Poze cu zimţi

---

ANCA MIZUMSCHI ● Despre spiritul-manifest al anilor ’90

Anca Mizumschi nu se dezminte, spune Alex Ştefănescu. "Poezia din această carte este o poezie a refuzului. (...) Cele mai frumoase poeme de dragoste scrise în limba română în ultimii ani se găsesc în această carte". Dragoste în sensul larg al cuvîntului, sens al vieţii, şi nu erotism pur şi simplu.

• Jurnalul Naţional: "Poze cu zimţi": volum de poezie şi concurs de fotografie. Ambele evenimente stau sub semnătura dvs, însă ce altceva au ele în comun?

Anca Mizumschi: "Poze cu zimţi" este un concept care a plecat de la o carte care-şi propune să evoce un anumit tip de atmosferă. Pe măsură ce cartea a prins formă, m-am gîndit şi la alt aspect: cel legat de fotografie, avînd în vedere faptul că evocă frumuseţea pozelor cu zimţi alb-negru din copilăria noastră, din copilăria generaţie mele – sîntem ultima generaţie care are astfel de poze, pentru că după noi toţi, copiii au început să aibă fotografii digitale – am încercat să readuc în atenţia opiniei publice frumuseţea excepţională a acestor poze. Cred că valorile acelei perioade nu trebuie să moară.

• Cartea evocă spiritul-manifest al generaţiei anilor ’90. Care este mai exact acest spirit?

"Poze cu zimţi" evocă modul în care noi mergeam la cenaclu, într-un frig cumplit, în care stăteam strînşi unii în ceilalţi şi în care supravieţuirea prin cultură nu era o vorbă goală. Generaţia noastră chiar aşa a supravieţuit şi a fost un soi de luptă surdă şi mută despre care atunci nu puteam vorbi, iar mai tîrziu a fost foarte uşor uitată.

• Dacă ar fi să actualizăm acest spirit, l-am putea regăsi în prezent?

Spiritul respectiv, ca atare, nu. Este generaţia care are acum 40-45 de ani, sunt oameni aflaţi în plină maturitate şi în plină forţă creatoare, dar s-a păstrat ceva din rezistenţa lor şi modul în care îşi duc existenţa. Ei reprezintă generaţia prin care s-a făcut tranziţia între cele lumi: lumea comunistă şi cea postrevoluţionară. Erau suficient de mari pentru a-şi aminti, şi în acelaşi timp nu erau suficient de bătrîni ca să se resemneze.

• În ce tiraj aţi scos această carte?

În 500 de exemplare. Este un tiraj mare pentru un volum de poezie.

• Aţi absolvit medicina, iar lucrarea dvs de diplomă a fost "Vasile Voiculescu: medicină şi poezie". Ce similitudini aţi găsit între cele două domenii?

Nu a fost alegerea mea, la modul cel mai propriu, dar această experienţă a însemnat pentru mine o deschidere fantastică, deoarece am luat contact cu o spiritualitate destul de profundă pentru mine. Personajul dizeraţiei mele trebuia să fie un medic, şi scriitor totodată, care să fi profesat medicina. În România sînt mulţi scriitori absolvenţi de medicină, dar n-au lucrat în acest domeniu. Vasile Voiculescu a profesat medicina timp de 40 de ani, timp în care a şi scris. Pentru mine a fost o şansă fantastică, pentru că am început această lucrare în 1989 şi am terminat-o în 1990, deci după Revoluţie, cînd i-am cunoscut familia – pe vremea aceea trăiau doi dintre copiii lui. În acea perioadă am văzut şi manuscrisele lui, în original, care i-au fost lăsate de către securitate familiei scriitorului, inclusiv stenograma procesului pentru care el a fost condamnat ca legionar doar pentru că publicase poezii în revista Gîndirea. Aceasta era unica lui vină.

• Ca medic, aţi profesat, totuşi, doi ani. Dar de ce aţi renunţat atît de repede la ea?

Deoarece eu cred că medicina este o meserie vocaţională, care nu lasă loc la impostură. Impostura în medicină este periculoasă, şi cred că vocaţia mea este scrisul.

• În prezent, conduceţi o asociaţie destinată suportului emoţional...

Asociaţia se numeşte Emovere şi mă număr printre iniţiatorii proiectului. Împreună cu o colegă am constituit nişte grupuri de suport emoţional, specializate în tulburări alimentare. La vremea respectivă am observat că acele tulburări erau, de fapt, manifestarea unui abuz de tip emoţional care este foarte frecvent în societatea românească.

• Aţi început cu medicina, aţi continuat cu ziaristica, cu literatura, iar acum psihologia (sunteţi studentă în ultimul an). Ce mai urmează?

În fiecare dintre etapele respective am învăţat foarte mult. Medicina şi psihologia, din punctul meu de vedere, sunt foarte legate între ele. Nu e nici un paradox în evoluţia mea...Dar mă gîndesc foarte serios la un doctorat în antropologie culturală.

Cartea cea mică şi Opera Capitală

Debutul Ancăi Mizumschi s-a petrecut în 1988, odată cu o carte scoasă pe hîrtie de ziar. "Era o broşură care apărea în cadrul unui ziar, iar ea se numea «Cartea cea mai mică». Însă debutul propriu-zis s-a petrecut în 1993, la Editura Viitorul Românesc, cu «Est», o carte pe care i-o dedicasem mamei mele. Era vorba despre acelaşi spirit de apartenenţă la generaţia mea şi la spaţiul în care trăim". În 1995, Anca Mizumschi a lansat "Opera Capitală". "Titlul este inspirat dintr-un citat din regretatul poet Cristi Popescu, în care spunea că el visează ca într-o zi el să scrie la nesfîrşit unica lui operă, biletul de ieşire din spital, şi că nu-şi dorea altceva mai mult. Volumul «Poze cu zimţi» închide, zic eu, acest arc peste timp adresat generaţiei mele, pentru că eu îl văd ca pe o desprindere, ca o intrare într-o nouă etapă". Anca Mizumschi a fost şi redactor de carte, ziarist cultural, producător şi realizator de emisiune culturală la Radio Tinerama. (Roxana Ioana Ancuta - http://www.jurnalul.ro/articole/126752/poze-cu-zimti-)