Vrem, nu vrem, harta fiecărei zile este „hotărîtă“, adică are hotarele pe care i le impune presa. Presa desenează agenda cotidiană a ţării şi a locuitorilor ei, presa decide ce este important şi ce e accesoriu, ce trebuie să stea în centru şi ce e condamnat la marginalitate. Nimeni nu e dispus să pună la îndoială ierarhia evenimentelor, aşa cum apare ea în buletinele de ştiri, editorialele şi dezbaterile oferite publicului de ziare şi televiziuni. În genere, pe primele locuri sînt evenimentele politice şi sportive. Sau ştirile senzaţionale, indiferent din ce domeniu. Sau catastrofele. Stai la televizor sau răsfoieşti publicaţiile zilnice şi afli pe ce lume eşti, afli „cum merg lucrurile“. Dar în timp ce la rampă se petrec tot soiul de acrobaţii spectaculoase (alegeri, suspendări ale preşedintelui, referendumuri, conflicte între partide sau în interiorul partidelor), în lumea largă se petrec o mulţime de alte lucruri. Obligată să aleagă interesat şi să gîndească lucrativ, presa sacrifică, inevitabil, evenimentul preţios, dar discret, policromia inepuizabilă a faptului divers, bogăţia de substrat a marginalităţii. Ştirile ne vorbesc despre un registru sonor, dar foarte restrîns al realului. Îndărătul acestui registru, lumea îşi vede de ale ei, paralelă cu politica şi cu zvonul, orientată spre alte centre decît cele prestabilite de experţii în comunicare şi informaţie. Lumea e mai interesantă, mai diversă, mai surprinzătoare şi mai nelumească decît lumea emisiunilor de ştiri şi a editorialelor. De multe ori, evenimentele adevărate, cu bătaie lungă, se petrec în penumbră, la margine, abia percepute.
Dar nu e vorba numai de evenimente mari care trec neobservate. E vorba şi de evenimente pur şi simplu semnificative, care ar merita – cel puţin la fel ca acelea scoase în vedetă de gazetari – atenţia şi comentariul nostru.
Un exemplu: cînd ieşi cu maşina din Bucureşti şi traversezi Otopeniul, sastisit de aglomeraţia unui drum naţional care tinde să arate a periferie, poţi avea surpriza să vezi dintr-odată, pe partea dreaptă, un grup de „sculpturi“, 14 la număr, aşezate în faţa galeriei de blocuri care flanchează traseul. Sînt forme extrem de vitale, colorate intens, greu de clasat după criterii „figurative“, un fel de plante hipertrofice, răsărite, imprevizibil, din plictiseala asfaltului. Deşi impozante (au aproape patru metri înălţime), obiectele cu pricina provoacă o candidă bună-dispoziţie, ca nişte jucării ciclopice, ca nişte monştri benigni, care cuplează fantezia cu umorul. Ambianţa devine brusc respirabilă, şoseaua devine cordială. Cineva s-a gîndit să transforme un peisaj dominat de reclame gigantice, trafic sufocant şi beton armat într-o ogradă prietenoasă. Cineva a privit locul cu grijă. Cuiva i-a păsat de bună-starea vizuală a trecătorilor. E o pornire salutară care, multiplicată, ar salva de urîţenie şi de inumanitate nenumărate oraşe autohtone, în cap cu Bucureştiul. Dacă aş fi ziarist, m-aş opri să aflu istoria acestui „marginal“ demers terapeutic. Aş afla că autorii ansamblului sînt cîţiva artişti bucureşteni, responsabili de mai multe asemenea performanţe: Florin Ciubotaru, Andrei Ciubotaru şi Jan Eugen, alături de Toma Iulian şi Ciprian Paleologu. Un veteran prestigios şi o mînă de tineri. Aş mai afla că iniţiativa lor n-ar fi dus nicăieri, dacă n-ar fi întîlnit un primar inteligent, energic şi curajos (Silviu Constantin Gheorghe), dispus să asume amplasarea lucrărilor în spaţiul pe care îl administrează. Un proiect îndrăzneţ pentru că nu se conformează gîndirii urbanistice comune, şi un primar îndrăzneţ pentru că nu se lasă intimidat de bombănelile unor concetăţeni recalcitranţi. Iată un eveniment care nu ţine de specia „news“. Dar care plasează „actualitatea“ pe altă orbită decît aceea a zarvei de la „centru“.
În ce mă priveşte, am devenit, numai dintr-atît, euforic. M-am dat jos din maşină, m-am plimbat puţin printre cele 14 piese şi am intrat să mă răcoresc în restaurantul de-alături. Se numeşte „La Iancu“, are vinuri cinstite, pizze bine dozate şi un patron şarmant. În versiunea Otopeni, România devine prizabilă. (Dilema Veche)
2 comentarii:
Pariez ca primarul laudat de Plesu la Otopeni este membru al PD-L. Dar pledoaria din articol pentru pretuirea lucrurilor mici, facute cu entuziasm, la nivel local e buna, dar nu e in masura sa rezolve marile probleme cu care e confruntata tara.Consider de aceea oportun sa va prezint, drept contrapondere la acest articol din Dilema veche, un alt articol aparut in CRONICA ROMANA al senatorului Ad.Severin si intitulat:
ROMANII, IN MIJLOCUL FURTUNII
Posturile occidentale de televiziune organizeaza pretutindeni dezbateri legate de crizele care zdruncina omenirea. Cea mai neasteptata este cea alimentara. UE, cu a sa politica agricola comuna, se legana in iluzia securitatii alimentare si contempla ideea reducerii subventiilor comunitare pentru agricultori. Dintr-o data, preturile alimentelor cresc. In Grecia pensionarii protesteaza fata de scumpirea hranei. In Spania, Portugalia si Italia pescarii intra in greva, intrucat pretul carburantului le face nerentabila activitatea. Producatorii de lapte francezi reclama ca preturile de achizitie nu mai acopera cheltuielile de productie. Turistii americani renunta la calatoriile europene, sub motiv ca mancarea in Europa a devenit prea scumpa.
Aceasta va frana cresterea economica in UE, si asa modesta. Mai grav, in Africa si Asia, dupa cativa ani de seceta, alimentele nu sunt doar scumpe ci si insuficiente. Specula genereaza, din nou, excludere sociala. Europenii se asteapta, deci, la un val de “imigratie a foamei” care va adanci tensiunile sociale, stimuland xenofobia.
O alta criza este cea a energiei, aparuta pe fondul cresterii ametitoare a preturilor la titei si gaz. Cauzele unor asemenea evolutii sunt complexe. Se conjuga catastrofala politica neo-conservatoare americana in Asia cu lipsa unei politici energetice comune a UE si cu insuficienta investitiilor pentru producerea de energie neconventionala. In tari dezvoltate, ca Germania si Franta, oamenii nu mai au cu ce plati benzina pentru autoturisme si se intorc la metrou, tramvai, bicicleta sau chiar mersul pe jos. Ceea ce surprinde si ingrijoreaza nu este prezenta crizei cat lipsa perspectivelor de solutionare.
O a treia criza priveste pietele financiare. Cele mai mari banci ale lumii in SUA, Franta sau Elvetia declara pierderi imense, care le aduc in pragul falimentului. Guvernele sunt obligate sa intervina spre a evita dezastrul. Depunatorii isi mai pastreaza calmul dar, inevitabil, creditul se scumpeste si, in consecinta, calitatea vietii scade.
O a patra criza strategica se produce in domeniul transporturilor. Dupa spectaculoasele falimente ale Swiss Air si Sabena lucrurile nu s-au indreptat. Alitalia se tine cu respiratie artificiala. In general, suprasolicitarea avioanelor nu mai permite nici punctualitatea, nici siguranta tehnica. Pretutindeni calitatea serviciilor scade, in paralel cu inrautatirea raportului dintre cost si calitate. In schimb grevele se inmultesc: in transportul auto, feroviar, aerian. Ele apasa asupra cresterii economice si costului vietii.
Consecintele incalzirii globale au fost prevazute dar ignorate. Secetele severe sunt urmate de inundatii devastatoare. Iarna soarele straluceste iar vara ninge. Tornadele, uraganele, furtunile distrug totul in cale – case, culturi, paduri, infrastructuri – acolo unde alta data erau necunoscute sau rarisime. Ghetarii se topesc la fel cu speciile animale dependente de surse de hrana care dispar. Nimeni nu este la adapost.
Insecuritatea si frustrarile, aparute intr-un asemenea context, rabufnesc in manifestari rasiale, xenofobe si anti imigrationiste. Aceasta intr-o UE in care criza demografica face necesara atragerea fortei de munca straine. In lipsa securitatii materiale oamenii se refugiaza in miturile si simbolurile exclusivismului nationalist, dand credit liderilor mesianici si mesajului populist. Lumea revine la tribalism si, paradoxal, promotorii politicilor sociale (social-democratii, socialistii, laburistii) pierd sustinerea populara pretutindeni; in Suedia, Grecia, Italia, Polonia, Danemarca, Republica Ceha, Marea Britanie, Ungaria. In aceasta lume speriata, confuza si antagonizata identitar, terorismul, crima organizata si coruptia constituie o treime demonica de neevitat.
Ce fac romanii in mijlocul furtunii globale? Daca vii in Romania si deschizi televizorul, plonjezi in suprarealism. Pe un program vezi saga familiei Irinel si Monica Columbeanu. Pe altul, epopeea lui Gigi Becali. Pe altul, telenovela cuplului Prigoana-Bahmutan. In pauzele palpitantei cautari a unei oarecari Elodia, disparuta fara urma de la domiciliul amantului, printre reprize de manele pot fi ascultate reflectiile puerile ale unor fanti ridicoli ori ale unor fatuce oligofrene, adresate fanilor isterizati. Marile crize care framanta lumea sunt – daca sunt – prezentate ca fapt divers.
La alegerile europene romanii din strainatate s-au prezentat in numar mic si au votat cu partidele de dreapta care, in Parlamentul European, apartin familiilor politice ostile liberei deplasari a persoanelor in UE. La alegerile locale din Italia romanii au sustinut partidele care promiteau ca, odata ajunse la putere, ii vor expulza. Ce vor, de fapt, romanii?!
In sondajele de opinie majoritatea romanilor cred ca lucrurile merg intr-o directie gresita dar, paradoxal, majoritatea este multumita de viata pe care o duce. Cei mai multi nu sunt de acord cu politica puterii dar o vor sustine la vot. Venitul intern pe cap de locuitor in Romania este de cateva ori mai mic decat in UE. In schimb romanii se declara de cateva ori mai satisfacuti de situatia lor decat restul europenilor (sic!). Nu stiu ei oare cum arata binele sau suporta cu nepasare raul? Ambele explicatii arata ca romanii nu vor interveni pentru a determina schimbari pozitive decat atunci cand nemultumirea latenta se va acumula in cantitati explozive. Atunci, insa, suflul exploziei va arunca din covata si copilul odata cu apa murdara.
Traficul marilor orase este blocat de masini de lux, care aduc valuri de imbogatiti rezultati din asocierea tranzitiei cu neo-liberalismul, spre restaurantele pe cat de scumpe, pe atat de pline. Aceasta in conditiile in care, la sate, oamenii se bucura ca de o minune ca primarul le-a sapat o fantana, de la care vor putea bea o gura de apa salcie in arsita muncii campului. Ceea ce ii va scoate pe oameni din minti nu este atat saracia – romanul se descurca si suporta bine raul – cat polarizarea sociala.
Din totalul populatiei abia daca o treime produce. Chiar si cei activi consuma peste ceea ce realizeaza. Ceilalti au capatat psihologie de asistati convinsi ca au dreptul sa li se dea. De la asistat la cersetor nu este decat un pas. Multi l-au facut. Romanii mananca azi in contul muncii copiilor si nepotilor lor. O democratie a negatiei se imbina cu aceea a orbirii, a dreptului de a nu vedea realitatea.
In mijlocul furtunii globale, romanii traiesc o realitate locala aflata inafara realitatii restului lumii. Aceasta ii protejeaza dar si expune. Cand raul celorlalti nu te atinge, nici binele lor nu te ajuta. In schimb acasa, frivolitatea tot mai bogatilor fara merit si resentimentele tot mai saracilor letargici anunta redesteptarea urii si luptei de clasa, care recheama dictatura – de dreapta sau de stanga. Spre a evita o asemenea dezvoltare, trebuie ca aceste teme sa fie aduse in spatiul public. Liderii politici care vor avea curajul sa o faca vor binemerita de la istorie. Si poate chiar de la contemporani.
Habar nu am de ce culoare politică e Otopeniul şi, mai ales, dacă are o legătură reală cu cele scrise de Pleşu.
Mie mi s-a părut interesant de retransmis mesajul domnului Pleşu, nu pentru acel "şi totuşi se poate face artă", ci în zona impresiei globale, care nu se dorea transmise, pentru că pare un strigăt disperat al intelectualităţii, "văd nişte artă aruncată în ghetto, în drum spre un kil de vin". Entuziasmul îl văd astfel ca un scâncet de neputinţă, alcoolul ca pe un afrodisiac al uitării.
Trimiteți un comentariu