PAUL DAIAN

---

-- "Cand traiesc si scriu, parca sunt furibund"
Iolanda Malamen: Draga Sergiu Filip (Paul Daian), ne cunoastem de atata timp, incat, sincer vorbind, aproape ca nici nu conteaza cum ne adresam unul atuia. Esti intr-o binemeritata pauza de Targ de Carte, dar nu si de creatie. Ai publicat de curand "Liderul zidit in lapte", o carte splendida de poezie care m-a incitat in a-ti cere sa te marturisesti in acest dialog. Cati ani ti-au trebuit sa te convingi ca fara poezie nu va exista nici speranta si nici credinta in viata ta?
Paul Daian: Ca sa-ti raspund direct dar invers, iti spun ca eu acum pot trai fara poezie, insa mi-e teama ca nu am sa pot muri in afara ei. M-am nascut probabil pentru doua fapte: pentru scris si pentru a avea bani in buzunar. Jongleria maxima este sa ai intr-o mana poezia, in cealalta banii si amandoua mainile varate intr-un singur buzunar de la pantaloni, si sa umbli sleampat prin centrul orasului, ca un Pi caruia i se rupe-n paispe; mai pe scurt zicand, daca raman doua-trei versuri din poezia mea si o rasuflare de-a mea bine inchisa intr-un borcan, as fi fericit. De fapt sunt fericit, dar imi e rusine sa recunosc. La mine se intampla urmatorul lucru: am o zona pudica a gurii, si o zona vulgara. Tot ce spun, urmand sa fie in functie de zona respectiva. Excludem situatia in care imi inghit cuvintele. De fapt este invers! Zona pudica este vulgara, zona vulgara este pudica.
I.M.: Te-ai nascut pentru viata?
P.D.: Da, m-am nascut pentru viata si m-am balacit in noroiul poeziei, sunt un poet genial, putred de bogat, pana la a putrezi bogatia intre cearseafurile mele, sunt melancolic si nesimtit in egala masura, adica sunt un ipocrit care are vocatia propriei sale ipocrizii. Ipocritul fiind ceva intre doua limite ce se ating abia la sfarsitul vietii.
Cum sa-ti raspund daca pot fara poezie, cand nici Dumnezeu nu m-a obligat sa renunt la ea? Daca imi taiati mainile, voi dicta poezie. Daca imi smulgeti gura, voi gandi poezia, iar daca ma veti droga nu o sa mai ramana din mine decat poezia.
I.M.: Lumea devine mimetica mult mai usor decat devenim noi eroi si ne asimileaza deseori cu intamplari periculos-tandre, traind cu bucurie si voluptate de fapt, multe din esecurile noastre. Ai debutat in literatura printr-o revolta arhicunoscuta � aceea de a te lega cu lanturi de gardul Uniunii Scriitorilor, ca protest vis-à-vis de nepasarea culturarilor de-a te publica. Ce ti se refuza de fapt?
P.D.: Mi se refuza totul. Si mai grav era faptul ca stiam ca trebuie sa mi se ofere totul, fara sa am insa dreptul moral, civil, penal, metafizic, de a-mi insusi acel drept. Si totusi cand impreuna eram departe de mediocritate, dar cumplit de las, mi-am pus la baza unui gard propia-mi umbra de poet si-am incercat sa devin un erouo in proprii mei ochi. Nefiind martir, am avut nevoie de spectatori. Erou devenind, am primit in dar cocosul a ceea ce aveam sa fiu astazi. Intotdeauna lumea a fost meschina si grabita, dar mai ales scurta, dar in acelasi timp lumea este si justa, frumoasa, modesta, chiar eroica. Asa cum sunt de fapt parintii mei. Simultaneitatea lumii ma copleseste cu o iubire careia nu i-am putut raspunde niciodata. Poate uneori, dimpotriva.
I.M.: Ne-am cunoscut in casa lui Virgil Mazilescu, atat de primitoare si de lesne de descifrat in plan uman; tu, un tanar sfios si prudent in a-ti marturisi vocatia literara, el, un maestru grijuliu si histrionic, dar foarte provocator. A fost pentru tine intamplarea care ti-a schimbat destinul?
P.D.: Virgil si poezia lui pot schimba destinul unui tanar. Pot chiar infricosa un tanar oricat de autentic ar fi. Mie, Virgil Mazilescu, alaturi de Celan si Trakl, mi-a tatuat in mod definitiv gandirea. Atat cat a fost si cata mai este. Iolanda, cred ca ne-am cunoscut prin '74-'75 la Virgil in casa, cand tu erai o poeta ce mergea pe motoreta "Carpati", iar eu eram adolescentul ce-si plimba copilul peste tot. Sigur ca, in casa lui Virgil Mazilescu, unde Stefania zumzaia ca o infirmiera, motanul facea tumbe din balcon direct in poezie, pendula batea pe peretele ce ducea catre baie (locul unde Virgil a si murit), loc in care nu intrai fara sticla de votca sau cea de vin, dar mai ales casa in care s-a intors sa moara, a fost casa in care Virgil l-a cunoscut pe Kavafis, casa in care a furat din poezia lui Petru Romosan, casa in care Rodica i-a facut ochi dulci, casa pe care aproape toti am uitat-o aproape complet. Casa lui, poezia lui si Virgil insusi sunt amintiri dragi inimii mele, si inca am o inima sanatoasa.
I.M.: Ce bine!
P.D.: Anul acesta inplinesc cincizeci de ani
I.M: Virgil a murit la patruzeci de ani
P.D.: Il rog din suflet sa ma ierte!
I.M.: Cum s-a petrecut pana la urma debutul editorial? Ce oameni ti-au dat girul?
P.D.: Iolanda, nu stiu daca m-a girat cineva vreodata, dar intampinat cu o incredere aproape oarba, am fost. In primul rand Angela Marinescu, tot in primul rand Nicolae Manolescu, tot in primul rand Geo Bogza, tot in primul rand Dan Desliu, tot in primul rand Aurel Covaci, si nu in ultimul rand Marin Mincu, care si acum, dupa aproape treizeci de ani crede nesmintit in mine (fie vorba intre noi, e cam smintit). Sunt nedrept � multi prieteni m-au ajutat, cum ar fi: Stefan Agopian, Damian Necula, Bujor Nedelcovici, Eugen Jebeleanu si altii pe care ii rog sa ma ierte ca nu i-am amintit. In orice caz ii multumesc tovarasului Nicolae Ceausescu (sa-i dea Dumnezeu sanatate, acolo unde e!), ca daca n-as fi fost indisolubil legat ca timp al trairii, o buna bucata de vreme de glorioasa perioada de aur, probabil ca acum, as fi fost proprietarul celui mai mare cimitir privat din Romania, sau regele incoronat al tuturor macalerilor din U.E. Iolanda, ma intrebi si tu, cine mi-a dat girul.
Intreaba-ma si tu cine mananca ficat de om si cine si-a mai pus silicon de ieri pana azi, sau macar termopane numarul patru.
I.M.: Nu te intreb fiindca nu-mi pasa.
P.D.: Nu-ti pasa fiindca esti inteligenta, insa fiind femeie esti curioasa. Si ce face mai bine intr-o vreme de rastriste decat mica sporovaiala pe indelete. Iti mai spun ceva: foarte multi mi-au dat girul � nimeni nu mi l-a luat inapoi. Apoi nu este de ici de colo sa fii ruda cu Radu Gyr!
I.M.: Istoria patetica, zbuciumata a legaturii tale cu Angela Marinescu, divorturile si casatoriile voastre "de pomina" nu au secat cu nimic iubirea pentru poezie. Ai scris as spune cu inversunare, incepand sa atragi atentia criticii. Cand ti-ai dat prima oara seama ca poezia te poate salva?
P.D.: Dupa primul ei "orgasm" mi-am dat seama ca e ceva de capul meu poetic. Mi-am dat seama ca este foarte important in primul rand "orgasmul" ei, dupa care al meu, decat viceversa.Intelepciunea asta tinand de tot ce e nascut din femeie, si cum toate se mostenesc din tata in mama, eu si Angela suntem sarea si piperul artei culinare romanesti.
I.M: Nu e putin.
P.D.: Lipseste mierea, dar e prea tanara ca sa stie asta. Eu as spune ca legatura mea cu Angela este o legenda care s-a mutat pe rand din patul iubirii, in patul spitalului, in patul mortii si acum in patul pustii. Aceasta legatura nu va putea muri niciodata, este mai presus de bine si de rau, cum foarte bine a scris despre noi doi Nietzsche in cardasie cu Wagner. Nu cred ca poezia poate salva mai mult decat salveaza viata. Sau mai degraba o sinucidere proaspat imbaiata, pe mine cu siguranta m-ar salva.
I.M.: Draga Sergiu, in lumea asta zbuciumata pe care tu o recreezi adesea cu o rafinata candoare, poetii au inceput sa-si strige raspicat drepturile, oprimarile, sa-si inmoaie cuvintele in oceane de revolta. Ca vechi soldat (cum ar spune Nichita Stanescu), al unui batalion de metafore, ce vrei de la poezie?
P.D.: Nu stiu Iolanda ce vreau. Arareori am senzatia ca as sti, dar cand dau sa scriu acel ceva dispare. Daca privesc in trecutul meu parca ar fi o urma de logica si a gandirii si a afectivitatii � prezentul este insa halucinant, salvarea mea adevarata venind din faptul ca nu am viitor. Nu stiu ce este poezia, nu stiu ce vreau de la ea, nu stiu cine sunt. Daca voi, prietenii mei nu stiti lucrurile astea, de unde sa le stiu eu? Ca sa-l vezi pe celalalt este usor � ca sa te vezi pe tine insu-ti ai nevoie de oglinda. Ca sa-l vezi pe Dumnezeu este nevoie de amandoua. Cred ca cel mai bine vei putea sti ce am eu cu poezia sau ce are ea cu mine, dupa ce voi muri si imi va fi despicat in doua creierul. Te asigur ca va iesi din el ceea ce mie nici prin cap nu-mi trece acum. Daca m-ai fi intrebat lkucrul asta cand eram un tanar zvelt, ti-as fi putut raspunde, astazi imi este greu. Ar fi culmea, asa batran, gras si bolnav, sa fiu tanar, zvelt si sanatos in hermeneutica poeziei.
I.M.: N-ai fi singurul.
P.D.: Eu ma fac ca poezia exista, iar ea se face ca nu ma lasa in pace.
I.M.: Figurezi in antologii, in fictionare, ai fost rasplatit cu premii, esti o atractie permanenta a manifestarilor de carte, un bufon genial, un demistificator al conventiilor, in fapt un mare emotiv, un iubitor de muzica, un retras. Din ce te hranesti?
P.D.: Exact din ceea ce enumerai mai sus: din mine insumi.
I.M.: Ai o intelegere cat de cat lucida a actului "de a scrie"? Crezi ca ai ocolit mediocritatea si pacatul, prin literatura? Ai atins diafanul
P.D.: Cea mai frumoasa zi din viata mea a fost aceea cand, in urma unei tentative de sinucidere, ramasesem doar cu auzul � in rest eram ca si mort, iar in jurul meu medicii, asistentele, urlau: � Repede, intubare, monitorizare! Eram perfect lucid, auzeam totul, in rest eram ca paralizat. Am trait atunci si in continuare, in reanimare, unde asistentele in timp ce-mi puneam oxigenul si perfuziile, se intrebau intre ele: "Cine dracu o fi si asta?" Plutirea in spiritul vietii, desprinderea de tot ce era omenesc si atingerea diafanului.
I.M.: Si asta te facea extrem de fericit?
P.D.: Nu eram fericit. Eram mai mult decat fericit. A fost prima si ultima data cand eram pe lume de sus in jos. Eram ca o confesiune orbitoare, egal distribuita, in tot ceea ce noi numim aer si lumina. Cred ca in acele momente am fost mai aproape de Dumnezeu pentru ca eu eram in mine insumi. Memoria aceasta mi-a dat-o Dumnezeu si tot el nu mi-a luat-o inapoi. Nici poezia, nici viata nu m-au dus niciodata acolo. Cand traiesc si scriu, parca sunt furibund. Atunci eram gandire pura. De aceea pot spune: Raul exista fizic in lume!
I.M.: O astfel de experienta initiatica in timp capata prin evocare o forta a marturisirii aproape mistica. Ce te face vulnerabil in lumea asta atat de miscatoare si halucinanta?
P.D.: Asa m-am nascut. Dar nu cred ca sunt mai vulnerabil decat altii. Si apoi, este atat de frumos sa fii vulnerabil, incat doar esecul zdrobitor poate intrece in maretie fragilitatea. Nu ma pot hotari intre Auschwitz si un hotel de sapte stele, cum nu ma pot hotari intre poezie si bani. De asemenea, nu ma pot hotari intre un talisman si alt talisman. Talismanul nu e ceea ce poarta noroc, ci reprezinta ceea ce esti tu insuti. Ca sa nu lungesc prea tare vulnerabilitatea, ma face vulnerabil tot ceea ce pe altii ii duce la disperare, boala sau moarte. Imi place de fapt sa fiu vulnerabil in gradina lui Dumnezeu, dar nu stiu daca as mai latra acolo unde gardul acelei gradini s-ar termina.
I.M.: Ai publicat aproape douazeci de carti de poezie. Ai fost intr-o competitie cu tine insuti, care a rodit. Intre poezia anilor '70, spre exemplu, si cea a ultimilor ani sunt limite politice, economice, sociale?
P.D.: Nu. Nici un fel de limite. Poezia buna de atunci este egala cu poezia buna de acum, egala cu ppoezia buna a tuturor timpurilor. Aproape la limita, as spune ca si vietile noastre sunt aceleasi, adica ma refer la cei care au destinul de a fi artisti.
I.M.: A fi artist inseamna mai mult decat a fi om?
P.D.: Tatal meu ti-ar fi raspuns: Om. Dar eu cum pot justifica in fata familiei faptul ca nu sunt om decat prin faptul ca sunt artist?! Daca sunt si om, si artist inseamna ca sunt demiurg. Daca n-ar fi o blasfemie la indemana oricui, as spune ca da. Daca as avea douazeci de ani, tot da as spune, insa, cum spuneam mai sus, imi inghit raspunsul.
I.M.: Erai copil in Muntii Zarandului, peisaj magnific, libertatea de a fi cu natura intr-un schimb de rostiri de dumnezeire. Ce a ramas in sufletul tau din acele zile si nopti?
P.D.: Nimic, in afara cerului plin de stele si a caprioarelor care veneau in diminetile racoroase de vara sa manance lucerna pe care tatal meu o punea intentionat pentru ele, in coasta muntelui. Sunt un om care nu iubeste natura. Sunt un om care nu regreta copilaria. Mi-ar fi sila sa-mi retraiesc copilaria, desi am avut o copilarie mai mult fericita. Ar fi groaznic sa renunt la tot ceea ce stiu, pentru ceva ce nici placere nu poate fi, daramite placere animalica. La varsta de cincisprezece ani am trimis o scrisoare guvernului Statelor Unite in care ma ofeream voluntar intr-o misiune spatiala fara intoarcere. Aceasta este si a fost natura pentru mine: Calatoria printre stele!
I.M.: Problema generatiilor in literatura are foarte multa succes la critica, ea constituindu-se in solide studii, dizertatii, antologii... Din ce generatie te simti facand parte?
P.D.: Din generatia lui Hölderlin, Novalis, Celan, Kafka, Musil... Nu cred in povestea cu promotiile, generatiile. Este ca si cum as fi legat la ochi si as fi obligat sa descriu frumusetea femeii pe care am sedus-o deja.
I.M.: La ce visezi acum?
P.D.: Asi vrea carti multe, bani multi, nepoti, si pentru ca de fiecare data cand intrebi pe cineva daca e sanatos iti raspunde ca nu, mi-am propus eu sa fiu sanatos, pentru ca am timp foarte mult. Iolanda, tu stii vreun proverb chinez?
I.M.: Da, stiu unul, pe cat de simplu, pe atat de minunat: "Roua nu tremura pe limba cainelui".
P.D.: Te rog sa mai inveti unul: "Daca nu crezi in zei, da-le pace!"
I.M.: Iti dau pace, incheind acest dialog, nu inainte de a te ruga sa trimiti in eter cateva note din trompeta de alama care atarna de bratul tau.
P.D.: Sunt de acord cu totul.
(Dialog realizat de Iolanda Malamen http://www.ziua.net)

POEZIE. Paul DAIAN, Mingea de par a vietii

(Autor: Alexandru MATEI http://www.observatorcultural.ro)

Poezia lui Paul Daian a ajuns la senectute. Din fotografia de pe coperta ultimului sau volum, poetul ne priveste cu cita forta, cu atita suferinta. E, insa, vorba despre o fotografie veche. In urma cu paisprezece ani, cel care se legase cu lantul de gardul sediului din Calea Victoriei al Uniunii Scriitorilor pentru ca cenzura nu-i permitea sa publice, cel care, in urma acestei ispravi, avea sa fie inchis trei luni la Rahova, scurtcircuita poezia romaneasca, in afara oricaror adeziuni de grup sau generatie, in absenta unui program declarat, isi delimita un spatiu poetic, strimt dar propriu, cu forta cu care izbeste un lingou de metal cladiri vechi sau noi de caramida. Asa a fost poezia lui Paul Daian pe parcursul mai multor volume – de la Poeme sororale, in 1987, si pina la Turma de porci (1994 – ordinea aparitiilor nu coincide cu aceea cronologica a definitivarii volumelor) – construita din materia inexpugnabila a unui limbaj armat, din inaintarea teleghidata spre tinta a unei sintaxe disciplinate care organiza dictatorial cuvinte incarcate fiecare in parte de acelasi pathos, dotate cu aceeasi vointa de a invinge un dusman invizibil: „ma alungesc incet, ca un formol/ uscat. in craniul lichid cinta o lumina/ intunecata. ea cere dezintegrarea ci-/ frelor de solidarizarea lor. acestei de-/ solidarizari inumane ii opun efortul de/ a mentine simultaneitatea. miscarile/ electrice sustin tacerea. s…t daca deschid usa creierului va/ curge peste semnul descompunerii, expe-/ rienta instrainata. centrul ermetic al crimei“. Aceasta era substanta stihiala a textelor lui Paul Daian in volumul Johann (1993).

Tonul sententios, monotonia glaciala a mitralierei care tragea cu gloantele unui expresionism dur in suav-hieratica silueta a lirismului, in momentul in care optzecistii erau pe cale de a deveni establishment, iar nouazecistii incercau sa li se opuna dezordonat, aveau un neajuns, cel al incapacitatii de obiectivare. Actul poetic prin care Paul Daian incerca sa (se) comunice poate fi etichetat, in martialitatea sa apodictica, de „modernism“. Spun asta pentru ca nu ma pot impiedica sa nu asociez scrupulozitatea in radiografierea propriei angoase, a tragismului existential, cu cea din filmul lui Stanley Kubrick Portocala mecanica, din fragmente ale muzicii lui Pink Floyd sau, mai ales, din „blindajul final“ din 1988 al grupului Metallica, albumul …And justice for all. Se regaseste pretutindeni, pastrind, desigur, proportiile, monomaniacal, protagonistul („autorul“) care se afirma pe sine ca principiu rezistent la orice actiune destructuranta a experientei traite, ca grefier impersonal al unei realitati cataclismice, refuzind parasirea locului privilegiat al observatorului pentru a nu fi asimilat si consecutiv distrus. Fata de un Liviu Ioan Stoiciu care-si anamorfozeaza scriitura si-si contorsioneaza programatic discursul in proiectul de redare empatica a inconsistentei realitatii despre care vorbeam, Paul Daian isi armeaza eul poetic impotriva ei si se camufleaza ca un Terminator in armura singurului limbaj (sau a singurului, limbajul), care o poate infrunta. Cu toate acestea, nu l-am vazut niciodata pe Paul Daian, cel ce se vrea poet „adevarat“, nu livresc, politic, si nici macar „total“ ca pe un posibil sef de scoala sau inaugurator de paradigma poetica.
La 47 de ani, Paul Daian rezista fara a fi strivit de „mingea de par a vietii“. Si-a rezistat propriei nebunii, dar textele sale de dupa 1994, asemeni celui ce scapa de la moarte printr-o minune, au inceput sa se coaguleze irizind reflexe crepusculare. Se poate vorbi despre textele de acum ale poetului – mascota a tirgurilor de carte bucurestene la modul „farmecului discret al senectutii“, ca despre un filon bogat, odata debordant, pe cale de epuizare. Poemele sale, cele de acum, sint gnomice, testamentare. Respira, mai rar, portii mai mici ale unui aer preacurat.

Oboseala intelepciunii s-a incrustat adinc in poezia unui fost Rambo, pina la ingenuitatea sapientiala proclamata de filozofi ca adevaratul mod filozofic de a intelege lumea, pina la interogatiile care-si livreaza singure raspunsul ale celui ce redescopera acum sensul existentei. Poezia aceasta are fizionomia eleganta a batrinului negru privindu-si nostalgic fotografia facuta in anii ’50 care-l reprezenta alaturi de ciinele sau, in reclama la (si de pe) Animal Planet, consistenta sufletului decorporalizat regasit pe sine la limita dintre durata si eternitate, dintre voluptate si principiu, dintre teluricul luxuriant si „cerul instelat deasupra“: „I-am spus Zguduitorului:/ suprema este legea morala/ si evitarea ei indelungata./ si cum ne vom mai iubi?/ si cum ne vom mai ucide?“ Din arhitectura draconica a poemelor de odinioara, n-a mai ramas in volumul din anul 2000 decit numerotarea constiincioasa a poemelor – 48 – si refrenul cald al intrebarilor care bucleaza poemele, adesea de dimensiunea unui catren.

(Re)ajuns la virsta mirarii, intr-o lume uneori prea apasat mirifica pentru a nu da tircoale cliseului („I-am spus Zguduitorului:/ de ce nu ti-ai fost suficient/ tie insusi (greseala de tipar, probabil, n.m.), de ai creat lumea/ si pe om?“), increzator in intoarcerea (rostogolirea) nestiutelor cai risipitoare ale vietii – ipostaziata metaforic intr-o minge – la sursele morale crestine, Paul Daian ajunge daca nu sa vorbeasca din amvon atunci din apropierea tacerii la care aspira misticul. Volumul acesta nu-si ascunde rolul psihoterapeutic. Poetul vrea reconcilierea cu lumea prin recunoasterea legii si a spiritului Zguduitorului in care se concentreaza rostul si rostirea. Precum disolutia eului realizata de catre mistici in plasma orbitoare a principiului divin, poezia lui Paul Daian isi declina spunerea vestind contopirea cu tacerea de Dincolo. Avantajul si dezavantajul „zonei crepusculare“ in care se cantoneaza aceste poeme este ca ele pot fi citite intr-o jumatate de ora in tren cu aceeasi nostalgie si arrière-goût al detasarii provocate de decorul „acelasi si mereu altul“ privit pe fereastra compartimentului: „I-am spus Zguduitorului:/ daca numai noaptea inteleg/ cu adevarat lumina zilei/ atunci de ce dimineata devreme/ melancolia inroseste cerul?/ ce inteleg eu?“.
À propos, am ajuns in gara.