Am să postez aici un răspuns pe care l-am dat unei anumite persoane pe blog. Am să-l postez aici pentru că am descoperit că mai important decât ceea ce fac politicienii este ceea ce sădesc în oameni, o sămânţă a patimii erozive.
Îmi este frică nu de un personaj, nu de o anumită grupare politică. Mie îmi este frică de faptul că politica românească nu mai are vedere periferică, că din cauza ambiţiilor şi a sentimentului de ură politicienii vor împinge România într-un război civil absurd care va duce la dispariţia României. Deja România se află sub dominaţie politică străină, se află sub dominaţie economică străină, străinii sug seva a ceea ce a mai rămas din România… nu ne-a mai rămas decât poporul. Dacă şi poporul va fi dezbinat de ambiţiile politice ale 100 de lideri politici, nu vom mai avea nimic. De asta mi-este frică.
Politica a apelat cu atâta ardoare la ponegrirea vecinului de scaun din parlament, ca singura armă politică în lipsa unei mize doctrinare rele, încât poporul a ajuns să se bată pentru ceva virtual, iluzoriu deşi al trebui să fie indiferent şi opac la astfel de lupte fără miză. Tot mai rar este cineva care înţelege că ura nu clădeşte absolut nimic. Eu mă simt înconjurat de ură, de un rău generic, şi mă îngrozesc, am devenit obsedat de o soluţie de fugă din calea acestui iad pe care nu pare a-l sesiza în mod real nimeni. Traian Băsescu spunea la inundaţii unui cetăţean ceva de genul “Facem politică şi cu apa până la genunchi? Nu mai bine ne ocupăm acum de dezastru?”. Domnia sa avea evident dreptate. Şi totuşi la această ură generalizată au contribuit absolut toţi liderii de partid din 1990, de la orice partid, cu o singură excepţie (cel puţin asta e impresia mea), Ion Raţiu. Ura aceasta endemică s-a extins ca o pandemie în tot organismul acestei ţări şi acum aşteaptă, în metastază, să moară organismul infectat.
Mi-e frică de decesul acestei ţări, mi-e frică de decesul unei Românii decimate de politica iresponsabilă… de aceasta îmi este frică. Îmi este frică pentru că iubesc acea Românie sănătoasă, cu oameni veseli care ies duminica la biserică, la horă, care cântă si la botez, şi la parastas şi la nuntă, acel popor care odată era greu de doborât. Iubesc acea Românie a cărţilor poştale vechi, pe vremea când nu era îngropată în munţi de gunoaie, pe vremea când inspirai aer în piept şi nu începeai să tuşeşti. Iubesc România de acum câteva sute de ani, liniştită şi fericită între două războaie. Iubesc România marilor suflete de artişti şi a minţilor luminate… Îmi este teamă, nu teamă, groază,… îmi este groază că astfel de lucruri se vor pierde pentru totdeauna o dată cu lipsa memoriei mele. Îmi este frică de faptul că românii vor face din România cel mai cumplit iad.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu