Frâna în căutarea adevărului este iubirea

---

(interviu cu Dumitru Radu Popescu)
Balul de sâmbătă seara, scenariu D.R. Popescu
Prozator, dramaturg, eseist şi poet, Dumitru Radu Popescu s-a născut la 19 august 1935 în localitatea Păuşa, judeţul Bihor.

După terminarea studiilor liceale la Oradea, studiază trei ani medicina la Cluj (1953–1956), urmând apoi, tot la Cluj, cursurile Facultăţii de Filologie, absolvită în 1961. Corector, apoi redactor la „Steaua”, din 1970 este redactor-şef la „Tribuna”, ulterior redactor-şef la „Contemporanul” (din 1980) şi la „România literară" (1988-1989). Secretar al Asociaţiei Scriitorilor din Cluj, membru în Biroul Uniunii Scriitorilor, între 1981 şi 1989 a ocupat funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. În 1997 devine membru corespondent al Academiei Române, apoi academician. D. R. Popescu debutează în 1953, cu versuri, în „Crişana” (Oradea), colaborând susţinut, mai ales cu proză, la „Steaua” şi la numeroase alte periodice. În 1958 îi apare primul volum, „Fuga”, urmat, an de an, de noi culegeri de proză scurtă şi mai ales de multe romane şi piese de teatru, precum şi de eseuri şi poezii. Actualmente este director general al Editurii Academiei Române. „Să spunem că proza lui D. R. Popescu descumpăneşte prin insolit? N-am spune deloc o noutate. Important este să găsim cum şi prin ce descumpăneşte, care e specificul insolitului său. Proza din «F» sau «Vânătoarea regală» (capodoperele scriitorului), ca şi aceea din «Viaţa şi opera lui Tiron B.», aglutinează elementele realului, aglomerează disparităţile frapante şi fragmentele dezbinate ireversibil în spaţii închise şi le accelerează neliniştitor mişcarea. Textul e o apă tulbure ca însăşi realitatea în care trebuie să faci efort să distingi lucrurile, să scoţi la suprafaţă sensurile. Lipsa transparenţei, tendinţa de a încifra şi a ascunde semnificaţiile aparţine realităţii înseşi. Problemele de conştiinţă nu sunt simple, principiile morale nu rezolvă totul, unu plus unu fac cu mare dificultate doi, o sumă totuşi neomogenă, tristă şi problematică. Romanul e o gură de vărsare a realităţii, ca o deltă; de aici, caracterul său aluvionar: el se formează prin depuneri succesive de straturi din cea mai diversă şi îndepărtată provenienţă. În peisajul de stuf, mlaştini şi ape există puţin pământ nou sigur.” (Ion Simuţ)
Turnul din pisa, scenarist D.R: Popescu

SCRIERI: „Fuga”, Bucureşti, 1958; „Zilele săptămânii”, Bucureşti, 1959; „Umbrela de soare”, Bucureşti, 1962; „Fata de la miazăzi”, Bucureşti, 1964; „Vara oltenilor”, Bucureşti, 1964; „Somnul pământului”, Bucureşti, 1965; „Dor”, Bucureşti, 1966; „Duios Anastasia trecea”, Bucureşti, 1967; „F”, Bucureşti, 1969; „Prea mic pentru un război aşa de mare”, Bucureşti, 1969; „Aceşti îngeri trişti”, Cluj, 1970; „Ploaia albă”, Bucureşti, 1971; „Cei doi din dreptul Ţebei”, Cluj, 1973; „Piticul din grădina de vară”, Bucureşti, 1973; „Vânătoarea regală”, Bucureşti, 1973; „Căruţa cu mere”, Bucureşti, 1974; „O bere pentru calul meu”, Craiova, 1974; „Teatru”, Bucureşti, 1974; „Aceşti îngeri trişti”, Bucureşti, 1976; „Împăratul norilor”, Bucureşti, 1976; „Ploile de dincolo de vreme”, Cluj-Napoca, 1976; „Virgule”, Cluj-Napoca, 1978; „Viaţa şi opera lui Tiron B.”, vol. I: „Iepurele şchiop”, Bucureşti, 1980, vol. II: „Podul de gheaţă”, Cluj-Napoca, 1982; „Leul albastru”, prefaţă de Cornel Ungureanu, Bucureşti, 1981; „Câinele de fosfor”, Bucureşti, 1982; „9”, postfaţă de Val Condurache, Iaşi, 1982; „Rezervaţia de pelicani”, Bucureşti, 1983; „Galaxia Crama”, Bucureşti, 1984; „Oraşul îngerilor”, Bucureşti, 1985; „Teatru”, I–II, ediţie îngrijită de Valentin Silvestru, Bucureşti, 1985-1987; „Moara de pulbere”, Bucureşti, 1989; „Dragostea e ca şi-o râie”, Bucureşti, 1994; „ Dumnezeu în bucătărie”, Bucureşti, 1994; „Mireasa cu gene false”, Bucureşti, 1994; „Truman Capote şi Nicolae Ţic”, Bucureşti, 1995; „Paolo şi Francesca şi al treisprezecelea apostol”, Bucureşti, 1995; „Complexul Ofeliei”, Bucureşti, 1998; „Bram Stoker şi contele Dracula”, Bucureşti, 1998; „Actori la Curtea prinţului Hamlet”, Bucureşti, 1999; „Săptămâna de miere”, Bucureşti, 1999; „Dudul lui Shakespeare”, Bucureşti, 2000; „Falca lui Cain”, Bucureşti, 2001; „Călugărul Filippo Lippi şi călugăriţa Lucrezia Buti”, Bucureşti, 2001; „Puşca lui Caragiale”, Bucureşti, 2002.

Reporter – Domnule academician Dumitru Radu Popescu, daţi-mi voie să trecem de pragul întrebărilor aproape casnice, aproape comune, de genul „unde v-aţi născut, ce aţi făcut” şi să evadăm dincolo de constrângeri. Sper că sunteţi de acord.

Dumitru Radu Popescu – De acord, deşi cred că e greu de răspuns unde m-am născut. Un lucru pe care de la o vârstă începi să-l uiţi.

Reporter – În acest caz, aş vrea să vă întreb: mersul pe catalige este o formă de a stăpâni resorturile ascunse ale lumii?

Dumitru Radu Popescu – Este o autometaforă, dacă vreţi. Întâi a fost o realitate şi pe urmă a devenit ceea ce vreţi dvs. să fie. Întâi a fost o întâmplare din copilăria mea, un lucru obişnuit acest mers pe catalige al copiilor şi apoi, având nevoie de această privire a lumii de pe acoperişul ei, a căpătat acel aer al unei metafore despre care vorbeaţi.

Reporter – Unde aţi văzut acest lucru?

Dumitru Radu Popescu – Păi unde? În comunele din Mehedinţi, pe urmă la Sărmaş, în jurul Clujului şi în mai multe localităţi. Pe vremuri, acum 150 de ani, în copilăria mea, se obişnuia să se meargă pe catalige. Nu mai spun că echipele de circ venite după război aveau nişte catalige enorme. Poate că asta le dădea un farmec ciudat, că pot să facă ceea ce alţii nu pot: să aibă nişte picioare mai mari decât berzele, adică chiar să fie deasupra, până la acoperişul caselor. Deci, probabil de aici... Dar sigur este că şi eu am mers pe nişte catalige mai mici, nu neapărat din astea mari, de circ. Era o joacă. Dar la Sărmaş era un noroi atât de mare încât la un moment dat am impresia că oamenii mergeau pe aceste catalige ca să treacă de porţiuni mai grele, să evite noroiul.

Reporter – Daţi-mi voie să rămân în acelaşi context şi să vă întreb cum arată paradisul în viziunea dvs., domnule Dumitru Radu Popescu.

Dumitru Radu Popescu – Încă nu l-am văzut şi pot să mă înşel asupra paradisului... Dar, oricum, nu arată aşa cum l-am văzut în dimineaţa asta. M-am urcat în metrou şi era o femeie cu un copil. Nimeni nu s-a ridicat să dea femeii cu copilul în braţe un loc... Şi erau fete până la 18 ani. Special m-am uitat, şi... nimeni! M-am ridicat eu, un boşorog, şi am făcut un gest moralizator, dar nu s-a prins nimeni la asta, nu i-a dat nici o importanţă! Deci, e un paradis în care nu se dau locuri nici bătrânilor, nici femeilor cu copii, e un paradis privat în care fiecare îşi mănâncă cu ardoare cornul şi se duce unde are treabă şi nu vede în jur pe nimeni. Se presupune că toţi sunt sfinţi, fiindcă, dacă în paradis toţi sunt sfinţi, atunci nu ai nici o obligaţie să-i cotezi mai jos decât sfinţenia lor.

Reporter – Am alergat prin cărţile dumneavoastră şi m-a frapat o frază, pe care am s-o transform în întrebare: Trecutul este imprevizibil, mai greu de desluşit decât viitorul?

Dumitru Radu Popescu – Eu cred că am scris multe prostii la viaţa mea, aşa că nu-mi amintesc de toate exact, dar de asta îmi amintesc ca idee. Cred că este o întrebare pusă de mai mulţi, nu numai de mine. Scriitorii în general pun întrebări şi nu cred că prea dau răspunsul. Dar cred că întrebarea este justificată şi aş da şi nişte exemple. Se spune, bunăoară, că americanii n-au ajuns pe Lună, că a fost cacialmaua secolului şi că totul s-a întâmplat într-un studio la Hollywood. Era acea luptă pentru cucerirea cosmosului între ruşi şi americani şi cine ajungea acolo avea o porţie de aer în plus în acest război rece. Nu ştiu dacă este adevărat, dar ar putea să fie! Scriitorul nu trebuie să dea răspuns, dar îşi poate pune întrebarea: de ce au scris atâţia oameni cărţi despre această problemă? De ce atâţia savanţi au scris că nu s-a mers pe Lună? Ca scriitor, te întrebi şi tu după ei, fără să le dai dreptate. Dacă ar fi adevărat, ar fi într-adevăr o cacialma extraordinară. Alt exemplu: un mare revoluţionar, nu-i dau numele, un cap de răscoală despre care am învăţat la şcoală şi care este o figură extraordinară în istoria a două ţări, ca să zicem aşa – despre acest om am aflat că era agent al turcilor şi că a fost pus să facă acea răscoală pentru ca armatele austro-ungare să vină în această zonă şi turcii, eventual, să se ducă şi să ocupe acea parte a Europei. Poate e adevărat, poate nu e adevărat... Cei de la care ştiu au văzut aceste documente în arhivele turceşti de la Istanbul şi Ankara. Deci, trebuie să te întrebi! Pentru că şi mai recent poţi să-ţi pui nişte întrebări la care nu poţi să dai răspuns, despre evenimentele la care am fost martori. Întrebarea rămâne valabilă chiar şi pentru ziua de alaltăieri!

Reporter – În acest context, îngerii sunt trişti pe pământ sau în rai?

Dumitru Radu Popescu – Cred că sunt veseli pe pământ şi trişti în rai.

Reporter – De ce?

Dumitru Radu Popescu – Mai bine vă dau un exemplu. Cineva mi-a sugerat să scriu o piesă care să se joace într-o închisoare sau la un spital de nebuni. Am îmbrăţişat sugestia cu mare bucurie la început, pe urmă m-am temut de ea. Până la urmă m-am decis să scriu piesa fiindcă, într-adevăr, acolo se poate salva teatrul românesc: numai la închisoare şi numai la nebuni, pentru că acolo este asigurată producţia şi există actori care vor juca din plăcerea lor, şi nu neapărat pentru orgolii sau pentru interese financiare. Această piesă s-ar putea numi „Grădina cu îngeri”. Şi înainte ca piesa mea să se joace acolo, am propus o distribuţie pentru „O scrisoare pierdută” de Caragiale, fiind vorba să scriu şi un fel de prefaţă pentru acest Caragiale jucat în închisoare. Aşa că am făcut împreună cu persoana respectivă o distribuţie extraordinară. În rolul lui Trahanache este un om care a comis patru crime. În rolul lui Pristanda, un poliţai care a omorât pe cineva în judeţul Argeş. Nu mai spun că pentru Agamiţă sunt foarte mulţi candidaţi! Deci ar fi o năzdrăvănie nemaipomenită şi atunci, jucând această piesă, cred că îngerii de acolo ar fi veseli, fiindcă ei sunt mai curaţi decât cei de afară. Dacă au şi puterea de a juca teatru, dacă au şi puterea de a se transfigura în idei şi de a-şi însuşi ticăloşia unor personaje literare la care nu s-au gândit înainte, atunci aceşti oameni sunt curaţi, sunt nişte îngeri. Nu mai vorbesc de nebuni, care sunt curaţi total dacă vor juca în acesta piesă.

Reporter – Domnule Dumitru Radu Popescu, trădarea merită statui? Mă gândeam la Bicilis...

Dumitru Radu Popescu – Eu cred ca da. Merită statui. Am văzut în China mormântul unui împărat, unul dintre marii împăraţi ai Chinei. La picioarele lui era mormântul trădătorului acestui împărat. Acest lucru m-a zguduit! Chinezii au hotărât să nu se piardă numele trădătorului, fiindcă numai aşa viaţa este în echilibru şi numai aşa ei îl pot scuipa la infinit, secole la rând, pe trădător. La un moment dat mi s-a spus că a trebuit să acopere cu ceva, să îngrădească acel mormânt al trădătorului din cauza excesului de scuipat. Or, noi chiar şi în prezent facem o istorie idilică.

Reporter – Este reproşul făcut contemporanilor?

Dumitru Radu Popescu – Nu, mă refer în general, nu numai la istoria României. Gândiţi-vă ce idilism este vizavi de anumite personaje politice ale lumii actuale, oameni care sunt criminali notorii şi care trăiesc bine merçi, aplaudaţi de toată lumea! Mâine vom pune întrebarea la care n-am răspuns încă, acea întrebare cu trecutul...
Reporter – Bicilis poate fi contemporan?

Dumitru Radu Popescu – Poate fi. Deci trebuie să nu-i uităm pe trădători. Vă mai dau un exemplu: Horia, Cloşca şi Crişan. Am studiat ani de zile istoria lor. Am citit aproape toţi istoricii care s-au ocupat de această epocă. Cel mai mult mi-a reţinut atenţia David Prodan cu cele două volume colosale. Am şi scris de altfel trei piese despre Horia, Cloşca şi Crişan, dintre care doar una s-a jucat. Celelalte două sunt inedite. Horia a fost trădat de verişorii lui, de fraţii Mătieş! Deci, el se luptă pentru nişte drepturi ale românilor, ale săracilor dar nu numai ale săracilor, fiindcă Horia, Cloşca şi Crişan nu erau aşa săraci cum crede lumea, şi se găsesc dintre ai lor oameni care îi trădează cu seninătate. Şi care, mai mult, după ce au fost traşi pe roată, vin şi îşi reclamă drepturile, spunând că nu au fost plătiţi cum trebuie. Au făcut cerere către împărăţie să fie plătiţi la adevărata lor valoare! Şi nu numai aceşti oameni, ci şi călăul, Anton Grancea, a fost total nemulţumit de cum a fost plătit. El primise pentru Horia, Cloşca şi Crişan un florin, ca să cumpere opt boi din târgul de la Cioara. Deci foarte puţin, şi omul a fost revoltat: domnule, mi s-a promis mai mult! Şi i-au răspuns: erai angajat la Sebeş, trebuia să faci ceva pentru obşte! Nu te mai plătim! Omul era funcţionar public! Şi au fost şi alţii, nişte preoţi, care au spus: şi noi am trădat! Nouă de ce nu ni s-a dat nimic? Şi au fost şi aceşti fraţi Mătieş, verişorii lui Horia, care s-au plâns că nu au fost răsplătiţi pentru gestul lor! Păi, nu trebuie să uităm asemenea personaje. Istoria este incompletă fără ele, nu?

Reporter – Pe care dintre personajele dumneavoastră v-aţi supărat cel mai rău? Pe Moise, unul dintre eroii ciclului romanesc din care fac parte „F”, „Vânătoarea regală”, „O bere pentru calul meu”, „Cei doi din dreptul Ţebei”, „Ploile de dincolo de vreme”,„ Împăratul norilor”? Le-aţi urât vreodată şi de câte ori le-aţi omorât, dacă le-aţi urât?

Dumitru Radu Popescu – Personajele, cu cât sunt mai rele, cu atât trebuie să le iubeşti mai mult. Nu trebuie să le urăşti. E o lege, după mine, pe care am învăţat-o din teatru, nu din proză: personajele, până şi cele mai abominabile, trebuie să aibă o lumină umană în ele, trebuie să aibă un declic. Şi în istoria teatrului şi a culturii găsim exemple care să-mi dea dreptate. Ştiţi celebra scenă din Shakespeare, din „Richard al III-lea”, când Richard o seduce în trei secunde pe soţia celui pe care l-a omorât. E foarte uşor să condamni nişte personaje. E foarte uşor să le omori. Le scoţi din joc, dar cu asta n-ai rezolvat nimic! Trebuie să le laşi să se desfăşoare în toată întunecimea lor şi, dacă există o rază de lumină în acest întuneric, atunci e un lucru bun. În viaţa de fiecare zi mi-e mult mai uşor să urăsc unele personaje, unele personalităţi sau oameni. E foarte simplu... Nu am nici o obligaţie faţă de ei. Îi judec la nivelul faptelor lor şi-i cataloghez aşa sau aşa. Dar cu personajul literar îmi este foarte greu! Gândiţi-vă, dacă unul apare pe scenă în primul minut şi face o măgărie, cât efort îmi trebuie să-l salvez! Nici pe Moise nu l-am urât, ca să zic aşa şi răspunsul acesta se leagă de unul asemănător. M-a întrebat cineva dacă urăsc un personaj din „Studiul osteologic al unui schelet de cal dintr-un mormânt avar din Transilvania”. Acolo e un personaj, Bască, foarte rău şi am fost întrebat: „Îl urăşti pe Bască?” Nu îl urăsc, dom’le, îmi pare rău de el.

Reporter –„De ce nu este teatrul o floare de lotus, ci o buruiană?” V-am citat din ediţia de „Teatru” din 1985, îngrijită de Valentin Silvestru.

Dumitru Radu Popescu – Buruienile au şi ele flori extraordinare, nu? Şi sunt mai puternice, au rădăcinile mai puternice iar teatrul este un gen foarte vechi, care a suferit diverse agresivităţi şi, totuşi, a rămas ca o buruiană sfântă... E greu de dat jos de pe scenă şi din viaţa oamenilor. S-a schimbat, a devenit commedia dell’arte, teatru clasic, romantic, acum a venit televiziunea peste el, cu filmul, telenovela, dar buruiana asta nu se lasă şi eu am văzut foarte multe buruieni care arată foarte bine!

Reporter – Vreau să vă întreb, prin propriile dumneavoastră idei, dacă Shakespeare este în teatru Pasărea Adevărului.

Dumitru Radu Popescu – Este, de ce să nu fie... Este un reper şi nu numai un reper, este un contemporan al nostru cu care trebuie tot timpul să te măsori, nu în sensul de a-l depăşi, ci în sensul de a-ţi fi ruşine dacă ai spune nişte lucruri şi ai fi contemporan cu el.Am învăţat de la Shakespeare un lucru grozav, apropo de adevăr. Adevărul, în general este – spun acum un lucru ieftin – o mare minciună şi de multe ori e o lozincă şi de multe ori, căutând acel adevăr, nu găseşti nimic sau, aşteptând un adevăr mare, ca în „Godot”, nu vine nimic, nu vine nici un sfânt. Dar nu asta este important, dacă vine sau nu vine, ci aşteptarea este importantă, năzuinţa omului spre adevăr, nu neapărat adevărul înfăţişat cu trup şi codiţe sau mai ştiu eu cum să apară pe scenă, ci această năzuinţă de a căuta adevărul, de a-1 descoperi şi de a te descoperi. Asta-i mai important decât găsirea în sine. Iar schema nu e nouă, o întâlnim în „ Regele Lear” şi în multe alte piese ale lui Shakespeare, căutând chiar în nebunie un adevăr despre sine şi despre un regat pierdut. Dar să mai fac o buclă legată de adevăr: să luăm adevărul şi dragostea în „Hamlet”. Eu cred că, atâta timp cât Hamlet iubeşte, nu are nici o şansă să descopere adevărul, fiindcă nu poate trece peste complexul pe care îl are faţă de mama sa, faţă de unchi, faţă de Polonius, care a fost şambelan când el era mic, în poalele căruia crescuse. Nu poate... O iubeşte pe Ofelia. Şi atunci, cum să caute el până la capăt adevărul crunt că i-a fost ucis tatăl? Iubirea nu-l lasă! Cred că asta e frâna, nu abulia lui mentală. Frâna în căutarea adevărului este iubirea. În clipa când nu mai iubeşte – asta v-o spun dumneavoastră pentru prima dată – Hamlet începe să descopere adevărul. Are puterea de a vedea în Claudius pe unchiul ucigaş, devine mai crud faţă de propria sa mamă şi are puterea de a-şi da seama de o parte a adevărului, de a intui pierzându-şi prietenii. Cade aşadar şi adevărul despre prietenie. Când iubirea şi prietenia se prăbuşesc, atunci adevărul are o şansă de a veni în prim-plan. Poate că forţez puţin lucrurile, dar de ce nu le-am forţa, suntem doar la o şuetă...

Reporter – Domnule Dumitru Radu Popescu, Ofelia este un înger sau un diavol? Are corespondenţe în realitate?

Dumitru Radu Popescu – Cred că are şi nu are. Are până la un moment dat, fiindcă se întâmplă atâtea lucruri aberante, din gesturi similare cu gestul Ofeliei, dar gesturile din realitate nu au acel sublim pe care doar arta ştie să-l capteze. Legat de acest complex al Ofeliei, vreau să vă spun cu mare bucurie că un regizor român, nu spun cine, unul dintre cei mai mari, dacă nu cel mai mare, mi-a citit cartea „Complexul Ofeliei”, i-a dat-o cineva, şi în aceeaşi zi, seara, mi-a dat telefon şi mi-a spus cuvinte de foarte bine şi, ca dovadă că i-a plăcut, mi-a cerut să traduc partea legată de Shakespeare pentru o casă de editură din America. Deci, nu numai că a fost un gest de recunoaştere a muncii mele – aşa cum se spune – dar mi-a dat şi un exemplu de politeţe. Nu mai dăm astăzi telefoane să mulţumim pentru o carte sau să spunem că am citit-o... Nici măcar lucruri formale nu mai facem. Considerăm că suntem atât de mari, încât nu mai trebuie să ne uităm în jur la nimeni.

Reporter – Dacă aţi conduce astăzi o revistă literară, cum ar arăta ea?

Dumitru Radu Popescu – Nu cred ca aş mai avea puterea s-o conduc. Nu am nici o motivaţie şi nu mai am nici energia pentru a mă angaja într-o asemenea aventură. Legat de revista literară, mă scuz, deci, printr-o idee a lui Călinescu, care spunea că la un moment dat, după război, au apărut foarte multe reviste literare prin provincie şi erau tot felul de veleitari, tot felul de tipi care făceau trocuri...

Reporter – De grafomani...

Dumitru Radu Popescu – Nu, la un nivel o­norabil, acceptabil. El spune că nu poate exista o revistă literară fără o instanţă critică, fără un discernământ critic şi dă exemplul „Vieţii Româneşti”. Fiecare revistă importantă dintre cele două războaie avea o instanţă critică, o direcţie, dacă vreţi. Eşti de acord sau nu eşti de acord cu acea direcţie, asta e altceva. Or la ora actuală nu cred că eu sunt cel mai bun pentru a da o direcţie şi nu cred că un creator poate să sintetizeze mai bine. Nu mă mai văd capabil de aşa ceva.

Reporter – Care ar fi relaţia dvs. cu lumea presei de astăzi?

Dumitru Radu Popescu – O relaţie excelentă, în sensul că eu citesc presa şi atât. Nu toată presa, bineînţeles, dar în general ziarele, pe unele le citesc, pe altele nu, citesc ziarele de sport.

Reporter – Ce i-ar trebui literaturii române ca să depăşească graniţele, să fie cunoscută în toată lumea?

Dumitru Radu Popescu – Cărţi. Şi ar trebui cunoscută în primul rând în ţară dar la ora actuală e greu. Bibliotecile au ajuns astăzi nişte muzee. Am fost pe la Biblioteca Sadoveanu şi nu era nimeni. În ziua de azi cărţile nu se difuzează. Ce cărţi mai au acum trecere? Nu vreau să spun că o anumită carte poate să aibă trecere, pentru că există oameni care sunt interesaţi de o problemă tehnică sau chiar literară, filosofică. Ce cărţi ar putea interesa astăzi piaţa românească şi care sunt cărţile străine care ar interesa-o? Greu de spus, fiindcă în general am impresia că timpul acordat cărţii e mai mic, adică lumea acordă în timpul liber din cele 24 de ore, mai multă atenţie televiziunii, sportului, în detrimentul cărţii. Nu ştiu cât s-ar citi astăzi o carte cum e „Anna Karenina” sau „Război şi pace”. Mi se pare că Tolstoi a transcris de vreo patru sau şapte ori „Război şi pace”, nu ştiu exact, dar n-are importanţă. Gândiţi-vă ce muncă extraordinară să transcrii această carte pentru a deveni ce este! Ei, astăzi, cine mai are timp să o citească? E mult mai uşor să ai lucruri digerate gata, să vezi o telenovelă care te face ori să râzi, ori să oftezi, ori să te speli pe mâini înainte de a te culca şi nu-ţi pune mintea la contribuţie, nu te oboseşte. Cred că la ora actuală este o uşoară criză în privinţa nu spun a cărţii, ci a timpului acordat cărţii.

Reporter – Teatrul este parlamentul literaturii, aşa cum afirma odată Herzen?

Dumitru Radu Popescu – Probabil.

Reporter – Aveţi altă pasiune în afară de literatură? Este un lucru absolut omenesc...

Dumitru Radu Popescu – Să zicem că am o pasiune pentru sport, aşa, ca spectator al vieţii sportive, dar am jucat şi eu fotbal, aşa, la nivel mic, eram foarte bun pe extrema stângă! Am avut odată o mare victorie: echipa scriitorilor din Cluj a bătut echipa chelnerilor cu 6–2, deci asta este o chestie istorică.

Reporter – Ce părere aveţi despre identitatea culturală în raport cu globalizarea? Aşa, la finalul întâlnirii noastre.

Dumitru Radu Popescu – Aş spune ceva în ton cu ziua de astăzi, care merge spre dispariţia istoriei. Mulţi sunt acum pentru această dispariţie... Fie unii filosofi, fie sociologi, fie politicieni, precum domnul Kissinger. Deci, dispariţia istoriei înseamnă şi dispariţia lucrurilor regionale, naţionale, să rămână numai probleme mari, umanitare... Ale tuturor oamenilor, şi nu ale unor zone. Cred că această dispariţie a istoriei, spusă aşa, cu voce tare, de către aceste mari personalităţi, este una dintre gogoşile calde ale zilei şi de aceea eu cred că istoria este fundamentul pentru păstrarea identităţii culturale.(Ştefania Stan)

Prima carte scrisă de D.R. Popescu citită de mine a fost, desigur, lectura obligatorie "Duios Anastasia trecea". De atunci acest titlu a devenit expresie, o alăturare firească a celor trei cuvinte. Mă uit pe titlurile de filme la care D.R. Popescu a semnat scenariul şi îmi dau seama că am văzut pe majoritatea dintre ele. Domnia sa şade undeva ascuns în mine şi îşi dă cu părerea în fiece acţiune a mea. I-am citit astăzi de câteva ori aceste cuvinte:

"E foarte uşor să condamni nişte personaje. E foarte uşor să le omori. Le scoţi din joc, dar cu asta n-ai rezolvat nimic! Trebuie să le laşi să se desfăşoare în toată întunecimea lor şi, dacă există o rază de lumină în acest întuneric, atunci e un lucru bun. În viaţa de fiecare zi mi-e mult mai uşor să urăsc unele personaje, unele personalităţi sau oameni. E foarte simplu... Nu am nici o obligaţie faţă de ei. Îi judec la nivelul faptelor lor şi-i cataloghez aşa sau aşa. Dar cu personajul literar îmi este foarte greu! Gândiţi-vă, dacă unul apare pe scenă în primul minut şi face o măgărie, cât efort îmi trebuie să-l salvez"

Oare de la el am preluat şi eu această realitate, oare reciclez în mine cuvintele, sentimentele şi ideile domniei sale? Greu de de spus. Ceea ce este sigur, şi nu pot tăgădui, este că privesc astăzi la personajele întunecate care mă atacă de la "înălţimea" emisiunilor tv sau a programelor de ştiri şi care mă strivesc cu nesimţirea şi aroganţa lor. Mă lupt din greu să le salvez, cu mare efort. De cele mai multe ori nu reuşesc, păcatul lor este prea mare pentru resurecţie şi atunci le părăsesc în somnul veşnic.