Blogul ratiunii, un site de (dez)informare politica si culturala: Teodor Meleşcanu a organizat Ziua Drapelului Naţional

SIMBOLURILE NAŢIONALE
Constituţia României, art. 12

Concepţiile unei generaţii au fost întotdeauna sintetizate în simboluri care au devenit apoi imbold în transpunerea lor în practică şi, totodată, mijloc de a le transmite urmaşilor.
Adoptarea însemnelor naţionale este mijlocul prin care naţiunea îşi afirmă individualitatea, evidenţiază ceea ce are mai de preţ în curgerea istoriei.
Concepute astfel încât să impresioneze vizual sau melodic, simbolurile naţionale: drapelul, ziua naţională, imnul, stema ţării şi sigiliul statului, se adresează tuturor, cheamă gândul şi sufletul fiecăruia să privească cu mândrie la trecutul neamului din care se trage, să-şi aducă contribuţia la împlinirea obiectivelor sale de viitor.

DRAPELUL ROMÂNIEI

Dintre simbolurile naţionale se impune, prin semnificaţie şi înălţime spirituală, DRAPELUL.
Deşi ca însemn naţional a fost instituit în epoca modernă, drapelul fiecărei ţări este încărcat de istorie, vine de demult, şi-a împletit strâns devenirea de evoluţia comunităţii sociale pe care o desemnează.
Astfel, în evul mediu, drapelele folosite după voinţa suveranilor şi păstrând o anumită tradiţie au răspuns în special nevoilor militare sau ale întrecerilor cavalereşti. Rolul lor se lărgeşte în epoca modernă, când dobândesc o semnificaţie naţională în sensul recunoaşterii unanime de către cetăţenii ţării şi a consemnării lor în legile fundamentale (constituţii).
Tricolorul românesc, reunind roşu, galben şi albastru – culori utilizate cu precădere în ştiinţa heraldică – are o istorie impresionantă.
Mărturii, purtând patima vremurilor trecute, identificând fapte şi informaţii despre mândrul tricolor.
În epoca feudală, ţările româneşti – Valahia, Moldova şi Transilvania s-au individualizat prin steaguri a căror cromatică – roşu, galben, alb – amintea, în limbaj plastic, autoritatea domniei, sublima independenţă, apoi autonomia ţării.
Deşi pe parcursul acestei epoci cele trei state româneşti erau reprezentate prin drapele aparte, de-a lungul vremii s-au instituit şi unele însemne ce reuneau roşu, galben şi albastru ca dovadă a unei opţiuni comune spre cromatica ce va deveni specifică drapelului naţional românesc.
Sunt semnificative, în acest sens, următoarele date: culorile amintite au intrat o perioadă în compunerea stemei familiei domnitoare valahe; deseori, sigiliile cu care erau validate actele solemne erau prinse cu şnur tricolor (cea mai veche practică de acest fel o întâlnim în anul 1511); unele diplome de înnobilare emise de Mihai Viteazul în perioada în care realizase unirea celor trei state româneşti – Ţara Românească, Ardealul şi Moldova – au o tentă tricoloră.
Au fost, tot astfel, conturate unele miniaturi care împodobesc actele de cancelarie purtând semnătura voievozilor Radu Şerban şi Radu Mihnea. De la acesta din urmă, ce se intitula uneori, pentru a sublinia înrudirea cu Iancu de Hunedoara, ”Radu Mihnea voievod Corvinul”, s-a păstrat şi un steag roşu-vişiniu pe care era reprezentat un medalion de aur, încărcat cu o acvilă cruciată, crucea având culoarea azurului. Un însemn ce aminteşte opţiunea pentru tricolor se regăseşte şi pe harta realizată, în 1700, de stolnicul Constantin Cantacuzino. Tricolorul a intrat, din 1765, în compunerea stemei Marelui Ducat al Transilvaniei.
În veacul al XIX-lea, veacul realizării unor importante deziderate ale neamului, drapelul tricolor se impune evident ca simbol al românilor de pretutindeni.
Asfel, este semnificativ faptul că steagul revoluţiei de la 1821 a fost dotat cu ciucuri tricolori, iar medalia bătută în 1838 de Societatea Filarmonica, cu ocazia unui proiectat spectacol în limba română a operei “Norma” de Bellini, poartă pe prima faţă stemele Ţării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei, reprezentate pe fond tricolor.
Un prim moment în istoria instituirii Tricolorului ca drapel al autorităţilor de stat l-a constituit fixarea în cadrul Regulamentelor Organice a steagurilor celor două ţări româneşti: Moldova – roşu şi albastru, Ţara Românească – galben şi azur.
În anul 1834, în urma intervenţiilor domnului Ţării Tomâneşti, Alexandru Dumitru Ghica, Poarta Otomană aprobă folosirea de către oştirea acestei ţări a drapelului tricolor. El reunea culorile roşu, galben şi albastru, dispuse orizontal, însă inegale, în sensul că prima jumătate era roşie, având pe ea mai multe stele aurii, iar partea inferioară se partaja în mod egal între galben şi albastru. În centrul drapelului era plasată stema Valahiei, respectiv acvila cruciată.
Revoluţia din 1848 a prilejuit afirmarea drapelului tricolor drept cel mai reprezentativ însemn naţional al băştinaşilor din vechea Dacie. Astfel, unul dintre primele decrete ale guvernului provizoriu era menit a stabili înfăţişarea steagului ţării.
Decretul din 14 iunie 1848 preciza: “steagul naţional va avea trei culori: albastru, galben şi roşu. Deviza română, care va fi scrisă atât pe steaguri, cât şi pe monumentele şi decretele publice, se va compune din două cuvinte: “DREPTATE – FRĂŢIE”.
Fruntaşii revoluţiei afirmau, de asemenea: “culorile eşarfelor tricolore au fost de demult, străbunii noştri le purtau pe pavilioanele şi pe steagul lor”. Pe parcursul desfăşurării revoluţiei, tricolorul a fost intens folosit sub diverse forme: drapele, eşarfe, cocarde, penaj plasat la pălării etc.
Date certe probează faptul că tricolorul a semnificat, în contextul evenimentelor revoluţionare din 1848 – 1849, unitatea naţională.
Între steagurile arborate la Blaj, în neuitata zi de 3/15 mai 1848 şi cele realizate de revoluţionarii din Ţara Românească există o legătură, o afinitate ce a fost sesizată de contemporani. Ştefan L. Roth considera drapelul înălţat la Blaj ca fiind “flamura cea mare tricoloră a naţiunii române, legată indisolubil de comunitatea spirituală unitară”. Argumentând caracterul autohton al drapelului tricolor, revoluţionarii paşoptişti arătau Porţii Otomane că “acesta nu este o ameninţare pentru viitor”, ci “intenţia legală, manifestată cu voce tare, de către ţară – de reconstituire a trecutului pe bazele vechi, după tratatele sultanilor Baiazid şi Mahomed II”.
Pagini noi s-au înregistrat în analele drapelului tricolor în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Este semnificativ faptul că, în 1860, instituindu-se prima decoraţie românească PRO VIRTUTE MILITARĂ – decoraţia eroilor pompieri – s-a prevăzut ca aceasta să fie prinsă cu panglică tricoloră.
De asemenea, în aprilie 1861, autorităţile Principatelor Unite au intervenit pe lângă marile puteri în vederea recunoaşterii tricolorului ca pavilion al navelor comerciale româneşti. În conformitate cu conţinutul notelor difuzate în străinătate, drapelul ţării cuprindea tricolorul orizontal dotat, în partea superioară, spre a crea impresia că se respectă prevederile Convenţiei de la Paris, cu o eşarfă tricoloră, însă înfăţişată ondulat.
Peste un an, ministrul afacerilor externe al Principatelor Unite adresează puterilor garante o nouă notă în legătură cu pavilionul românesc. Prin cuprinsul acesteia, guvernul Principatelor Unite cerea marilor puteri să intervină la Poartă în vederea reglementării pavilionului moldo-valah pentru care făcuseră repetate demersuri, subliniindu-se faptul că această intervenţie ar fi constituit, de fapt, recunoaşterea oficială de către Puterile garante a culorilor naţionale româneşti. În cele din urmă aceste culori sunt recunoscute, iar din august 1862 se renunţă la banderola ataşată conform prevederilor din 1858.
La 1/13 septembrie 1863, cu prilejul împlinirii a 15 ani de la luptele din Dealul Spirii, s-au distribuit unităţilor militare noi drapele tricolore. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a rostit atunci o impresionantă cuvântare în cadrul căreia a definit cu alese cuvinte steagul ţării: “Steagul e România ! Acest pământ binecuvântat al Patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii, unde se vor naşte copiii noştri !… Steagul este totodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României”. Aceste steaguri din 1863 cuprindeau tricolorul dispus pe orizontală, roşu fiind plasat în partea superioară. În centrul lor era gravată stema unită – acvila cruciată şi capul de bour, compoziţie menită a atesta noul statut politic al ţărilor române. Cele două steme reunite pe acelaşi steag erau înconjurate de o eşarfă ce avea înscrisă deviza “HONOR ET PATRIA”. Pe steag era ţesută şi iniţiala domnitorului.
După înlăturarea lui Cuza, Locotenenţa domnească ce a urmat la conducerea ţării a înlocuit drapelele ostăşeşti cu altele, reprezentând tricolorul în aceeaşi dispunere, dar purtând pe suprafaţa lor denumirea şi numărul unităţiilor militare cărora le aparţineau.
După instaurarea principelui Carol de Hohenzollern, conform prevederilor Constituţiei din 1866 şi legilor din 1867 şi 1872 în legătură cu alcătuirea stemei de stat, pe flamura drapelului tricolor se plasează o nouă compoziţie heraldică, cuprinzând simbolurile tradiţionale româneşti (acvila cruciată, capul de bour, însemnul Olteniei şi al ţinuturilor mării), doi lei (evocare plastică a unirii înfăptuite de Mihai Viteazul în 1600), precum şi blazonul familiei domnitoare (scut sfertuit cuprinzând argint şi negru) şi deviza acesteia (NIHIL SINE DEO). Aceasta a fost înfăţişarea steagurilor sub ale căror falduri au luptat ostaşii români în campaniile din 1877-1878, drapele ce s-au acoperit de glorie, fiind deseori decorate.
Adoptarea de către Principatele Unite, apoi de către România a drapelului tricolor a determinat o mai intensă utilizare a steagului, astfel compus, de către românii din provinciile supuse imperiilor vecine.
Acceptat iniţial de autorităţile de la Viena, întrucât se motiva că provine din stema Marelui Ducat al Transilvaniei, tricolorul românesc a provocat nelinişti oamenilor politici din Austria, apoi din Austro-Ungaria, în special după ce acesta a devenit drapelul oficial al României.
Utilizarea culorilor roşu, galben, albastru de către românii din Austro-Ungaria a fost intensificată prin activitatea societăţilor cultural-naţionale româneşti, în special prin iniţiativa membrilor societăţii “România jună” din Viena şi ai societăţii “Arboroasa”. Deşi reprezentanţii luptei românilor au încercat să acrediteze ideea că folosirea tricolorului nu este altceva decât un semn distinctiv naţional, autorităţile dualiste înţelegeau prin aceasta, în fapt, o “demonstraţie politică”.
Cu toate opreliştile din partea autorităţilor, cu toate ameninţările, românii au continuat să folosească tricolorul ca o manifestare a sentimentelor naţionale. Acest sens l-a avut portul brâielor tricolore, ca anexă la costumul popular. În 1870 s-a arborat tricolorul pe casa lui Avram Iancu. Impresionante acţiuni, în care tricolorul semnifica hotărârea românilor de a dobândi demnitatea naţională şi drepturi publice, s-au desfăşurat şi în timpul mişcării memorandiste.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, contra românilor din Bucovina, care foloseau tricolorul ca simbol al individualităţii naţionale, s-au luat măsuri severe, cei care îndrăzneau să-l afişeze fiind arestaţi.
Tricolorul s-a înălţat şi mai mult în perioada confruntărilor militare din 1916-1917, ostaşii şi toţi băştinaşii de pe tot cuprinsul fostei Dacii văzând în acest însemn chemarea spre triumful libertăţii.
Diferitele acţiuni revoluţionare menite a duce la autodeterminarea Transilvaniei, în anul 1918, au fost marcate de prezenţa tricolorului. Acesta a reprezentat unul din mijloacele prin care ardelenii şi-au exprimat independenţa faţă de Ungaria, hotărârea lor – pe temeiul dreptului ca fiecare naţiune să dispună liber de soarta sa – de a se afla “printre naţiunile libere”, dorinţa lor nestrămutată de a se uni cu fraţii de peste Carpaţi.
Procesul de preluare a puterii în propriile mâini, constituirea organelor proprii de administraţie românească, a consiliilor naţionale şi a gărzilor naţionale româneşti au fost, de asemenea, marcate de adoptarea tricolorului.
Pregătirea şi desfăşurarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 18 noiembrie/1 decembrie 1918 au înscris, de asemenea, noi pagini emoţionante în istoria tricolorului românesc. Din numeroasele mărturii istorice se constată rapiditatea cu care s-a generalizat acţiunea de confecţionare a diferitelor însemne tricolore pe tot cuprinsul Transilvaniei, semnificativ fiind că, în diferite sate, firele ţesute şi brodate în straie populare reuneau aceste culori.
Aspectul îmbrăcat de Alba Iulia în acele neuitate zile ale lui decembrie 1918 a produs o vie impresie participanţilor la eveniment. Din relatările lor reiese că prin arborarea tricolorului românii îşi exprimau simbolic simţămintele profunde, dorinţa de libertate şi unire cu fraţii de peste Carpaţi.
Moment crucial în istoria neamului, evenimentul de la 1 Decembrie 1918 marchează astfel şi în domeniul tricolorului un episod de maximă intensitate.
Reflectând sintetic istoria neamului, tricolorul a fost modificat, în 1921, doar în ceea ce priveşte înfăţişarea stemei ţării, gravată pe suprafaţa sa. Cum era şi firesc, drapelul, reunind culorile albastru, galben şi roşu, dispuse vertical (albastrul fiind la hampă) a fost împodobit cu noua stemă a României, marcând, prin compunerea sa, drumul poporului român spre înfăptuirea dezideratului naţional. Este semnificativ faptul că şi prin cromatica stemei este evocat tricolorul.
După 1948, steagul tricolor a fost modificat prin plasarea în centrul său a unei noi steme ce simboliza o nouă formă statală, respectiv de republică populară şi, după 1965, socialistă.
Această reprezentare era în fapt o aliniere cu “toate ţările frăţeşti”, bazată pe o ideologie comunistă, compoziţia fiind lipsită, în realitate, de simbolurile tradiţionale româneşti. Tocmai de aceea, în decembrie 1989, când masele s-au ridicat împotriva totalitarismului, drept expresie a condamnării vechiului regim, a fost îndepărtat de pe flamura tricolorului însemnul heraldic.
SEMNIFICAŢIA CULORILOR:
 Roşu – sângele înaintaşilor noştri care a botezat pământul românesc de-a lungul veacurilor. El îndeamnă ca dragostea faţă de neam şi de ţară să fie la fel de aprinsă ca focul roşului din steag.
 Galben – strălucirea aurie a mândrului soare; exprimă bogăţia holdelor de aur ale tării şi ăndeamnă la fapte care să strălucească deasupra omenirii ca razele soarelui.
 Albastru – seninul cerului care ne binecuvântează ţara, seninul cugetului şi gândirii neamului românesc, credinţa şi puterea cu care suntem legaţi de pământul sfânt al patriei.
ARBORAREA DRAPELULUI:
„Legea nr. 75 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României de către autorităţile şi instituţiile publice” promulgată la 14 iulie 1994 prevede:
Drapelul României se arborează în mod permanent:
a) pe edificiile şi în sediile autorităţilor şi instituţiilor publice;
b) la sediul partidelor politice, al sindicatelor, al instituţiilor de învăţământ şi cultură;
c) la punctele pentru trecerea frontierei, precum şi la aeroporturile cu trafic internaţional;
d) ca pavilion, pentru navele de orice fel şi alte ambarcaţiuni ce navighează sub pavilion românesc (art.2).
Art.3. Drapelul României se arborează temporar:
a) cu prilejul Zilei Naţionale a României şi al altor sărbători naţionale, în locurile publice stabilite de autorităţile locale;
b) cu ocazia festivităţilor şi ceremoniilor oficiale cu caracter local, naţional şi internaţional, în locurile unde acestea se desfăşoară;
c) cu prilejul vizitelor oficiale întreprinse în România de şefi de stat şi de guvern, precum şi de înalte personalităţi politice reprezentând principalele organisme internaţionale interguvernamentale, la aeroporturi, gări, porturi şi pe diferite trasee;
d) în cadrul ceremoniilor militare, conform regulamentelor militare;
e) cu ocazia desfăşurării competiţiilor sportive, pe stadioane şi alte baze sportive;
f) în timpul campaniilor electorale, la sediul birourilor comisiilor electorale şi al secţiilor de votare.
Art.4. Drapelul României poate fi arborat de persoane fizice la domiciliul sau reşedinţa lor, precum şi de persoane juridice, altele decât cele prevăzute la art.3, la sediile acestora.
Art.5. Drapelul României se arborează la sediul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale statului român din străinătate, precum şi la reşedinţa şefilor misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare, potrivit uzanţelor de protocol.
De asemenea, drapelul României se arborează, sub formă de fanion, pe mijloacele de transport ale şefilor de misiuni diplomatice şi oficii consulare române, în deplasările oficiale ale acestora.
Art.6. Drapelul României în bernă se arborează în zilele de doliu naţional, stabilite de Guvern.
Art.7. Drapelele altor state se pot arbora pe teritoriul României numai împreună cu drapelul naţional şi numai cu prilejul vizitelor cu caracter oficial de stat, al unor festivităţi şi reuniuni internaţionale, pe clădiri oficiale şi în locuri publice stabilite cu respectarea prevederilor prezentei legi.
Arborarea drapelului României la manifestările care se desfăşoară sub egida organizaţiilor internaţionale se face potrivit reglementărilor şi uzanţelor internaţionale.
În locurile în care se arborează drapelul României poate fi arborat şi drapelul Consiliului Europei.
Art.8. În situaţia în care odată cu drapelul României se arborează şi unul sau mai multe drapele de stat străine, drapelul României se arborează astfel:
a) când drapelul României se arborează alături de un singur drapel de stat străin, drapelul României se va aşeza în stânga, privind drapelele din faţă:
b) când drapelul României se arborează alătrui de mai multe drapele de stat străine şi numărul drapelelor este impar, drapelul României se va aşeza în mijloc. Dacă numărul drapelelor este par, drapelul României va fi aşezat în stânga drapelului împreună cu care ocupă centrul, privind drapelele din faţă.
Toate drapelele de stat care se arborează vor avea dimensiuni egale şi vor fi amplasate la acelaşi nivel.

Onorată asistenţă,

Suntem prezenţi aici, în Piaţa Tricolorului, pentru a cinsti Ziua Drapelului nostru Naţional.
Doresc să vă spun că, dintre simbolurile naţionale, DRAPELUL se impune prin semnificaţie, profunzime şi încărcătură spirituală.
Astăzi sărbătorim o cifră rotundă: se împlinesc 160 de ani de la declararea oficială a tricolorului ca drapel naţional.
Atunci, în efervescenţa revoluţionară a anului 1848, din piepturile celor care au înălţat drapelul cu cele trei culori - albastru, galben şi roşu-, au răsunat pentru prima dată cuvintele Dreptate şi Frăţie, în numele libertăţii şi unităţii de neam.
Tricolorul se constituie, astfel într-un arc peste timp, care a sedimentat în conştiinţa românilor idealurile de unitate şi independenţă.
În calitate de cetăţean, dar şi de ministru al apărării, îmi exprim preţuirea şi respectul, alături de dumneavoastră, cei prezenţi la acest important eveniment, faţă de culorile-simbol ale poporului român: roşu, galben şi albastru.

Tricolorul exprimă prin sine tot ce înseamnă patrie, neam, trecut, prezent şi viitor şi mă bucur să vă spun că astăzi, în toată ţara, cetăţenii participă la ceremoniile publice de înălţare a drapelului României.

Unirea Principatelor de la 24 ianuarie 1859 a constituit un act de importanţă majoră pentru destinele românilor, iar ca simbol al noului stat, tricolorul a reunit stemele Moldovei şi Munteniei.
El a fost purtat spre redute de bravii luptători de la 1877-1878 şi arborat pe metereze, pentru a arăta lumii că românii sunt liberi şi stăpâni pe soarta lor.

El a fost martor la înfăptuirea Marii Uniri din 1918, momentul desăvârşirii unităţii politice a naţiunii române, a vegheat la căpătâiul tuturor celor care s-au jertfit pe câmpurile de luptă din primul şi al doilea război mondial şi în zilele Revoluţiei din decembrie 1989, şi acum este păstrat cu sfinţenie de familiile eroilor căzuţi la datorie în teatrele de operaţii din Irak şi Afganistan.
Au rămas memorabile cuvintele rostite în anul 1863, în faţa ostaşilor români, de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cu prilejul decernării primelor drapele de luptă ale armatei: “Steagul e România ! Acest pământ binecuvântat al Patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii, unde se vor naşte copiii noştri !… Steagul e totodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României”.
Şi astăzi ostaşii poartă cu mândrie pe uniforme şi pe tehnica de luptă însemnele culorilor drapelului. Ei l-au făcut cunoscut în întreaga lume, acolo unde militarii români îşi îndeplinesc cu profesionalism, curaj şi dăruire misiunile de luptă în teatrele de operaţii din Irak, Afganistan şi Balcanii de Vest. El a fost, este şi va fi simbolul românismului şi al României.
Ne mândrim că Drapelul României flutură astăzi cu demnitate la sediul NATO şi cel al Uniunii Europene, în rândul ţărilor care au trecut ireversibil spre democraţie. La fel de mândri suntem când drapelul românesc flutură pe cel mai înalt catarg la întrecerile sportive şi la manifestările culturale.
Vreau să vă mai spun că Tricolorul se află în inimile noastre şi, de aceea, Sărbătoarea Zilei Drapelului Naţional este, şi cu siguranţă va rămâne, o sărbătoare a sufletelor noastre.