Originar din România, violoncelistul Mirel Iancovici a studiat sub îndrumarea lui Serafim Antropov la Conservatorul din Bucureşti, apoi cu Radu Aldulescu şi Paul Tortelier. A câştigat numeroase competiţii internaţionale importante, precum: „Gaspar Cassado” de la Florenţa, Italia, „Premiul I” şi alte câteva premii speciale la „International Cello Competition” Bristol, Marea Britanie, „Premiul I” şi „Medalia de Aur” la „Pablo Casals Centenary”, Barcelona, Spania.
A făcut numeroase turnee prin Europa şi Statele Unite, precum şi înregistrări la Radio şi Televiziune dar şi înregistrări discografice.
A susţinut concerte la Carnegie Hall, Concertgebouw Amsterdam, Lincoln Center New York, Philharmonie Berlin, Palau de la Musica Barcelona, Kennedy Center Washington, Royal Festival Hall, Wigmore Hall. A participat la festivaluri ca „Yehudi Menuhin Festival” de la Gstaad, „Upper Galilee Chamber Music Days” (Israel), „Festivalul George Enescu” de la Bucureşti şi „Festivalul de Muzică de Cameră” din Kuhmo – Finlanda. De-a lungul carierei sale a colaborat cu mari artişti precum Claudio Abbado, Philippe Entremont, Herman Krebbers, Silvia Marcovici, Raphaël Oleg, Gennady Rojdestvenski, Yoav Talmi, Paul Tortelier, Han de Vries, Gerard Wyss.
Mirel Iancovici este în prezent profesor de violoncel la Conservatorul Superior de Muzică din Maastricht şi la Conservatorul din Brabant (Olanda). A susţinut cursuri în Franţa, Coreea de Sud, Germania, Italia, Irlanda, Olanda, Polonia, România şi SUA.
Reporter: Maestre Mirel Iancovici, de câţi ani sunteţi în Olanda?
Mirel Iancovici: În Olanda locuiesc de aproape 20 de ani, dar am început să lucrez ca angajat al Conservatorului Superior de Muzică din Maastricht, din anul 1985, practic de 23 de ani. În primii ani am locuit în Elveţia şi făceam un fel de navetă între cele două ţări, combinând munca pedagogică cu concertele. A fost o perioadă de patru ani foarte stresantă, după care eu şi familia ne-am decis să ne stabilim în Olanda în anul de graţie 1989.
Reporter: Se spune, pe bună dreptate, că muzica nu are frontiere, totuşi facem parte din lumi diferite, noi, cei din Europa. Care a fost impactul cu publicul olandez?
Mirel Iancovici: Faptul că locuiesc în Olanda nu înseamnă că mă limitez numai la teritoriul olandez şi, trebuie să adaug, pentru mine, contactul cu publicul olandez s-a petrecut în 1978, când am plecat să dau o serie de recitaluri în Olanda şi Luxemburg. E drept că şi atunci am fost destul de impresionat de receptivitatea publicului, de înaltul grad de cultură muzicală care se observă în modul în care publicul se manifestă, în modul în care ascultă. Noi, interpreţii, avem o capacitate de a simţi, de la primele note, dacă publicul este cu noi sau nu, dacă publicul este prezent în actul nostru de creaţie sau e pur şi simplu în trecere prin sala de concerte. Pot să spun că publicul olandez este unul calificat. Sigur că există diferenţe în modul de manifestare a unui public olandez sau al unuia spaniol, italian sau finlandez ş.a.m.d., dar constat că, de fiecare dată când mă aflu în faţa unui public, indiferent de ţara în care mă aflu, contactul se declanşează din ceea ce transmit eu.
Reporter: Se spune că violoncelul imită cel mai bine vocea umană, că plânge şi râde aproape la fel ca noi. Se întâmplă ca publicul din lumea aceasta să perceapă exact acest sentiment sau poate este privilegiul unui anumit public?
Mirel Iancovici: N-aş putea să spun că sunetul violoncelului ar putea să declanşeze atât de clar aceste două stări dar, ca orice instrument, este un medium, un medium care poartă tot ce există în muzică, în conţinutul muzical, de la idee până la expresie, de la expresie până la sentiment. Poate că violoncelul este într-un fel mai apropiat de vocea umană, asta e şi teoria mea, prin faptul că are un ambitus atât de mare. E un instrument care poate porni de la basul cel mai grav şi poate să ajungă în registrul cel mai înalt al sopranei. Întrebarea este foarte pertinentă, pentru că violoncelul are în plus o notă specială, aş zice că este mult mai înclinat către melancolie şi către introspecţie, dar şi pentru faptul că vorbeşte foarte direct unui auditoriu cunoscător şi interesat.
Reporter: Aţi cântat pe marile scene ale lumii, sunteţi o personalitate cunoscută şi recunoscută pe plan mondial, nu vă fac un compliment, fiindcă nu este cazul. Este greu să ai succes într-o lume plină de muzicieni foarte buni?
Mirel Iancovici: Evident că este greu. O carieră se construieşte pe diferiţi parametri. În afara faptului că trebuie să fii bine pregătit, trebuie să ai caracteristici personale foarte serioase, pe care să le dezvolţi din copilărie şi până la finalul carierei. Nu trebuie să te opreşti niciodată să înveţi şi să te şlefuieşti. Cariera depinde şi de mulţi alţi factori externi, factori de marketing, factori de conjunctură, dar peste toate, după părerea mea, când depăşeşti aceste stadii, caracteristica principală a unui artist o constituie originalitatea care poate să-l detaşeze de masa de artişti de foarte bună calitate, care există în momentul de faţă în lume. Concurenţa este foarte mare şi nu apelezi la o originalitate excentrică, ci la sinceritate, pentru că muzica vorbeşte sufletului. Muzica poate fi uşor manipulată pentru că, în momentul în care, cu un sunet frumos te depărtezi de adevărul partiturii, care este de fapt esenţa muzicală şi o prezinţi cu candoare şi dăruire, poţi să ai succes la public. Cu alte cuvinte, e greu să afirmi cine spune adevărul şi cine spune minciuni. Publicul poate fi uşor cucerit.
Reporter: Sunteţi profesor la două mari instituţii de învăţământ, mă refer la Conservatorul de la Maastricht şi la cel de la Brabant, aţi susţinut cursuri în Franţa, Coreea de Sud, Germania, Italia, Irlanda, Olanda, Polonia, România, SUA etc., aţi lucrat cu foarte mulţi tineri. Din această pleiadă aţi remarcat diferenţele, dar şi scopurile lor imediate. Unii au fost trimişi de părinţi, alţii au venit din pasiune şi, probabil, sau sigur, mai există şi o altă categorie… Aţi avut vreodată vreo discuţie cu cei care au venit să studieze şi nu sunt pregătiţi pentru o viaţă cu violoncelul?
Mirel Iancovici: Aceste categorii există, dar ele operează la o vârstă mult mai fragedă decât a acelora care sunt sub îndrumarea mea. Pot să spun că în momentul în care nişte tineri sunt admişi în Conservator – fiindcă examenele sunt foarte dure – decizia fundamentală, dragostea pentru muzică şi pentru instrument, a fost luată. Dar mi se întâmplă destul de des să intru în contact cu tineri sub vârsta de 18 ani, deoarece chiar în cadrul conservatoarelor unde funcţionez, există aşa-zisa „clasă specială” de tineri care au posibilitatea să studieze de la 15 ani, dar în aceste cazuri este vorba de talente speciale. Or, în momentul în care este vorba de asemenea talente, alegerea a fost făcută dinainte. Există două tendinţe, ca în oricare alt domeniu: revelaţia absolută a copilului în faţa muzicii, determinarea de a studia acest instrument, combinată şi cu ambiţiile părinţilor. E drept că în Olanda este o situaţie specială, fiindcă foarte mulţi tineri sunt îndrumaţi să cânte la un instrument. Situaţia este similară şi în Germania sau Belgia, unde am predat cinci ani, la Conservatorul de la Anvers. Aş putea să fac o comparaţie destul de interesantă între două ţări pe care le cunosc atât de bine: Olanda şi România. În România, copilul este dus la şcoala de muzică atunci când părinţii descoperă că este vorba de un talent (mi-amintesc de propria mea situaţie), şi atunci viaţa e trasată. El va deveni profesionist. Acest lucru a făcut ca puţini copii să poată avea contact cu muzica clasică, aceştia fiind realmente determinaţi pentru profesiune. În Olanda nu există copil, nu există familie unde să nu se cânte la un instrument, fără să se aibă în vedere că muzica poate deveni o profesiune. S-au făcut cercetări care au demonstrat că cei care practică muzica sunt mult mai abili la celelalte materii, au atenţie distributivă şi o capacitate mai mare de a studia diferite alte materii, decât cei care nu ajung la muzică. Prin urmare, nu cred că există un copil în Olanda care să nu cânte la un instrument, la fel ca şi părinţii şi bunicii lor.
Reporter: Oameni care au cu totul alte meserii, alte îndeletniciri?
Mirel Iancovici: Fără discuţie. Structurarea orizontală a muzicii are avantajul că pune pe toată lumea în contact cu arta, dar pe de altă parte limitează naşterea de vârfuri, pentru că în momentul în care realizează că ar avea talent şi că ar putea să facă din muzică o meserie, foarte des e prea târziu. În România, învăţământul inferior muzical, liceul de muzică, este atât de intens încât produce nişte elemente deja calificate, înainte de a începe studiul superior, ceea ce în Olanda nu se întâmplă.
Reporter: Aceasta ar explica, într-o oarecare măsură, faptul că în marile orchestre ale lumii sunt foarte mulţi muzicieni români?
Mirel Iancovici: Calitatea muzicienilor români este indiscutabilă şi este rodul unei calificări excepţionale.
Reporter: Maestre Mirel Iancovici, aţi avut şansa să trăiţi în cealaltă parte a Europei, înainte ca România să facă parte integrantă din Europa unită. Cum credeţi că se va acorda cultura românească la celelalte culturi europene, unele dintre ele recunoscute ca fiind mari culturi?
Mirel Iancovici: Eu cred, ca unul care a crescut şi a învăţat aici, că toate culturile Europei ar trebui cunoscute, deşi România, prin reprezentanţii ei din varii domenii culturale, îşi are locul ei bine stabilit printre culturile lumii, dincolo de cultura politică şi economică la modă astăzi. Dacă aş menţiona numai numele lui Brâncuşi şi al lui Enescu, aş putea spune că vorbim de valori universale, nu numai europene. (Ştefania Stan - AMOS News)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu