marți, iunie 17, 2008

Lovitura sub centura democraţiei


Image:AGMA Stèle de la démocratie.jpg
Am să trec peste demos-cratos, puterea poporului… acestea sunt cuvinte repetate la nesfârşit şi fără nici un folos. Am să vorbesc direct despre loviturile sub centură.
- Absenteismul. Indiferent dacă motivul abţinerii de la vot este imposibilitatea de a alege între doi sau mai mulţi politicieni slabi, ori poate că este mai puţin important votul decât o ieşire “la pădure”, ori poate că acel campionat de fotbal ţintuieşte suporterul la televizor chiar şi atunci când nu se transmite nici un meci, lipsa de la vot reprezintă clar un semnal al preocupării individuale faţă de politica ţării. Începând de la acel generic “n-ai cu cine” şi terminând cu un şi mai generic “s-alege şi fără mine, nu contează un vot”, cei implicaţi în ne-votare situează foarte jos problemele ţări şi implicarea în rezolvarea lor. Asta nu înseamnă că aceşti oameni nu găsesc că toată vina porneşte de la cei aleşi. Dar nu acest aspect are importanţă, ceea ce vroiam eu să extrag este că cei care nu votează au sentimentul că votul lor nu poate schimba nimic, adică sunt dezamăgiţi de modul în care politica îi reprezintă.
- “Democraţia referendară permite victoria prostiei asupra inteligentei!”. Într-o formă sau alta, o aserţiune foarte des întâlnită. Pe cât construim o imagine superlativă pentru cei aflaţi în posturile de conducere, desigur o impresie supra-evaluată, pe atât poporul pare mai prost şi mai neinstruit, incapabil de a lua decizii în ceea ce îl priveşte. Poporul are nevoie să ştie că deasupra lui sunt super-oameni care iau decizii înţelepte. În repetate rânduri, de la toate partidele politice, s-au lansat semnale că poporul nu-şi poate garanta fiinţa, numai politica, devenită o clasă autocrată, poate face ce trebui şi pentru un “apendice” numit popor.
- “Am câştigat judeţul…”. Alegerile sunt pentru politicieni un test. După cum actorul este răsplătit cu râsete, lacrimi şi aplauze, funcţie de capacitatea lor actoricească, politicienii sunt răsplătiţi cu voturi. Din nefericire politicienii nu mai văd oamenii din spatele voturilor. Acţiunea de a vota este aceea de a câştiga puncte într-un fel de joc gen SIM CITY. Iată de ce construcţia campaniei electorală nu este deloc simţită real de populaţie. Cel ce se doreşte ales are opţiuni. Afişele electorale costa X puncte şi, conform experienţei, aduce cam Y voturi. O astfel de evaluarea se face pentru bannere, reclame TV, apariţii TV, apariţii în emisiuni electorale, participarea la emisiuni radio, reclama online, “ziarişti tonomate”, adică investiţii în media… La final, în josul liniei, există un câştigător. Cei care pierd sunt cei care nu au reuşit să se folosească eficient de fondurile de campanie.
- “Programul de campanie”. Toată lumea spune că Ludovic Orban a avut cel mai bun program de campanie. Şi eu cred la fel, aş adăuga, cel mai realist program de campanie, cel mai apropiat de realizare şi optimizare. Atunci de ce Ludovic Orban a obţinut un rezultat atât de slab? Pe vremuri se făcea un sfat de bătrâni în care se propunea o soluţie la o anumită problemă. Dintre mai multe soluţii se alegea cea mai potrivită. Politica este ceva foarte asemănător, sunt propuse soluţii în campania electorală şi poporul alege cea mai bună soluţie. Doar că în campania electorală nu prea se mai discută proiectele, punct cu punct, avantaje şi dezavantaje, se discută despre mineriade, despre miştouri, despre împunsături, despre subiecte fără relevanţă. Primul lucru ca importanţă în alegeri este partidul care te propune, culoarea politică, cel de al doilea lucru este carisma, în ultimul rând contează şi ce anume ai puterea să faci. Undeva în aceste limite intră şi “reclama” alegerilor.
- “Conform doctrinei noastre…”. Partidele româneşti nu mai au un sistem doctrinar adevărat. Aproape toţi dintre cei ajunşi în sistemul de conducere al partidelor confundă doctrina cu programul de guvernare. Principiile doctrinare sunt astăzi sloganuri cu “ecou de gol”.
http://www.danielbrinza.com/images/democratie.jpg

Mai sunt multe motive care reclamă faptul că între politică şi popor există o ruptură adâncă cât o genune. Aş propune, pentru a mulţumi clasa politică, să renunţăm la “alegerile proştilor” şi să facem un sistem de conducere statală bazat pe un parlament asemănător cu Academia. Parlamentarii ar fi aleşi pe viaţă, nu ar trebui să dea socoteală nimănui pentru ceea ce fac, nimeni nu i-ar putea da afară, nimeni nu i-ar putea trimite în judecată. În caz de deces, noul parlamentar menit să ocupe locul vacant, este acceptat cu majoritatea simplă a plenului Parlamentului. Parlamentul alege preşedintele, premierul, primarii… Poporul nu va mai fi obosit cu alegerile şi propagande ideologice, politicianul nu va mai trebui să se deranjeze pentru cei proşti şi se va face şi o economie colosală de timp şi de bani. Democraţia perfectă, fără popor.

Un comentariu:

Anonim spunea...

Îmi place analiza. Mai cu seamă ironia fină. Felicitări.