sâmbătă, august 16, 2008

Costin Tuchilă: Muzica de sub pământ


Costin TuchilaRecunosc că privesc cu mult scepticism, dar fără urmă de înverşunare, aşa-zisa muzică spre care se îndreaptă cea mai mare parte a tineretului de astăzi. „Muzica” de discotecă, locul acela cu mulţi decibeli şi tot felul de violenţe electrice şi electronice. Muzică de consum, comerţ cu kitschul sonor au existat întotdeauna şi nu trebuie nici să ne sperie, nici să ne alarmeze vreo modă.

Problema e însă alta: câtă mimare a artei, ce raport de vecinătate cu muzica pot fi găsite într-o asemenea producţie care cutremură nu numai urechea. Încercând să o ascult fără prejudecăţi, să-i caut miezul muzical, constat o dată în plus că dezastrul e total. În kitschul sonor al zilelor noastre, „rave”, „underground”, „rap”, „heavy metal” sau cum s-or mai fi chemând, nu afli nici urmă de muzică. Sunete dezarticulate, ţipete viscerale, confuze, lipsă de melodie şi armonie, o vorbire mimând un ritm banal, efecte electronice produse în avalanşă, fără noimă, aceeaşi formulă ritmică repetată la nesfârşit, o monotonie de 5–7 minute, uneori mai multe... Totul emis artificial de cutiuţa cu circuite integrate, care poate imita orice instrument, orice grup de armonice şi orice armonie. Le poate imita bine, chiar convingător. Nu poate trece însă peste atmosfera rece, metalică a sunetului creat artificial. Dar, mă rog, nu problema instrumentelor electronice este de discutat. Ele au rolul lor, au pătruns în toate genurile muzicale, adesea cu succes.

Această „muzică” proferată în locurile spre care se îndreaptă în valuri cei mai mulţi dintre puştii de 14–20 de ani, este lipsită complet de sensibilitate şi căldură umană. Violenţa mecanică rămâne singura ei formă de exprimare. În torentul de fulgere care se întretaie nebuneşte, lansate de proiectoare de toate culorile, adunate parcă pentru a te orbi, se dezlănţuie o mişcare la rândul ei dezarticulată.

Nu e greu de observat că ritmuri atât de monotone, cele două-trei note stinghere, de obicei cântate fals şi acoperite de bătăi egale în tobe electronice, această înaintare plată, absurdă nu pot trezi decât instincte stupide, exteriorizate într-o mişcare ce nu are nimic comun cu dansul. Ore în şir grupuri de tineri, eventual cu bocanci, în plină vară, şi părul scurt vopsit în culori ţipătoare, cât mai ţipătoare, de la portocaliu la violetul aprins, nu fac altceva decât să schiţeze câteva mişcări rudimentare: o bâţâială a capului, a umerilor şi braţelor, pasul bătut pe loc. Totul în grup. Tot aşa cum în grup se face şi deplasarea spre discotecă, în grup se consumă momentele considerate probabil de încântare spirituală...

Totul se petrece în grup, pentru că „muzica” de sub pământ (nu fac decât să traduc termenul „underground”, care denumeşte un „stil” foarte la modă astăzi) conduce la uniformizare, la pierderea conţinutului individual, în ultimă instanţă, a valorii umane. Nu e de mirare, prin urmare, că privirile acestor oameni tineri sunt de obicei abulice, că nu poţi sesiza nici o urmă de personalitate. Iadul decibelilor, în care masa de indivizi pătrunde mecanic şi încruntat pentru a fi răsplătită cu forţa implacabilă a waţilor şi fumul alb ţâşnind la intervale regulate (mă întreb de ce nu se toarnă şi apă, ar fi probabil o senzaţie foarte apreciată!), declanşează resortul psihologic al dezindividualizării. Pierderea identităţii e garantată şi, vai, căutată. Se preferă astăzi tot ce aţâţă instinctele, tot ce e născut dintr-un fel de furie negativistă, tot ce e mai apăsător şi, pe deasupra, de cel mai amar prost gust, tot ce se zămisleşte „underground”, pentru a rămâne, cu certitudine, acolo.

Am trăit recent o experienţă capabilă să mă pună pe gânduri. Trecând întâmplător pe lângă o discotecă dintr-un orăşel de câmpie, de altfel curios de curat, am fost uimit să ascult un scurt program de muzică uşoară italiană, de bună factură melodică. Am tresărit şi n-a lipsit mult să intru. La poartă erau doar câteva grupuri răzleţe de tineri, cam nehotărâţi. M-am gândit că, poate, preţul e prohibitiv pentru asemenea vremuri pline de tentaţii. Abia peste 10–15 minute aveam să înţeleg sensul ezitării lor. Muzica italiană – o oază de muzică aşadar – constituia doar un program de aşteptare a nebuniei ce urma după ora 22, când s-a dezlănţuit potopul de sub pământ. Abia atunci grupuri cu priviri oarbe, cete de indivizi famelici s-au aşezat cu încântare la coadă, pentru a-şi plăti setea de uniformizare. Abia atunci au răsărit şi admiratorii lor, invidioşi, necăjiţi, rămaşi pe dinafară. Agăţaţi de gardul care, singur, se mişca parcă mai coerent decât o făceau „dansatorii” din ring... (AMOS News)

Niciun comentariu: