Hipercorectitudine vinovată

---

Regretatul profesor Pruteanu spunea mereu, limba este un organism viu. Limba română s-a format şi a evoluat mai bine de un mileniu înainte de a fi prinsă în ţesătura normelor academiei. Nu vreau să vorbesc despre aberaţiile de tipul nicio, element format clar din două părţi nici şi o, vreau să vorbesc despre un articol al unui reputat om de litere şi să-i amintesc că nici un for lingvistic nu va putea impune obligaţii în limbă mai puternice decât acele simple norme ale academiei. Poeţii fac limba pe care specialiştii încearcă apoi să o pună în sertăraşe.

Pomelnicul aberaţiilor de-a moaca
SEMNAL ● Romulus Vulpescu, despre erorile comise din ignoranţă
A atenţiona, a concluziona, periculozitate, ora doisprezece, a cere scuze în loc de a cere iertare. Şi exemplele ar putea continua. Sînt cîteva erori comise din ignoranţă, cu o putere relativ mare de circulaţie în presă.

Limba română (atît cea scrisă cît şi cea vorbită) are nişte reguli de rigoare matematică. În privinţa limbii vorbite, drept este că stilul colocvial admite unele derogări, justificate de oralitate, dar n-acceptă nicidecum încălcări flagrante ale logicii discursului, ale exprimării corecte, ale citatului exact dintr-un text notoriu, fie românesc, fie străin.

Limba este un instrument de precizie, delicat, şi se poate "strica" la şocuri. Nu mă refer, desigur, la limba literaturii artistice, limba scriitorilor creatori de metafore, limbă în care şocurile şi ciocnirile de imagini urmăresc un scop diferit şi au, prin urmare, alt regim de receptare.

Într-o apropiată ordine de idei, cred că nici una dintre cele zece părţi de cuvînt din morfologie (substantiv, articol, adjectiv, adverb, numeral, verb, prepoziţie, conjuncţie, interjecţie, pronume) n-a scăpat de "atacul" erorilor comise din ignoranţă.
N-am de gînd să întocmesc vreun pomelnic exhaustiv, dar semnalez o sumă de aberaţii cu o relativ mare putere de circulaţie în presă (publicaţii, radio, televiziune) şi le enumer de-a valma.

Verbul a atenţiona (inexistent în româneşte) în loc de a atrage atenţia.

Verbul a concluziona (a trage o concluzie) nu există în limba română. Pentru a exprima această stare de lucruri există verbul a conchide (derivat din latinescul concludo-concludere-conclusus sum).

Termeni improprii
Improprietatea termenilor este "atestată" de multă vreme în toate limbile. Doar un exemplu. Cuvîntul iz (din ungurescul iz), gust ori miros rău, neplăcut. "Vinul are iz de butoi", subînţelegîndu-se, "este urît mirositor". Sensul s-a deformat şi s-a generalizat, devenind miros, mireasmă, parfum (în general). "Cutare lucru are un iz plăcut."

Expresia "a se da în stambă", cu sensul de "a ajunge în gura lumii şi de rîsul tuturor" e lipsită de sens: stamba (ţesătură, înflorată sau nu, folosită ca material din care se confecţionează fuste sau bluze) n-are nici o legătură cu stampa (italienescul stampa – tiparniţă şi, prin extensie de sens, gazetă). Formularea corectă este "s-a dat în stampă", adică "a ajuns la gazetă; s-a făcut de rîs, de poveste, în presă".

Alţi termeni improprii
În loc de "pericol", periculozitate, la fel de caraghios ca un posibil – neintrodus încă în noul bagaj lexical – "primejdiozitate". În loc de "rigoare" – "rigurozitate". Aşijderi, anormalitate introdus ca antonim al termenului "normalitate", cîtă vreme cuvîntul corect este anomalie.

De altfel, toată seria pare a fi adaptată (şi adoptată) din italiană: anormalità, pericolosità, rigorosità. Şi lista poate fi lungită de chiar cititorii/vorbitorii atenţi la "aventurile în călimări" ale năpăstuitei limbi naţionale!

"Flexiunea cuvintelor compuse şi articularea lor variază după gradul de sudură a elementelor componente şi după acele părţi de vorbire la care aparţin aceste elemente" (Gramatica limbii române, ed. a II-a, 1963, vol. I, p. 90). Rămîn cu formă invariabilă cuvinte ca untdelemn sau prim-ministru. "Cabinetul prim-ministrului" sau "Reuniunea prim-miniştrilor europeni" sînt exprimări în forma corectă. "Cabinetul primului-ministru" sau "Reuniunea primilor-miniştri" sînt forme eronate.

Unele nume de localităţi (toponime), precum Bucureşti, Iaşi, Focşani, Făurei, îşi păstrează la declinare şi articulate aspectul de plural: Bucureştii, Iaşii, Focşanii, Făureii. Formele Bucureştiul, Iaşiul (Iaşul), Focşaniul, Făureiul sînt categoric greşite, conservînd forma de singular (fals). Totuşi, în anumite cazuri, Gramatica admite o derogare. "Nume topice care în forma obişnuită sînt nearticulate" – precum Bucureşti – "apar uneori articulate. De exemplu, cînd primesc o determinare atributivă: Galaţiul de ieri şi cel de azi" (op. cit., p.102). Este şi situaţia în care Jurnalul Naţional evocă Bucureştiul meu iubit. Tratatul academic de Gramatică validează titlul ales.

Adverbul întretimp (scris într-un cuvînt) înseamnă în răstimpul (locuţiune adverbială), dar "între (prepoziţie) timp (substantiv) şi spaţiu (substantiv) se poate stabili" are alt înţeles (corect). Adverbul de (mod) continuu, care înseamnă întruna, necontenit, neîntrerupt, confundat cu adjectivul continuu – scris (şi rostit) greşit – incontinu/incontinuu şi încontinu/încontinuu.

Conjuncţiile negative nici un şi nici o nu trebuie scrise legat: "niciun om şi nicio femeie…". Forma corectă este "nici un om, nici doi oameni, nici trei nu s-au ivit…".

Numeralul doi (masculin)/ două (feminin). "Ora doisprezece" este incorect. Se scrie şi se spune "ora douăsprezece".
Acuzativul pronumelui relativ care este pe care: "omul pe care l-am văzut"; "femeia pe care am salutat-o". "Omul care l-am văzut"; "femeia care am salutat-o" – construcţii greşite.

Cuvîntul străin (ital.) motto se scrie cu doi t spre a-l deosebi de moto (motor) intrînd în compunerea unor cuvinte ca motoretă, motopompă etc.

Corect este ghitara (instrument cu strune), în spaniolă guitarra (dintr-un maur al-chitar) şi nu chitara (tot instrument cu strune) precum lira. Apollo era zeul citared (purtător de liră): cytheră cuvînt din care se trag ceteră şi ţiteră.

Tot din domeniul muzical, meterhaneaua (fanfara turcească) avea mai cu seamă două categorii de instrumente: 1. de suflat (surle, trîmbiţe, fluiere); 2. de percuţie (tobe, dairale, talgere). Expresia: "Cu surle şi cu trîmbiţe" e greşită, menţionînd doar instrumentele de suflat. Or, expresia corectă este "cu trîmbiţe şi cu tobe".

Verbele a aniversa şi a comemora, folosite greşit în construcţii de felul "se aniversează împlinirea a 500 de ani de la naşterea cutăruia". De fapt, "se aniversează cutare, de la a cărui naştere s-au împlinit…". La fel, în construcţii similare, verbul a comemora – acesta referindu-se la pomenirea unui defunct.

Construcţia verbală a cere iertare (de la cineva pentru ofensa adusă) este deseori confundată cu a cere scuze (de la cel pe care l-ai jignit). Regulă. Iertarea se cere, scuzele se prezintă.

Construcţia "Cutare a luat cunoştinţă (de ceva), însemnînd că i s-a adus la cunoştinţă" acel fapt, a devenit (prin contaminare) formularea greşită "a lua la cunoştinţă").

Substantivul neutru boschet are pluralul boschete, nu boscheţi.

Substantivul locaţie (din fr. location, lat. locatio), termen juridic (acţiunea de a închiria, dînd sau luînd chirie) folosit pentru substantivul comun loc: "De unde eşti de loc? unde te-ai născut?". Întrebarea "De unde eşti de locaţie?" ar suna ridicol.

Substantivul protagonist-ă – interpretul rolului principal dintr-o piesă, socotit drept actor/actriţă în general, interpretul oricărui rol. "Protagoniştii comediei lui Caragiale au fost aplaudaţi…" – incorect. "Alături de protagonist/ă au fost aplaudaţi şi ceilalţi interpreţi."

Substantivul principal este defectiv de plural: lucrul principal în opoziţie cu accesoriu.
În construcţia (eronată) "în principal, martorii întîmplării…", principal este adjectiv şi trebuie înlocuit cu îndeosebi, mai cu seamă.

Substantivul alternativă 1. o succesiune de lucruri ce revin pe rînd; 2. alegere de făcut între două posibilităţi. O alternativă are două posibilităţi. Construcţia "avea două alternative: da sau nu" e greşită. Înseamnă că cel pus în situaţia de-a alege are patru posibilităţi.

Altă construcţie absurdă ce face ravagii: "Suspectul a fost prins în flagrant"; flagrant (adjectiv) înseamnă evident, vădit. Expresia juridică (şi exprimarea corectă) este "Flagrant delict de" (adulter, furt, viol, nelegiuire, culpă etc., menţionîndu-se felul delictului). Suspectul "prins în evident" este o gogomănie curentă şi flagrantă.

Cîţiva termeni străini, greşit traduşi
Rocinante (citeşte rosinante) înseamnă în limba spaniolă mîrţoagă, dar zisul animal este un mascul, un cal, nu o iapă. Este o aluzie (literară) la mîrţoaga pe care călăreşte Don Quijote din la Mancha, eroul lui Cervantes.

Tot în spaniolă, paloma înseamnă porumbel, nu porumbiţă. Cîntecul celebru Una paloma blanca vorbeşte de un porumbel alb.

Situaţii similare avem şi în româneşte. "Lupul a mîncat o oaie": dar lupul putea fi şi o lupoaică. "A dat vulpea iama-n găini": deşi amatoarea de galinacee putea fi un vulpoi... Cititorul acestor observaţii este în măsură de-a îmbogăţi singur lista de exemple.

Argoul
Pentru că o droaie de termeni şi de expresii argotice proliferează (benefic) în vorbirea şi în scrisul autorilor de articole, o singură mostră. "A obţine sau a căpăta ceva de-a moaca", adică pe gratis. Expresia apare în formă greşită, de-a moca sau moca. În realitate, exprimarea corectă este de-a moaca. Termenul vine de la moacă (mutră, figură) şi înseamnă "pe degeaba", pentru "ochi frumoşi"...

Sper că nu v-am înşirat de-a moaca tot acest pomelnic de aberaţii. Altfel spus, că n-am aberat, folosind şi eu aberantul post-verbal de la năstruşnicul şi inexistentul verb a abera, care bîntuie şi el cu voioşie.
(http://www.jurnalul.ro/articole/125711/pomelnicul-aberatiilor-de-a-moaca)

Prima mea observaţie este folosirea “î” acolo unde ar fi trebuit să fie “â”, deci deja o răzvrătirea împotriva normativelor în vigoare.

Limba română (atît cea scrisă cît şi cea vorbită) are nişte reguli de rigoare matematică. Cât de rău ar fi să ne exprimăm ca într-un limbaj de programare a ordinatoarelor electronice. Oricând aş spune că limba are aripi, că poate convieţui cu multe sensuri, uneori frumoase, alteori aberante… Cuvintele se încârpuiesc unele de altele, amestecându-se, încălzindu-se, respirând naţional, cuvintele spun mai vreau, nu este îndeajuns”.

semnalez o sumă de aberaţii; sumă, folosit astfel aici, reprezintă sensul de adunare, total. “Întortocheat” cu “a-şi face suma”, care poate avea deci şi sensul de “sumedenie”, iată-l aici “alunecat”. Evident că “sumedenie” ar fi fost mai nimerit.

Verbul a atenţiona (inexistent în româneşte) în loc de a atrage atenţia. Acest verb inexistent în româneşte este totuşi prevăzut de DEX:
ATENŢIONÁ, atenţionez, vb. I. Tranz. 1. A atrage atenţia cuiva. 2. (Fam.) A oferi cuiva un dar2 (1). ♦ A oferi cuiva flori, obiecte etc. în schimbul unor mici servicii. [Pr.: -ţi-o-] – Din fr. attentionner.

Verbul a concluziona (a trage o concluzie) nu există în limba română. Pentru a exprima această stare de lucruri există verbul a conchide (derivat din latinescul concludo-concludere-conclusus sum). Există totuşi în DEX:
CONCLUZIONÁ, concluzionez, vb. I. Intranz. 1. A trage concluzii. 2. (Fam.) A încheia discuţia. [Pron. -zi-o-. / după it. concludere, conclusionale, fr. conclure].

Cuvîntul iz (din ungurescul iz), gust ori miros rău, neplăcut. "Vinul are iz de butoi", subînţelegîndu-se, "este urît mirositor". Ei bine, nu. Cuvântul iz nu înseamnă în primul rând “miros urât”, ci “miros particular”, dat fiind că “iz” în maghiară însemna savoare, gust, aromă.

anormalitate pare aparent înlocuibil că anomalie, dar anomalie pare mai apropiat de aberaţie, adică conţine în el şi un pic de eroare. Anormalitatea nu sună primejdios, anomalia da. Curios, până de curând anormalitate exista în DEX dar normalitate nu. De ce? Pentru că normalitatea a fost conştientizată lingvistic drept “concentraţie a unei soluţii în comparaţie cu aceea a unei soluţii normale” şi mai puţin cu o stare normală.

Pentru că nu vreau să creadă lumea că sunt “cârcotaş”… deşi ochiul meu s-a oprit peste tot cu uimire, încă una şi mă duc.
Numeralul doi (masculin)/ două (feminin). "Ora doisprezece" este incorect. Se scrie şi se spune "ora douăsprezece". Aici este o dreptate evidentă. Doisprezece trebuie acordat cu ora şi se obţine douăsprezece. Din acelaşi motiv voi spune clar “este ora una” şi, în nici un caz, “este ora unu”.

Eu nu neg nevoia de norme, deşi recunosc că eu nu ţin seama de nici un fel de norme, nu le cunosc şi fac greşeli cu nemiluita; nu neg nici că acest articol, pe car el-am comentat, a fost scris din nevoia de păstrare a unei limbi române curate. Ceea ce mă deranjează pe mine este caracterul agresiv al hipercorectitudinii. Până la urmă este o problemă legată de opinie. Sfatul meu este ca normativul să-şi facă lista de prevederi după limbă şi nu invers. Aşa este normal, limba a fost primordială şi trebuie să rămână primordială.