dar ea nu fusese recunoscută de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. După tratative cu autorităţile politice şi eclesiastice bizantine, voievodul Nicolae Alexandru, fiul şi succesorul lui Basarab I, a obţinut recunoaşterea mitropoliei. Cele două acte patriarhale, din mai 1359 - hotărârea de transfer al lui Iachintos de Vicina în fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei şi o scrisoare a patriarhului Kallistos I, prin care domnului muntean i se aducea la cunoştinţă hotărârea Sinodului patriarhal - confirmă concluzia privind recunoaşterea înfiinţării mitropoliei şi nu înfiinţarea ei.
După 1390, relaţiile bizantino-muntene înregistrează o gravă deterioare, observabilă şi la nivelul raporturilor religioase. Nu se ştie motivul real care a dus la această situaţie, iar orice răspuns dat la această problemă rămâne o simplă ipoteză.
O prioritate diplomatică pentru Bizanţ
La începutul secolului al XIV-lea, se accentuează tot mai mult caracterul instabil al relaţiilor ecleziastice româno-bizantine, situaţie favorizată şi de raporturile dintre împărat şi patriarh. Un moment important al acestei perioade este reprezentat de Sinodul de la Konstantz, ţinut între 1414 şi 1418. Delegaţia de 19 episcopi şi laici condusă de Grigorie Ţamblac, mitropolitul Kievului, a ajuns acolo în 1418. Delegaţiile Ţărilor Române erau formate din laici, domnii fiind reprezentaţi de câte un boier. Participarea românilor la sinod arată că relaţiile interecleziastice româno-bizantine tindeau către reglementarea acestor raporturi.
Situaţia dintre Bizanţ şi Ţara Românească se va redresa către sfârşitul secolului al XIV-lea, când autorităţile bizantine au văzut în reluarea acestor raporturi o prioritate diplomatică. Noul împărat, Manuel al II-lea Paleologos(1391-1425), era pus în faţa creşterii pericolului otoman, ceea ce îi impunea declanşarea unei acţiuni politico-diplomatice externe în vederea salvării Imperiului, iar Ţara Românească se distinsese prin confruntările cu Imperiul Otoman şi s-a dovedit singurul stat sud-european capabil să stăvilească ofensiva otomană. În acest scop, mitropolitul Ieremia de Mitylene e trimis cu o misiune diplomatică pe lângă domnii munteni. Nu sunt informaţii referitoare la rezultatul misiunii mitropolitului în Ţara Românească, dar relaţiile ulterioare ne lasă să înţelegem că demersurile făcute pe lângă Mircea cel Bătrân au avut succes.
Perioadele de înţelegere alternează cu cele de tensiune, care vor fi agravate de ostilitatea făţişă a curţii imperiale la adresa domnului muntean. De altfel, autorităţile bizantine au acordat adăpost unui pretendent la tronul Ţării Româneşti, atitudine prin care curtea imperială inaugura oficial politica sa de amestec direct în problemele politice interne ale Ţării Româneşti.
Relaţiile bizantino-muntene au urmat în secolul al XV-lea o evoluţie sinuoasă, în funcţie de interesele de moment ale celor două state. Referitor la deceniile 4-6 ale secolului al XVI-lea, nu există informaţii directe referitoare la relaţiile politice bizantino-muntene, această lacună durând până la căderea Constantinopolului, în 1453. Informaţiile indirecte care există ne conduc la opinia că deşi nu au excelat, relaţiile s-au menţinut bune, chiar dacă la un nivel mai scăzut decât în epoca anterioară.
Relaţiile cu Moldova
În privinţa relaţiilor dintre Moldova şi Imperiul Bizantin, ambele părţi au fost direct interesate de stabilirea unor relaţii politice şi nu numai: Bizanţul vedea în Moldova un nou stat ortodox inclus în oikoumen şi un stat cu un rol important la Dunărea Inferioară şi la Marea Neagră, iar Moldova urmărea consacrarea statutului său în planul relaţiilor internaţionale. Recunoaşterea ecleziastică acordată Mitropoliei Moldovei reprezenta implicit o consacrare politică şi o confirmare a statutului de stat independent al Moldovei în relaţiile internaţionale, poziţie menţinută de autorităţile bizantine, chiar şi în momentele de maximă tensiune în relaţiile cu Moldova. Atitudinea curţii imperiale şi-a găsit expresia, în primul rând, în titlul de „mare voievod şi singur stăpânitor al Rusovlahiei“ recunoscut la sfârşitul secolului al XIV-lea domnilor Moldovei.
Începuturile organizării Bisericii Moldovei şi relaţiile sale cu Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului sunt destul de obscure şi controversate din cauza absenţei surselor sau a inconştienţei lor, precum şi din cauza faptului că informaţiile existente au fost preluate eronat de istoriografia moldovenească din secolele XVI-XVIII.
Relaţiile politice bizantino-moldovene au fost bune în prima perioadă a existenţei lor, cu toate că autorităţile moldovene nu au acceptat arhierei greci la conducerea Bisericii. Această problemă pusă de alegerea mitropolitului Moldovei a dus la deteriorarea relaţiilor politice după 1391-1392.
Constantinopolul nu-l recunoştea pe Iosif Muşat ca mitropolit al Moldovei, iar autorităţile locale nu-i primeau în ţară pe arhiereii greci numiţi de Patriarhie. Cu această schimbare de atitudine a autorităţilor de la Constantinopol faţă de Biserica Moldovei, relaţiile bizantino-moldave intrau într-o perioadă de criză ce avea să dureze până în 1401.
Recunoaşterea Mitropoliei Moldovei
Deşi traversau o perioadă de criză, relaţiile politice dintre cele două teritorii s-au menţinut în permanenţă. Un element pozitiv al relaţiilor bizantino-moldovene ce a contribuit la normalizarea lor a fost atitudinea adoptată de autorităţile de la Constantinopol faţă de statul suveran al Moldovei.
Alături de cedările repetate la care au recurs autorităţile de la Bizanţ, nu au contestat şi nu au revenit nici un moment asupra recunoaşterii statutului de domni de sine stătători acordat voievozilor Moldovei, dimpotrivă, l-au subliniat şi afirmat în repetate rânduri.
Relaţiile bizantino-moldovene se vor normaliza în timpul lui Alexandru cel Bun, care în urma unei intense acţiuni diplomatice reuşeşte să determine Patriarhia Ecumenică să recunoască Mitropolia Moldovei, iar în fruntea ei pe mitropolitul Iosif.
Apropierea dintre Ţările Române şi Bizanţ, după 1401, nu era o situaţie întâmplătoare, ci o formă de exprimare a solidarităţii în faţa pericolului expansiunii otomane care ameninţa sud-estul european. Actul înfiinţării Mitropoliei Moldovei poate fi considerat o consecinţă a evenimentelor tulburi de la sfârşitul secolului al-XIV-lea. Cel mai adesea, colaborarea religioasă româno-bizantină a fost echivalentă cu lupta împotriva pericolului comun - cel otoman.
Formarea celor două mitropolii a reprezentat un succes pentru Patriarhia Ecumenică care, în perioada când Imperiul se îndrepta spre dezastrul final, reuşise să-şi stăvilească autoritatea către Dunărea de Jos şi graniţele de sud ale Poloniei.
Românii, având două Biserici aflate sub jurisdicţia Constantinopolului, au câştigat un statut internaţional comparabil cu cel al vecinilor din Europa de Răsărit. Şerban Papacostea a demonstrat că aceste evenimente dovedesc o dată în plus că românii fac din ideea bizantină un instrument pentru atingerea propriilor ţeluri, dar marchează şi opţiunea pentru ortodocşi: bizantinism.
Relaţiile cu Biserica orientală au atins apogeul în secolul al XVI-lea. Prosperitatea şi stabilitatea din Ţara Românească i-au permis domnului să susţină întreaga Biserică Ortodoxă.
Neagoe Basarab a făcut din Curtea de Argeş un pol al Ortodoxiei Orientale şi a miluit majoritatea bisericilor şi mănăstirilor.
Vasile Lupu - ocrotitor al Patriarhiei Ecumenice
În Moldova, Vasile Lupu va prelua rolul de apărător al Ortodoxiei; el nu se va mulţumi doar să reia legăturile cu Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, ci va exercita o adevărată tutelă asupra Patriarhiei şi a Bisericii Orientale.
Între 15 septembrie şi 27 octombrie 1642, la Iaşi s-a desfăşurat Sinodul Ecumenic, din iniţiativa şi cu cheltuiala lui Vasile Lupu. Menirea Sinodului era să discute şi să aprobe Mărturisirea Ortodoxă, opera dogmatică de căpetenie a mitropolitului de Kiev, Halici şi Rusia Roşie, Petru Movilă.
Acest catehism ortodox fusese aprobat în 1640 de Sinodul de la Kiev, dar autorul ei şi Sinodul rutean au hotărât să ceară şi părerea Patriarhului de Constantinopol.
Domnul Moldovei s-a amestecat în disputele dogmatice, înclinând spre părerea teologilor greci, iar la 11 martie 1643, patriarhul Partenie aprobă traducerea greacă a „Mărturisirii Ortodoxe“.
Vasile Lupu s-a dovedit a fi un adevărat ocrotitor al Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, el ajutându-l pe patriarhul Partenie I, trimiţându-i suma de 2,5 milioane de aspri.
A dat această sumă, văzând situaţia dificilă a Patriahiei din Constantinopol care era înglodată în datorii faţă de Poartă şi era tulburată de intrigi şi rivalităţi apărute după înlăturarea lui Chiril Lucaris, influenţat de calvinism şi ucis de turci în 1638. A condiţionat această donaţie de punere a activităţii materiale a Patriarhiei sub controlul a 3-4 mitropoliţi, epitropi desemnaţi de către Sinod.
După ce, vreme de 6 luni, Patriarhia trebuia lăsată în grija spre „îndreptare“; se interzicea acesteia să recurgă la alte datorii şi să ia impozit abuziv de la clerul eparhial. Pentru el şi neamurile sale, Vasile Lupu cerea doar pomenirea în cadrul slujbelor religioase.
Salvarea independenţei şi a fiinţei naţionale
Condiţiile domnului Moldovei au fost acceptate şi, drept recunoştinţă, Marele Sinod a aprobat trimiterea moaştelor Sfintei Cuvioase Parascheva cea nouă la Iaşi, pentru care Vasile Lupu a plătit 200-300 de mii de piaştri la Patriarhie şi 68 de aspri şi 4 poveri (de aspri) turcilor pentru aprobare.
Odată statornicit, patronajul său asupra marii Biserici a fost recunoscut şi în anii următori, ajungându-se la aspecte majore, precum îndepărtarea din funcţie a patriarhilor Partenie I şi Partenie al II-lea, numirea lui Ioanichie al II-lea, Anastasie al III-lea, Partelaros, care a stat un timp în Moldova, şi Paisie I.
S-a ajuns până acolo, încât, după depunerea lui Partenie I, Vasile Lupu ar fi dorit alegerea ca patriarh de Constantinopol a mitropolitului său, Varlaam.
Nu este de mirare că domnul Moldovei era socotit „locţiitor şi asemănător“ al împăraţilor bizantini, „fala romeilor“, „sprijin unic, unică glorie şi bucurie a neamului grecesc lipsit de împărat“, aprecieri care arătau poziţia privilegiată a lui Vasile Lupu faţă de Biserica de la Constantinopol, chiar dacă asta costa Moldova sume imense, niciodată recuperate.
În plus, a mediat, în jurul anului 1649, şi legăturile politice între Patriarhia de Constantinopol şi ţarul moscovit al „celei de-a treia Rome“, Alexei Mihailovici.
Nu trebuie uitat că acest patronaj incontestabil şi prestigios al lui Vasile Lupu asupra Ortodoxiei răsăritene s-a făcut din resursele Moldovei şi nu a avut ca imbold sprijinirea unei rezistenţe antiotomane prin credinţă, ci o ambiţie „împărătească“ pe care beneficiarii greci s-au străduit mereu să o măgulească.
Aderarea românilor la bizantinism şi încadrarea în ordinea ierarhică bizantină bisericească şi politică a avut drept scop principal salvarea independenţei şi a fiinţei naţionale. Integrarea Bisericii Române în ierarhia bizantină era şi o reacţie la încercarea de catolicizare, iniţiată de către maghiari, catolicizare ce ar fi reprezentat pentru români decăderea din drepturile politice, iar, pentru cei de peste munţi, deznaţionalizare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu