Ştefan IONESCU-BERECHET
Dorel Zaica este artist, scriitor şi un profesor îndrăgostit de lucrul cu copiii. Atât de îndrăgostit, încât a pus la punct un experiment şi o metodă de păstrare a imaginaţiei de copil. De ce trebuie să conserve adultul cât mai mult din gândirea copilului? Ne-o spune chiar Dorel Zaica: „Artiştii şi savanţii, păstrându-şi ori redescoperindu-şi creativitatea copilăriei, ajung la o fază în care din nou îşi «incendiază» propria imaginaţie. Scriitorul ajunge să scoată roman după roman, de parcă cineva i-ar dicta tot felul de întrebări, pentru că, prin antrenament, el reuşeşte să se reîntoarcă la ritmul acela fantastic al copilăriei.“ Despre uimitoarea lume interioară a copiilor, în interviul care urmează.
Domnule profesor, v-aţi dedicat întreaga carieră şlefuirii celor mai fragede talente. Ce v-a determinat să exploraţi universul magnific al copilăriei, cum v-a venit ideea?
Ideea mi-a venit foarte simplu, ca urmare a unei păţanii. M-au rugat într-un an prietenii să fiu Moş Crăciun, pentru că, fiind profesor, mă pricep mai bine să stau de vorbă cu copiii. Trecuseră şapte ani de când activam în învăţământ. M-au îmbrăcat în nişte haine aduse din recuzita unui teatru şi am sosit la domiciliul cu pricina. Din clipa aceea, părinţii nu au mai existat pentru ei. Toţi s-au strâns în jurul meu şi i-am rugat să ia loc. Încercam să stau de vorbă cu fiecare în parte, cu intenţia de a scoate măcar două-trei vorbuliţe de la ei şi dorind să mă simtă cât mai apropiat de sufletul lor.
Dar s-a întâmplat următorul lucru. La tirul de întrebări banale, o fetiţă îmi răspunde, printre altele, că ea stă în Balta Albă, lângă lift. Şi am realizat că acest răspuns aproape caricatural avea, de fapt, o logică a lui, deoarece blocurile din acel cartier erau îngrozitor de asemănătoare, întinzându-se pe o suprafaţă foarte mare, lipsită de parcuri, biserici, săli de sport sau terenuri de joacă. Ele aveau aspectul unor ghetouri şi, de aceea, pentru copil punctele de reper nu mai puteau fi cele din vechiul oraş. Acest răspuns caricatural l-am asociat imediat cu desenul copilului care e fermecător în sinceritatea lui, care e la fel de laconic exprimat. De atunci întrebarea care m-a frământat era: dacă copilul care desenează şi pictează este acelaşi care rosteşte sau scrie un gând, nu ar trebuie oare să-l „căutăm“ pe copil de gânduri, să-l punem în situaţii favorabile de a scrie şi a rosti cel puţin tot atât de multe câte găsim prilejul de a-l determina să deseneze. Şi am pus ani de zile întrebări copiilor, la început cât mai variate, apoi clasificate pe domenii care cuprind şcoala, familia, timpul liber, jocul, deci tot ceea ce e legat de universul lor imediat.
„Copilul e între diavol şi Dumnezeu“
Imediat după Revoluţie, s-a găsit prilejul de a-i chestiona şi pe teme religioase. Dar nu m-am putut repezi imediat pe acest nou tărâm, deoarece primele întrebări pe care mi le-am alcătuit aveau stângăcia lor. Cel care pune întrebări trebuie să ştie să rostească gândurile respective, termenii aceia trebuie înţeleşi. De frică să nu fac tot felul de gafe, am început să citesc. Şi am descoperit cea mai minunată literatură, încărcată de înţelepciune. Dacă am cunoaşte cu toţii această literatură şi am începe să mergem mai des la biserică, sunt convins că nu ar mai exista maldărele astea de mizerii din jurul nostru.
Copilul e între diavol şi Dumnezeu, căci filmele de la televizor şi jocurile de pe calculator sunt curse diavoleşti întinse la tot pasul copiilor.
Ce frumos a răspuns un copil când l-am întrebat: „Oare de ce boală suferă adulţii care fac legile, de nu se gândesc că ar trebui să interzică filmele violente, pe care copiii găsesc prilejul potrivit să le vadă?“. Şi aici nu e vorba doar de ţara noastră, ci e o problemă globală. Trudeşti o viaţă întreagă, într-o instituţie şcolară sau ca părinte, să creşti copilul cum trebuie şi vine cineva care face un film plin de „scârboşenii“ şi-ţi distruge toată munca.
Răspunsul copilului a fost: „Aceşti oameni care fac filmele şi care sunt lăsaţi să le facă suferă de boala de nemaitrezire“. M-am gândit imediat la Goppo, la omuleţul lui, care aleargă dintr-o parte în alta a globului strigând: „Treziţi-vă, treziţi-vă!“. Aşadar, nouă, adulţilor, ne trânteşte un copil un asemenea răspuns prin care să ne scuture, să ne trezească la realitate, pentru că suntem cu toţii nişte adormiţi, nu mai avem habar la ce consecinţe teribile duc aceste forme de manifestare, chipurile, de cultură. Iată un crâmpei dintr-o discuţie avută cu un copil pe teme de credinţă, dar într-un sens foarte larg, care ne pătrund pe toţi.
Ce este experimentul Zaica?
Mă gândesc la ceea ce am făcut de când eram profesor foarte tânăr: nu m-am limitat doar la ceea ce era scris în manual sau în programa şcolară. Întotdeauna am pus şi întrebări colaterale, am venit cu albume de reproduceri. Iar unde am avut prilejul - şi au fost destule tabere - am legat orele noastre de frumosul din natură ori de frumosul făcut de mâna omului. E foarte firesc să legi lecţia de viaţă, de tot ceea ce ne înconjoară. Aşa s-a întâmplat şi cu culegerea de gânduri ale copiilor. Sunt gânduri care au legătură directă cu lecţia şi gânduri care sunt total diferite.
„Cum e să fii Maica lui Dumnezeu?“
Când am ajuns să adun material legat de credinţă, după cum vă spuneam, m-am apucat să citesc o serie întreagă de cărţi, fiindcă eu nu am beneficiat de o educaţie religioasă, datorită vitregiilor epocii comuniste. Şi atunci, mi-a venit ideea ca eu să mă axez nu pe lecţii de religie propriu-zise, deoarece eu nu sunt un astfel de dascăl, ci pur şi simplu pe ceea ce cred copiii despre Casa Domnului, despre Cruce, despre Iisus Hristos, despre Maica Domnului etc. Şi aşa, m-am trezit gratulat cu nişte minuni de gânduri. De exemplu, spune-mi: „Dacă ţi-ar ieşi Maica Domnului în cale, ce ai face? Cum ai reacţiona?“. Iar copilul mi-a răspuns: „Dacă s-ar întâmpla această minune, eu aş întreba-o repede cum e să fii Maica lui Dumnezeu? Care e trăirea ei? Să-mi povestească ea, în persoană“.
Sunt foarte multe gânduri fermecătoare pe care ei le pot spune, dacă îi provoci. Însă, noi nu prea îi provocăm şi nu ştiu de ce. Nu prea ieşim din tiparele noastre scolastice. Şi nu cred că e o treabă foarte folositoare. E bine să înveţi exact ce spune cartea, dar o discuţie liberă cu copiii pe teme religioase e necesară, mai ales dat fiind faptul că ei suferă, acasă, diferite influenţe care îi depărtează de Biserică. Nu spune nimeni să creăm o dezbinare între părinţi şi copii, dar o discuţie liberă cu ei ar fi, cred, foarte interesantă şi din punctul de vedere al adulţilor care se ocupă de educaţia lor religioasă. Pentru că ar putea să-i cunoască mai bine cum gândesc, ce fel de influenţe există, şi cum ar putea să-i aducă pe calea cea bună, fără să recurgă la contraziceri, ci încercând să discute de ideea de bunătate, de întrajutorare. Şi îi învaţă mai degrabă să fie nişte egoişti.
Le-am pus chiar întrebări-problemă: „Cum ieşiţi voi din situaţia delicată de a fi avut un conflict fizic cu un coleg? Poate v-aţi luat la bătaie şi aţi povestit acasă, cu amar, ce vi s-a întâmplat. Iar tatăl sau bunicul a sărit repede să vă explice cum trebuie să daţi şi voi, ca să nu fiţi atât de blegi şi s-o încasaţi. Şi primiţi sfatul acesta şi după aceea, vă treziţi, la şcoală, la ora de religie sau la biserică, că primiţi exact sfatul invers: când te trezeşti angajat într-un conflict violent, tu să nu răspunzi la fel. Ce faceţi în situaţia asta?“.
Şi cine-i scoate din încurcătură, până la urmă?
Părerea mea e că singura fiinţă care-i poate scoate din încurcătură e preotul sau profesortul de religie. Ei trebuie să găsească tactul necesar, încât să nu creeze o stare de aşa-zisă jignire în care s-ar putea regăsi mulţi din părinţii care se simt cu musca pe căciulă. Trebuie recurs la o serie de exemple pentru a arăta în ce situaţii tragice s-a ajuns, când la violenţă s-a răspuns cu violenţă. Dar exemplele pot fi nenumărate şi le afli stând de vorbă cu copiii, aşa cum ai sta de vorbă cu semenii, cu prietenii sau cu colegii, băgându-i în seamă, astfel încât ei să-şi dea seama că stai cu urechea aplecată la păsurile lor, care, de regulă, sunt tratate de adulţi cu un surâs în colţul gurii.
În momentul în care te simt că eşti foarte cald, foarte apropiat, atunci ei se dezvăluie în toată plinătatea structurii lor. Şi spun foarte multe lucruri noi. Le poţi fi mult mai de folos când ei se descarcă. Dar aceasta nu se întâmplă întotdeauna la biserică, pentru că nu toţi copiii sunt duşi la biserică să se spovedească. Şi, de aceea, profesorul de religie are un rol extrem de important în a identifica tot ceea ce copilul ţine în el, din timiditate.
Când se dezvoltă o discuţie liberă în care se problematizează, putem apela la proverbe, care, prin natura lor, nu mai trezesc suspiciuni. De pildă, „dacă te faci frate cu necuratul ca să treci puntea, ce faci cu el după ce ai trecut-o?“. Şi atunci copilul poate răspunde mai mult sau mai puţin fericit, poate interveni un altul care are de acasă o pregătire în acest sens, spunându-i: „Ei, nu spune că nu-ţi mai pasă de el, căci în momentul în care el ţi-a făcut un serviciu, nu mai scapi de el“. Se dezvoltă, astfel, o discuţie care devine cu adevărat rodnică.
Uzina fantastică din mintea copiilor
Ce importanţă joacă imaginaţia în universul copiilor?
În primul rând, ar trebui să lămurim de ce au ei o imaginaţie foarte bogată. Pentru că, atunci când se trezesc pe lumea aceasta, sunt înconjuraţi de un ocean de obiecte şi de fenomene pe care nu le înţeleg. Şi, oricât de multe întrebări ne-ar pune copiii ca să-i lămurim, nu ar exista timpul necesar ca să le afle pe toate. Atunci, cu puţinele informaţii pe care le primesc, cu ceea ce observă în jurul lor, începe să se pună în mişcare intuiţia, pentru a se putea descurca graţie conexiunilor pe care le fac în căpşorul lor. Dar uzina aceasta e fantastică. Nici nu bănuim ce e în capul lor, în acele momente. Creierul e pus la o treabă fabuloasă. Pe măsură însă ce copiii încep să primească tot mai multe informaţii de la părinţi, de la bunici, de la educatoare, de la învăţătoare, de la televizor, de la oamenii din jurul lor, maldărele de informaţii ce sosesc, uneori „băgate cu pâlnia“, încep să stingă, încet, presupunerile lor. Ei află cum decurg fenomenele, cum se pot explica. Şi, treptat, se instalează un fel de „lene“ a gândirii, care nu mai e pusă într-un ritm susţinut la lucru.
Eu, căutând să menţin ritmul meu săptămânal de discuţii, m-am trezit că am întreţinut în ei ideea de a face tot felul de conexiuni. Păstrând în ei dorinţa de a conversa, de a răspunde la problemele noi create de întrebări, am conservat o mare parte din energia imaginativă.
La nivel practic, cum ar folosi cuiva, de vârstă adultă, o „imaginaţie copilărească“?
Toţi oamenii mari au avut imaginaţie de copii. Artiştii şi savanţii, păstrându-şi ori redescoperindu-şi creativitatea copilăriei, ajung la o fază în care din nou îşi „incendiază“ propria imaginaţie. Scriitorul ajunge să scoată roman după roman de parcă cineva i-ar dicta tot felul de întrebări, pentru că, prin antenament, el reuşeşte să se reîntoarcă la ritmul acela fantastic al copilăriei. Prin aceste discuţii îndelungate - căci am avut în vizor copii începând cu vârsta de 4 ani şi i-am îndrumat până la 15 ani - ei au ajuns la capacităţi nebănuite şi neîntâlnite la alţi copii, căci orice tip de gimnastică lasă urme, duce la nişte performanţe. Aşa mi-a venit ideea să adun exerciţiile de creativitate, ca proiecte ale unor viitoare manuale de educare a creativităţii. Dacă le-aş preda, mi-ar lua trei ani şi ar constitui o nouă disciplină şcolară.
E de-a dreptul scandalos că, în instituţiile de învăţământ în care noi facem o serie întreagă de antrenamente pentru memorie, logică, atenţie, musculatură, neglijăm una din cele mai fascinante capacităţi a omului: creativitatea! Există un ocean de obiecte făcute de mâna omului. Gândiţi-vă că demontaţi un vapor până la ultimul şurub. Vă daţi seama câte sute de mii de obiecte concepute de om, de latura sa creativă?
Când m-am apucat să fac aceste exerciţii şi să le pun în aplicare, am descoperit cum copiii inventează cu o uşurinţă formidabilă. De pildă, au tot scornit forme noi şi m-am trezit cu nişte proiecte extrem de interesante de arhitectură şi de mobilier. La un moment dat, m-am trezit că îmi desenează o roabă cu o sferă în loc de roată. Puţin mai târziu, ne-am trezit că un inventator a conceput un asemenea model.
În fiecare dimineaţă, locuitorii unui sat de pe malul Mării Mediterane, vedeau un bărbat în floarea vârstei, cu barbă şi cu pelerină de filosof pe umeri, cum se plimba de-a lungul ţărmului. Sunetul valurilor care loveau ţărmul îl linişteau pe Iustin. Era frământat de un gând, de ce filosofia nu îi oferea Adevărul, de ce nu îl ducea la Dumnezeu, Cel care a creat totul.
A întrebat un învăţat stoic, dar nu i-a dat răspunsul mult dorit din cauză că, săracul, nici măcar nu îşi imagina cu ce îl putea ajuta Dumnezeu.
A fost dezamăgit şi de un renumit filosof peripatetician „grozav de luminat“, care şi-a dovedit imediat lipsa idealului filosofic, atunci când i-a cerut lui Iustin onorariul.
A mers la un pitagoreic, dar după cum spunea acesta, geometria, muzica şi astronomia erau baza oricărei cunoaşteri. Necunoscând aceste domenii, a plecat şi de la acesta decepţionat că nu mai era la vârsta la care să se apuce de alte studii.
De la fiecare în parte, a aşteptat mult, dar erau lipsiţi de „înţelepciune“, gândea el.
Tăria cu care păşea pe nisipul moale, arăta convingerea că acum poate să devină înţelept, alături de învăţatul platonician, pe care-l întâlnise de curând. Acesta a fost singurul care i-a vorbit despre Dumnezeu, l-a învăţat să fie înţelept şi i-a explicat modul cum există lucrurile netrupeşti.
În această stare de „euforie filosofică“ trăia de câteva zile. Şi numai pe malul mării reuşea să o trăiască la intensitatea maximă.
Bătrânul creştin de pe plajă
Pierdut în gândurile sale, nu observă că se apropie cineva. Era un „bătrân respectabil, cu înfăţişare destul de frumoasă, cu chip blând şi cuvios“, aşa cum avea să consemneze mai târziu, Iustin, într-una din lucrările sale.
Iustin Filosoful, recunoscând în acesta un alt filosof, a intrat imediat în discuţie, pentru că se spunea: „să nu dispreţuieşti pe filosofi, ci, dimpotrivă, să ne dăm toată osteneala să stăm de vorbă cu ei, poate va rezulta vreun folos“.
Discuţia a pornit de la filosofia sistemelor omeneşti, pe care le vânturase sufletul neastâmpărat al lui Iustin, şi a ajuns la filosofia profeţilor şi a lui Iisus Hristos, făcându-l să înţeleagă Adevărul pe care îl căuta. „Iar mie mi s-a aprins deodată un foc în suflet, şi m-a cuprins o mare dragoste de profeţi, ca şi de bărbaţii aceia care au fost prietenii lui Hristos. Şi, gândind la cuvintele lui, găseam că aceasta este singura filosofie sigură şi aducătoare de folos. În felul acesta şi pentru aceasta sunt eu filosof“, îşi încheie destăinuirea Iustin. Bătrânul a disparut aşa cum a şi apărut, însă a lăsat în urmă un alt Iustin, tot filosof, dar şi viitor sfânt apărător al Evangheliei. Nu a renunţat la mantia şi barba de filosof niciodată, şi nici la gândirea filosofică, dar a sfinţit-o cu cea teologică, ducând-o la adevăratul ei sens.
Fondatorul primei şcoli teologice
Nu i-a fost teamă să devină creştin în acele prime veacuri, pline de sângele martirilor lui Hristos. Atunci, în prima jumătate a secolului al II-lea, Iustin Martirul şi Filosoful a fost primul care a încercat să le explice păgânilor rolul filosofiei, şi evreilor, necesitatea creştinismului.
De aceea a înfiinţat şi o şcoală creştină, după modelul celor filosofice, la Roma, aceasta fiind şi prima de acest gen din istoria creştinismului.
Privea cu admiraţie creştinii care îşi dădeau viaţa pentru Hristos, în arene sau închisori. Din credinţa şi puterea acestora a împrumutat şi el atunci când i s-a pus întrebarea „Renunţi la Hristos?“. Iar răspunsul dat l-a uimit până şi pe judecător: „Nici un om în toate minţile nu abandonează Adevărul pentru eroare“. Moartea martirică a primit-o prin tăierea capului, în ziua de 1 iunie, în jurul anilor 163-167, la Roma.
I s-a tras tot din cauza unui filosof, Crescent, care îi acuza pe creştini de ateism şi cruzime. A avut loc o discuţie, cu auditoriu, între aceştia, şi Sfântul Iustin a fost de departe cel care a câştigat. Dar tocmai această victorie a adus pizma filosofului păgân care nu s-a lăsat până nu i-a văzut capul în locul picioarelor.
Se naşte păgân
Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful a trăit în plină perioadă de persecuţie a creştinismului. Nu era localitate în care creştinii să nu fie chinuiţi şi omorâţi. Originar din Samaria, mai exact, localitatea Flavia Neapolis, nu a fost samarinean şi nici evreu, ci părinţii îi erau greci păgâni. S-a născut pe la 110, iar în jurul vârstei de 30 de ani se întâlneşte cu acel bătrân pe malul mării, datorită căruia devine creştin. A trăit pe vremea împăraţilor romani Antonin cel Pios (138-161) şi Marcus Aurelius (161-180).
El reprezintă grupul apologeţilor secolului al II-lea. Suflet profund religios şi drept, a căutat adevărul mântuitor în toate sistemele filosofice ale timpului, nereuşind să-l găsească decât în creştinism, care a devenit pentru el singura filosofie sigură şi utilă. Moaştele Sfântului Iustin se află în Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“, din Sacrofano, la câţiva kilometri de Roma.
Biserica Ortodoxă îl serbează ca sfânt, pentru viaţa şi moartea martirică în numele lui Hristos, în fiecare an, la 1 iunie.
Sfânta Liturghie în secolul al doilea
El a scris opere variate, punând problemele complexe ale principalelor sisteme de filosofie veche ca platonismul şi stoicismul în legătură cu învăţătura creştină despre Sfânta Treime, cosmologia, hristologia, Sfintele Taine.
A aruncat o punte solidă de înţelegere între credinţa creştină şi filosofia profană din toate timpurile prin ideea Logosului, cea mai originală creaţie a cugetării sale filosofice. Sfântul Iustin a fost un susţinător al învierii morţilor. Mărturia lui pentru săvârşirea Sfintei Liturghii şi pentru practicarea Botezului şi a Sfintei Euharistii este foarte preţioasă.
Evanghelia, pe înţelesul păgânilor şi evreilor
Lucrările lui Iustin sunt numeroase şi de o importanţă excepţională. Despre unele vorbeşte el însuşi sau Sfântul Irineu al Lyonului, iar despre cele mai multe relatează, cu extrase, Eusebiu al Cezareei şi Fericitul Ieronim. A scris „Prima Apologie“, adresată lui Antonin cel Pios, fiilor săi, Senatului şi poporului roman, tratând despre doctrina creştină, scrisă în 155.
„A doua Apologie“ conţine învăţături despre credinţa creştină, adresată lui Marcus Aureliu, scrisă după 161. Se adresează grecilor în „Cuvânt către Greci“, în care autorul, după ce se apleacă asupra unor probleme dezbătute de creştini şi de filosofii greci, tratează despre natura demonilor.
În „Despre monarhia lui Dumnezeu“, monoteismul e tratat cu ajutorul Sfintei Scripturi şi al autorilor greci. „Despre suflet“ redă şi părerile filosofilor greci, pe care făgăduieşte să le combată într-o altă carte.
„Dialogul cu iudeul Trifon“ conţine o discuţie avută la Efes cu Trifon, un renumit evreu din vremea sa, în care se arată cum Harul Divin l-a împins pe Sfântul Iustin la învăţătura credinţei şi care a fost rolul Vechiului Testament faţă de Noul Testament.
Eusebiu de Cezareea spunea, în secolul al IV-lea, că „Foarte multe alte lucrări ale lui Iustin se află în mâinile multor fraţi“. Dintre toate aceste opere s-au păstrat trei, în întregime: „Apologia I“, „Apologia a II-a“ şi „Dialogul cu Iudeul Trifon“.
Sfântul Iustin Martirul este cel care ocupă un loc aparte între cei care au mărturisit credinţa creştină. Aceasta pentru că mărturisirea a venit din partea cuiva care a practicat filosofia, care a ajuns să caute Adevărul după ce a trecut prin cercetarea adevărurilor.
Pentru noi, astăzi, prinşi fiind într-un anume fel de a înţelege realitatea, lumea, este anevoie să ne apropiem de experienţa şi atitudinea martiriului. Poate că pentru unii, acest martiraj multiplicat în ceea ce va umple paginile calendarului creştin, care a uimit şi schimbat lumea antichităţii târzii, a fost mai ales rezultatul unei exaltări întreţinute colectiv, a unei stări de surescitare care face, în anumite condiţii, să fie anulat instinctul de conservare. Însă, când un asemenea gest vine din partea cuiva care practică filosofia, care nu se lasă în nici un caz pradă impulsurilor de moment sau influenţării din partea celorlalţi, atunci când ia o decizie, o asemenea suspiciune este înlăturată.
Într-adevăr, este ceva cu totul extraordinar în experienţa martirajului, şi ceea ce s-a petrecut în primele trei secole creştine merită o reconsiderare atentă din partea noastră, dacă vrem să înţelegem ce înseamnă a crede, ce înseamnă credinţa creştină. Un anumit gen de investigare a subiectivităţii umane ca şi a colectivităţilor a acreditat ideea că ar trebui să vorbim de credinţă ca ceva ce ţine de un set de dispoziţii afective. Credinţa a părut a fi un act nu doar subiectiv, ci şi care implică în primul rând afectivitatea. Sciziunea care traversează cultura noastră modernă este cea între minte şi sentiment.
O anume filosofie şi o anumită ideologie ştiinţifică a ultimelor trei secole ne-au determinat să înţelegem omul ca o fiinţă traversată de ruptură şi conflict, între sentimentele şi afectele care îl trag în toate părţile şi exerciţiul raţiunii, cea care aduce limpezime şi cunoaştere, cea care îi conferă omului demnitatea sa. De aceea avem, poate fără a conştientiza asta, impresia că cei care au trăit la începuturile creştinismului aveau încă o experienţă creştină incipientă, întrucât nu aveau încă dogme, repere, potrivit cărora să înţeleagă mai bine ce sunt, ce simt şi ce fac. Falimentul acestei viziuni fragmentate şi inegale a felului în care noi, ca oameni, avem experienţa de sine, a lumii şi a lui Dumnezeu, a dus la recunoaşterea profunzimii şi valabilităţii descrierii pe care Răsăritul creştin a făcut-o omului. Experienţa isihastă, aşa cum a fost ea expusă în scrierile Sfântului Grigorie Palama, ne înfăţişează omul în integralitatea sa: nimic nu este lăsat afară în experienţa umană, trupul şi simţurile au o egală valoare şi importanţă cu raţiunea.
Mucenicia nu este, în nici un caz, rezultatul unei exaltări, ci este o extraordinară stare în care se poate spune că omul revine mai degrabă în sine, îşi cunoaşte adâncul fiinţei sale, şi ceea ce găseşte în acest adânc nu este un sine egoist, ci pe Cel ce îi este mai propriu decât sinele, Cel care este cu el în toată clipa, Cel de care nu concepe să se despartă sub nici un motiv.
Sfântul Iustin Martirul a fost şi Filosof, şi a înţeles că Acela pe care L-a descoperit în sine este Logos-ul intuit de filosofia pe care o frecventase mai înainte. Şi, astfel, nu a respins filosofia ca minciună, ci a văzut că, dincolo de omeneasca eroare, gândul filosofilor a fost traversat de inspiraţia Celui care se va înfăţişa pe Sine în Întrupare. Doar că a înţeles că acest exerciţiu aparţine celor din afară, şi că este un altul mai important, mai adânc şi mai radical: cel al întâlnirii interioare cu Adevărul în Persoană şi ca Persoană, care este şi scopul cel mai înalt al vieţuirii omului. Cea mai înaltă filosofie s-a împlinit în mărturisirea martirică, cea care a dat un nou înţeles filosofiei, care nu mai este simplu discurs, ci experienţa comuniunii cu Adevărul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu